Asociatia Familiilor Catolice Asociatia Familiilor Catolice
"Păcatul este singurul rău care se vindecă prin lacrimi."
Monseniorul Ghica


Documentele de bază ale Bisericii CatoliceConciliul Vatican al II-lea

Sacrosanctum concilium: Constituţia despre sfânta liturgie

31 octombrie 2001Conciliul Vatican II
Constituţia despre sfânta liturgie
SACROSANCTUM CONCILIUM

PAUL, EPISCOP,
SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU,
ÎMPREUNĂ CU PĂRINŢII SFÂNTULUI CONCILIU
SPRE AMINTIRE PERPETUĂ
INTRODUCERE

INTRODUCERE
1. Deoarece SFÂNTUL CONCILIU îşi propune creşterea necontenită a vieţii creştine în rândul credincioşilor, mai buna adaptare la necesităţile epocii noastre a acelor instituţii care sunt supuse schimbărilor, favorizarea a tot ce poate contribui la unirea tuturor acelora care cred în Cristos şi întărirea a tot ce duce la chemarea tuturor oamenilor în sânul Bisericii, el consideră de datoria sa să vegheze în mod deosebit şi la reînnoirea şi cultivarea liturgiei.

Locul liturgiei în misterul Bisericii

2. Într-adevăr, liturgia, prin care, mai ales în jertfa divină a Euharistiei, „se actualizează opera răscumpărării noastre"[1], îi ajută în cel mai înalt grad pe credincioşi să exprime în viaţa lor şi să arate şi altora misterul lui Cristos şi natura autentică a adevăratei Biserici, caracterizată prin faptul că este în acelaşi timp umană şi divină, văzută şi înzestrată cu realităţi nevăzute, ferventă în acţiune şi dăruită contemplaţiei, prezentă în lume şi totuşi străină şi călătoare, dar toate acestea în aşa fel încât ceea ce este uman în ea să fie orânduit spre ceea ce e divin şi subordonat lui, ceea ce este vizibil - invizibilului, acţiunea - contemplaţiei şi realitatea prezentă - cetăţii viitoare spre care tindem[2].

Prin urmare, liturgia, zidindu-i în fiecare zi ca templu sfânt în Domnul pe aceia care sunt în Biserică, făcându-i lăcaşul lui Dumnezeu în Duh[3], până la măsura vârstei plinătăţii lui Cristos[4], le întăreşte în acelaşi timp, într-un mod minunat, puterile pentru a-l vesti pe Cristos şi astfel arată celor din afară Biserica drept steag înălţat pentru neamuri[5], sub care fiii risipiţi ai lui Dumnezeu să se adune pentru a fi una[6], până ce se va face o singură turmă şi un singur păstor[7].

Constituţia despre liturgie şi celelalte rituri

3. De aceea, Conciliul socoteşte necesar să reamintească principiile de mai jos în privinţa cultivării şi reînnoirii liturgiei şi să stabilească norme practice.

Între aceste principii şi norme există unele care pot şi trebuie să fie aplicate atât ritului roman cât şi tuturor celorlalte rituri, deşi normele practice care urmează trebuie privite ca referitoare numai la ritul roman, dacă nu este vorba de lucruri care, prin natura lor, se referă şi la celelalte rituri.

Respectul pentru toate riturile legitim recunoscute

4. Fidel tradiţiei, Conciliul declară că sfânta Maică Biserică socoteşte egale în drepturi şi în demnitate toate riturile legitim recunoscute şi vrea ca în viitor să fie păstrate şi cultivate în toate modurile şi doreşte ca, acolo unde este necesar, să fie revăzute cu prudenţă, în mod integral, în spiritul tradiţiei sănătoase, şi reînsufleţite după cum cer condiţiile şi necesităţile timpului nostru.

Capitolul I
PRINCIPII GENERALE PENTRU REFORMA ŞI PROGRESUL LITURGIEI
I. NATURA LITURGIEI ŞI IMPORTANŢA EI ÎN VIAŢA BISERICII

5. Dumnezeu, care „vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului" (1Tim 2,4), „care de multe ori şi în multe feluri a vorbit odinioară părinţilor noştri prin profeţi" (Evr 1,1), când a venit plinirea timpului, l-a trimis pe Fiul său, Cuvântul făcut trup, uns de Duhul Sfânt, să ducă vestea cea bună săracilor, să-i vindece pe cei cu inima zdrobită[8], „ca un medic trupesc şi sufletesc"[9] mijlocitor între Dumnezeu şi oameni[10]. Într-adevăr, firea lui omenească în unitatea persoanei Cuvântului a fost instrumentul mântuirii noastre. De aceea, în Cristos s-a realizat împăcarea noastră desăvârşită şi ne-a fost dată plinătatea cultului divin[11].

Această operă a răscumpărării oamenilor şi a preamăririi desăvârşite a lui Dumnezeu, prefigurată în faptele măreţe ale Domnului, săvârşite cu poporul Vechiului Testament, a fost îndeplinită de Cristos Domnul, mai ales prin misterul pascal al fericitei sale pătimiri, al învierii şi al înălţării glorioase, mister prin care, „murind, a nimicit moartea noastră şi, înviind, ne-a redobândit viaţa"[12]; căci din coasta lui Cristos „dormind pe cruce", s-a născut „sacramentul admirabil al întregii Biserici"[13].

Opera mântuirii, continuată de Biserică, se realizează în liturgie

6. De aceea, precum Cristos a fost trimis de Tatăl, la fel şi el a trimis pe apostolii săi, plini de Duhul Sfânt, nu numai ca, predicând evanghelia la toată făptura[14], să proclame că Fiul lui Dumnezeu, prin moartea şi învierea sa, ne-a eliberat de puterea Satanei[15] şi a morţii şi ne-a strămutat în împărăţia Tatălui, dar şi ca ei să înfăptuiască opera mântuirii pe care o vesteau, prin jertfa şi sacramentele în jurul cărora gravitează întreaga viaţă liturgică. Astfel, prin Botez, oamenii sunt introduşi în misterul pascal al lui Cristos: morţi împreună cu el, înmormântaţi şi înviaţi împreună cu el[16], ei primesc spiritul înfierii „prin care strigăm: «Abba - Tată!»" (Rom 8,15) şi, astfel, devin adevăraţii adoratori pe care îi caută Tatăl[17]. De asemenea, ori de câte ori mănâncă Cina Domnului, ei vestesc moartea lui până când va veni[18]. De aceea, chiar în ziua de Rusalii, când Biserica a apărut în lume, „aceia care au primit cuvântul" lui Petru „au fost botezaţi" şi „stăruiau în învăţătura apostolilor, în împărtăşirea frângerii pâinii şi în rugăciuni..., lăudând pe Dumnezeu împreună şi fiind plăcuţi înaintea întregului popor" (Fap 2,41-42.47 Vg.). De atunci Biserica nu a încetat niciodată să se întrunească pentru a celebra misterul pascal: citind din toate Scripturile cele despre Cristos (cf. Lc 24,27), celebrând Euharistia, în care „sunt reprezentate victoria şi triumful realizate prin moartea sa"[19], şi aducând mulţumiri în acelaşi timp lui Dumnezeu pentru „darul lui nespus de mare" (2Cor 9,15), în Cristos Isus, „pentru lauda gloriei sale" (Ef 1,12), prin puterea Duhului Sfânt.

Prezenţa lui Cristos în liturgie

7. Pentru a îndeplini o operă atât de mare, Cristos este mereu prezent în Biserica sa, mai ales în acţiunile liturgice. El este prezent în jertfa sfintei Liturghii, atât în persoana preotului, oferindu-se acum prin slujirea acestuia, el care s-a oferit odinioară pe cruce[20], cât mai ales sub speciile euharistice. El e prezent în sacramente prin puterea sa, aşa încât, atunci când cineva botează, Cristos însuşi este cel care botează[21]. E prezent în cuvântul său, căci el este cel care vorbeşte în timp ce se citeşte în biserică sfânta Scriptură. În sfârşit, este prezent atunci când Biserica se roagă şi aduce laude, el care a făgăduit: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor" (Mt 18,20).

Într-adevăr, într-o operă atât de mare, în care se aduce lui Dumnezeu preamărirea desăvârşită şi oamenii sunt sfinţiţi, Cristos îşi asociază totdeauna Biserica, Mireasa lui preaiubită, care se roagă Domnului său şi prin el aduce cult Tatălui veşnic. Aşadar, pe bună dreptate liturgia este considerată ca exercitarea misiunii sacerdotale a lui Cristos, prin care sfinţirea omului este reprezentată prin semne văzute şi este realizată într-un mod propriu fiecăruia şi în acelaşi timp se aduce cultul public integral de către trupul mistic al lui Cristos - de către Cap şi mădularele sale.

Prin urmare, orice celebrare liturgică, întrucât este opera lui Cristos-Preotul şi a trupului său, care este Biserica, este acţiune sacră prin excelenţă, a cărei eficacitate nu o poate atinge cu acelaşi titlu şi în acelaşi grad nici o altă acţiune a Bisericii.

Liturgie pământească şi liturgie cerească

8. În liturgia pământească noi participăm, prin pregustare, la liturgia cerească, ce se celebrează în cetatea sfântă a Ierusalimului, spre care ne îndreptăm ca nişte călători, unde Cristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu ca slujitor al sanctuarului şi al adevăratului chivot[22]; împreună cu întreaga oştire cerească îi cântăm Domnului imnul de slavă; amintindu-i cu veneraţie pe sfinţi, nădăjduim să avem parte împreună cu ei şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul nostru Isus Cristos, până când se va arăta el însuşi, viaţa noastră, şi atunci ne vom arăta împreună cu el în glorie[23].

Liturgia nu este unica activitate a Bisericii

9. Liturgia sacră nu epuizează toată acţiunea Bisericii, deoarece mai înainte ca oamenii să se poată apropia de liturgie trebuie ca ei să fie chemaţi la credinţă şi la convertire: „Cum vor chema numele aceluia în care nu au crezut? Şi cum vor crede în acela despre care nu au auzit? Şi cum vor auzi fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui fără să fie trimişi?" (Rom 10,14-15).

De aceea Biserica vesteşte necredincioşilor mesajul mântuirii pentru ca toţi oamenii să cunoască pe singurul Dumnezeu adevărat şi pe acela pe care l-a trimis, pe Isus Cristos, şi să se întoarcă de la căile lor, făcând pocăinţă[24]. Iar credincioşilor ea trebuie să le vestească necontenit credinţa şi pocăinţa; trebuie de asemenea să-i dispună pentru sacramente, să-i înveţe să păstreze tot ceea ce a poruncit Cristos[25] şi să-i îndemne la toate faptele de caritate, de pietate, de apostolat, ca să se arate prin aceste fapte că, deşi creştinii nu sunt din lumea aceasta, ei sunt totuşi lumina lumii şi că ei dau slavă Tatălui înaintea oamenilor.

Liturgia este culmea şi izvorul vieţii Bisericii

10. Cu toate acestea, liturgia e culmea spre care tinde acţiunea Bisericii şi izvorul din care emană toată puterea ei. Căci scopul acţiunilor apostolice este ca toţi oamenii, deveniţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţă şi botez, să se adune laolaltă, să laude pe Dumnezeu în Biserică, să participe la jertfă şi să se hrănească la Cina Domnului.

La rândul ei, liturgia îndeamnă pe credincioşi ca, hrăniţi cu sacramentele pascale, să trăiască în perfectă unire[26] şi se roagă ca ei să exprime în viaţa lor ceea ce au primit prin credinţă[27]. Într-adevăr, reînnoirea legământului lui Dumnezeu cu oamenii în Euharistie îi atrage şi îi aprinde pe credincioşi de iubirea lui Cristos cea fără de răgaz. Aşadar, prin liturgie, şi în special prin Euharistie, se revarsă în noi, ca dintr-un izvor, harul şi se dobândeşte cu maximum de eficacitate acea sfinţire a oamenilor şi preamărire a lui Dumnezeu în Cristos, spre care se îndreaptă, ca spre scopul lor, toate celelalte acţiuni ale Bisericii.

Necesitatea dispoziţiilor sufleteşti personale

11. Pentru a obţine această deplină eficacitate, credincioşii trebuie să ia parte la liturgie cu suflet drept, conformându-şi gândul celor rostite cu glasul, şi să coopereze cu harul divin, pentru a nu-l primi în zadar[28]. De aceea, este de datoria păstorilor să fie atenţi ca în acţiunea liturgică nu numai să se respecte legile unei celebrări valide şi licite, dar şi credincioşii să participe la ea într-un mod conştient, activ şi rodnic.

Liturgia şi rugăciunea personală

12. Totuşi viaţa spirituală nu se poate reduce numai la participarea la liturgia sacră. Într-adevăr, deşi creştinul e chemat să se roage în comun, trebuie şi să intre în camera sa pentru a se ruga Tatălui în ascuns[29]; ba chiar, după învăţătura Apostolului, trebuie să se roage fără încetare[30]. Acelaşi Apostol ne învaţă să purtăm necontenit în trupul nostru pătimirile şi moartea lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru muritor[31]. De aceea, la jertfa sfintei Liturghii cerem Domnului ca, „fiindu-i plăcută oferirea jertfei spirituale", să facă din noi „o ofrandă veşnică pentru el"[32].

Exerciţiile de pietate trebuie să se inspire din liturgie

13. Exerciţiile de pietate ale poporului creştin sunt foarte recomandate dacă sunt conforme cu normele şi legile Bisericii, mai ales când se fac din dispoziţia Scaunului Apostolic.

De o demnitate specială se bucură şi exerciţiile sacre ale Bisericilor particulare atunci când se fac după dispoziţiile episcopilor, conform obiceiurilor sau cărţilor legitim aprobate.

Totuşi astfel de exerciţii trebuie orânduite ţinând seama de timpul liturgic, în aşa fel încât să se potrivească cu liturgia sacră, să se inspire din ea într-un fel sau altul şi la ea să-l ducă pe poporul creştin, pentru că ea prin natura sa e cu mult superioară oricăror exerciţii.

II. EDUCAŢIA LITURGICĂ ŞI PARTICIPAREA ACTIVĂ

14. Maica noastră Biserica doreşte foarte mult ca toţi credincioşii să fie îndemnaţi la acea participare deplină, conştientă şi activă la celebrările liturgice care e cerută de însăşi natura liturgiei şi care, pentru poporul creştin, „seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor răscumpărat" (1Pt 2,9; cf. 2,4-5), constituie în virtutea Botezului un drept şi o datorie. Acestei participări active şi depline a întregului popor i se va acorda o grijă deosebită în reînnoirea şi cultivarea liturgiei; într-adevăr, o astfel de participare este izvorul primar şi indispensabil din care credincioşii pot dobândi un spirit cu adevărat creştin şi de aceea păstorii sufleteşti trebuie să o urmărească cu zel în toată activitatea lor pastorală, printr-o educaţie adecvată.

Dar nu se poate spera realizarea acestui obiectiv dacă înşişi păstorii sufleteşti nu sunt ei mai întâi pătrunşi de spiritul şi puterea liturgiei şi nu devin maeştri ai ei; este deci foarte necesar să se dea o importanţă primordială formaţiei liturgice a clerului. De aceea Conciliul a stabilit cele ce urmează:

Formarea profesorilor de liturgică

15. Profesorii însărcinaţi cu predarea liturgicii în seminarii, în casele de studiu ale institutelor călugăreşti şi în facultăţile teologice trebuie să primească o formaţie adecvată şi îngrijită în vederea acestei misiuni, în institute specializate.

Predarea liturgicii

16. În seminarii şi în casele de studiu ale institutelor călugăreşti, liturgica trebuie aşezată printre materiile necesare şi cele mai importante, iar în facultăţile teologice trebuie pusă printre materiile pricipale şi ea trebuie să fie predată atât sub aspect teologic şi istoric, cât şi spiritual, pastoral şi juridic. În afară de aceasta, profesorii de alte materii, mai ales cei de teologie dogmatică, de sfânta Scriptură, de teologie spirituală şi pastorală, se vor strădui să scoată în relief, conform exigenţelor intrinsece ale fiecărei materii, misterul lui Cristos şi istoria mântuirii, astfel încât să se vadă clar legătura lor cu liturgia şi unitatea formaţiei preoţeşti.

Formaţia liturgică a candidaţilor la preoţie

17. Clericii, în seminarii şi în casele călugăreşti, îşi vor însuşi o formaţie liturgică a vieţii spirituale printr-o iniţiere adecvată, pentru a înţelege ceremoniile sacre şi a participa la ele cu tot sufletul, precum şi prin însăşi celebrarea sfintelor mistere şi prin celelalte exerciţii de pietate impregnate de spiritul liturgic. De asemenea, vor învăţa să respecte legile liturgice, astfel ca viaţa seminariilor şi a institutelor călugăreşti să fie profund pătrunse de spiritul liturgic.

Sprijinirea preoţilor din pastoraţie

18. Preoţii, fie seculari, fie regulari, care lucrează deja în via Domnului, să fie ajutaţi prin toate mijloacele potrivite să pătrundă tot mai adânc ceea ce îndeplinesc în funcţiunile sacre, să trăiască viaţa liturgică şi să o împărtăşească şi credincioşilor care le-au fost încredinţaţi.

Educaţia liturgică a credincioşilor

19. Păstorii sufleteşti se vor îngriji cu zel şi răbdare de formarea liturgică precum şi de participarea activă a credincioşilor, atât interioară cât şi exterioară, după vârsta lor, condiţia, felul de viaţă şi cultura lor religioasă, îndeplinindu-şi astfel una din principalele lor îndatoriri de împărţitori fideli ai tainelor lui Dumnezeu. Vor avea totodată grijă să-şi conducă turma nu numai prin cuvânt, ci şi prin exemplu.

Mijloacele audiovizuale şi liturgia

20. Transmisiunile radiofonice şi televizate ale acţiunilor sacre, mai ales dacă e vorba de sfânta Liturghie, să fie făcute cu discreţie şi demnitate, sub conducerea şi garanţia unei persoane competente, desemnată pentru asemenea funcţie de către Episcop.

III. REFORMA LITURGIEI SACRE

21. Pentru ca poporul creştin să poată dobândi mai sigur belşugul de haruri din liturgie, sfânta Maică Biserica doreşte să se facă, cu mare grijă, o reformă generală a liturgiei. Căci liturgia constă dintr-o parte neschimbătoare, instituită de Dumnezeu, şi părţi supuse schimbării, care în decursul timpului pot sau chiar trebuie să varieze, dacă în ele au pătruns elemente ce corespund mai puţin naturii interne a liturgiei sau dacă respectivele părţi au ajuns să fie mai puţin adecvate. În această reformă textele şi ceremoniile trebuie să fie astfel orânduite încât să exprime mai clar realităţile sfinte pe care le semnifică şi pentru ca poporul creştin, pe cât posibil, să le poată înţelege uşor sensul şi să participe la ele printr-o celebrare deplină, activă şi comunitară. De aceea, Conciliul a hotărât următoarele norme generale:

A) Norme generale

Orânduirea liturgiei este de competenţa ierarhiei bisericeşti

22. §1. Orânduirea liturgiei sacre depinde numai de autoritatea Bisericii, care rezidă în Scaunul Apostolic, şi, conform Dreptului, în episcop.

§2. În virtutea puterii acordate de Drept, orânduirea în materie de liturgică, în limitele determinate, aparţine şi Conferinţelor Episcopale teritoriale competente legitim constituite[33].

§3. De aceea, absolut nimeni altul, fie şi preot, nu poate din iniţiativă proprie să adauge, să scoată sau să schimbe ceva în liturgie.

Tradiţie şi progres

23. Pentru a păstra tradiţia sănătoasă şi a deschide în acelaşi timp calea unui progres legitim, revizuirea fiecărei părţi din liturgie trebuie să fie precedată totdeauna de studiu serios teologic, istoric şi pastoral. În afară de aceasta, se vor lua în consideraţie atât legile generale ale structurii şi ale spiritului liturgiei, cât şi experienţa reformei liturgice precedente şi a indultelor acordate în diferite părţi. În sfârşit, nu se vor introduce inovaţii decât dacă le cere o adevărată şi certă utilitate pentru Biserică şi având grijă ca formele noi să izvorască organic din formele deja existente.

Se vor evita pe cât posibil diferenţele rituale importante între regiuni vecine.

Biblie şi liturgie

24. Sfânta Scriptură are o foarte mare importanţă în celebrarea liturgică. Din ea se citesc lecturile şi se explică în omilie, din ea se cântă psalmii; sub inspiraţia şi din spiritul ei au izvorât rugăciunile şi imnurile liturgice, şi din ea îşi primesc semnificaţia acţiunile şi semnele liturgice. De aceea, pentru a promova reforma, progresul şi adaptarea liturgiei, trebuie să se favorizeze acea cunoaştere gustată şi vie a sfintei Scripturi despre care dă mărturie tradiţia venerabilă a riturilor atât orientale cât şi occidentale.

Revizuirea cărţilor liturgice

25. Cărţile liturgice vor fi revizuite cât mai curând, făcând apel la experţi şi consultând episcopi din diferitele regiuni ale globului.

B) Norme izvorâte din caracterul ierarhic şi comunitar al liturgiei

26. Acţiunile liturgice nu sunt acţiuni private, ci sunt celebrări ale Bisericii, care este „sacramentul unităţii", adică poporul sfânt adunat şi organizat sub călăuzirea episcopilor[34].

De aceea, asemenea acţiuni aparţin întregului trup al Bisericii, îl manifestă şi se răsfrâng asupra lui, dar pe fiecare membru îl implică în mod diferit, după diversitatea stărilor, a îndatoririlor şi a participării efective.

E de preferat celebrarea comunitară

27. Ori de câte ori ceremoniile, conform naturii proprii a fiecăreia, comportă o celebrare comunitară caracterizată prin prezenţa şi participarea activă a credincioşilor, să fie educată la toţi convingerea că, în măsura în care e posibil, aceasta este de preferat celebrării individuale şi cvasi-private. Acest lucru e valabil mai ales pentru celebrarea sfintei Liturghii, păstrându-se totdeauna natura publică şi socială a oricărei sfinte Liturghii, şi pentru administrarea sacramentelor.

Buna rânduială a celebrărilor liturgice

28. În celebrările liturgice, fiecare, atât preotul cât şi credincioşii, îndeplinindu-şi oficiul propriu, va îndeplini tot şi numai ceea ce-i revine conform ritului şi normelor liturgice.

29. Ministranţii, lectorii, comentatorii şi membrii corului îndeplinesc o adevărată slujire liturgică. De aceea ei trebuie să-şi îndeplinească funcţiile cu pietatea sinceră şi buna orânduială demne de măreţia acestei slujiri şi pe care poporul lui Dumnezeu pe drept le cere de la ei.

De aceea, trebuie ca ei să fie educaţi cu grijă, fiecare după condiţia proprie, pentru a fi pătrunşi de spiritul liturgic şi pentru a-şi îndeplini rolul după normele stabilite şi în bună rânduială.

Participarea activă a credincioşilor

30. Pentru a promova participarea activă, se va pune accent pe aclamaţiile poporului, pe răspunsuri, cântarea psalmilor, antifoane, cântece, precum şi pe acţiunile, gesturile şi atitudinile corporale. Se va respecta, de asemenea, la timpul cuvenit, tăcerea sacră.

31. În revizuirea cărţilor liturgice se va veghea cu atenţie ca rubricile să prevadă şi părţile credincioşilor.

Liturgie şi clase sociale

32. În liturgie, în afară de deosebirea care provine din oficiul liturgic şi din ordinele sacre şi în afară de onorurile datorate autorităţii civile, conform legilor liturgice, nu se va face nici o deosebire de persoane particulare sau de condiţie socială, atât în ceremonii cât şi în solemnităţile exterioare.

C) Norme izvorâte din natura didactică şi pastorală a liturgiei

33. Deşi liturgia sacră e în special cultul adus Maiestăţii divine, ea este şi un izvor bogat de instruire pentru poporul creştin[35]. Într-adevăr, în liturgie Dumnezeu vorbeşte poporului său; Cristos continuă să-şi vestească evanghelia; poporul, la rândul său, răspunde lui Dumnezeu prin cântări şi rugăciuni.

Mai mult, rugăciunile adresate lui Dumnezeu prin preotul care prezidează adunarea in persona Christi sunt spuse în numele întregului popor sfânt şi al tuturor celor de faţă. În sfârşit, semnele vizibile de care se foloseşte liturgia sacră pentru a face cunoscute realităţile invizibile sunt alese de Cristos sau de Biserică.

De aceea, nu numai când se citeşte „ceea ce a fost scris pentru învăţătura noastră" (Rom 15,4), ci şi atunci când Biserica se roagă sau cântă sau acţionează, este alimentată credinţa celor de faţă, iar minţile se înalţă spre Dumnezeu pentru a-i aduce un omagiu spiritual şi pentru a primi harul său cu mai multă îmbelşugare.

De aceea, în înfăptuirea reformei se va ţine seama de următoarele norme generale:

Armonia celebrărilor

34. Celebrările să strălucească printr-o nobilă simplitate; să fie clare în scurtimea lor şi fără repetiţii inutile; să fie adaptate capacităţii de înţelegere a credincioşilor şi, în general, să nu aibă nevoie de multe explicaţii.

Biblie, predică şi cateheză liturgică

35. Ca să apară clar că în liturgie ritul şi cuvântul sunt strâns unite:

1) În celebrările sacre lectura din sfânta Scriptură să fie mai abundentă, mai variată şi mai bine adaptată.

2) Momentul cel mai potrivit pentru predică, parte din acţiunea liturgică, în măsura îngăduită de ritual, să fie indicat şi în rubrici, iar îndatorirea de a predica să fie îndeplinită cu fidelitate şi exactitate. Predica să izvorască în primul rând din sfânta Scriptură şi din liturgie, ca o vestire a faptelor minunate ale lui Dumnezeu în istoria mântuirii, în misterul lui Cristos, care e mereu prezent şi activ în noi, mai ales în celebrările liturgice.

3) De asemenea, să se înfăptuiască în toate modurile o cateheză mai direct liturgică; şi chiar în cadrul ceremoniilor vor fi prevăzute, dacă sunt necesare, scurte îndemnuri rostite de preot sau de celebrantul competent, cu formule fixe sau prin cuvinte echivalente, în momentele cele mai potrivite.

4) Se va promova celebrarea cuvântului lui Dumnezeu în ajunul sărbătorilor mai solemne şi în anumite zile din Advent şi Postul Mare, în duminici şi sărbători, mai ales în locurile lipsite de preot. În acest caz, celebrarea va fi condusă de un diacon sau de altă persoană delegată de episcop.

Limba liturgică

36. §1. Uzul limbii latine, cu excepţia unor cazuri de drept particular, va fi păstrat în riturile latine.

§2. Totuşi, atât în sfânta Liturghie, cât şi în administrarea sacramentelor sau în alte părţi ale liturgiei, întrebuinţarea limbii materne poate fi deseori foarte utilă pentru popor: i se va putea acorda aşadar un loc mai larg, mai ales în lecturi şi îndemnuri, în anumite rugăciuni şi cântece, după normele fixate pentru fiecare caz în capitolele următoare.

§3. Pe baza acestor norme, revine autorităţii bisericeşti teritoriale competente, despre care face menţiune art. 22. §2, fiind consultaţi, dacă e cazul, şi episcopii regiunilor limitrofe de aceeaşi limbă, să stabilească oportunitatea şi modalitatea folosirii limbii poporului. Aceste decizii trebuie supuse aprobării sau confirmării Scaunului Apostolic.

§4. Traducerea pentru uz liturgic a textului latin în limba poporului trebuie să aibă aprobarea autorităţii bisericeşti teritoriale competente, despre care e vorba mai sus.

D) Norme pentru adaptarea liturgiei la firea şi la tradiţiile diferitelor popoare

37. În lucrurile ce nu lezează credinţa sau binele întregii comunităţi, Biserica nu vrea să impună nici în liturgie o uniformitate rigidă; dimpotrivă, ea respectă şi favorizează calităţile şi talentele diferitelor rase şi popoare; tot ceea ce în moravurile popoarelor nu e în mod indisolubil legat de superstiţii sau de erori este apreciat de ea cu bunăvoinţă şi, pe cât posibil, este păstrat nealterat, ba chiar, uneori, este admis în liturgie, cu condiţia să fie conform principiilor unui adevărat şi autentic spirit liturgic.

38. Păstrându-se unitatea substanţială a ritului roman, se va lăsa loc, şi în revizuirea cărţilor liturgice, diferenţelor şi adaptărilor legitime pentru diferitele grupuri, regiuni, popoare, mai ales în misiuni; se va avea în vedere acest principiu în structura celebrărilor şi la stabilirea rubricilor.

39. În limitele stabilite în ediţiile tipice ale cărţilor liturgice, este de competenţa autorităţii bisericeşti teritoriale, despre care a fost vorba la art. 22. §2, să se stabilească adaptările, mai ales în ceea ce priveşte administrarea sacramentelor, a sacramentaliilor, procesiunile, limba liturgică, muzica sacră şi artele, ţinând totuşi seama de normele fundamentale cuprinse în această Constituţie.

Adaptarea liturgică în dieceze şi parohii

40. Deoarece în diferite locuri şi împrejurări e necesară o adaptare mai profundă a liturgiei, ceea ce implică un grad mai mare de dificultate:

1) Autoritatea bisericească teritorială competentă, amintită la art. 22. §2, va examina cu atenţie şi cu prudenţă, din tradiţiile şi mentalitatea diferitelor popoare, elementele care, în această privinţă, pot fi în mod oportun admise în cultul divin. Adaptările socotite utile sau necesare vor fi propuse Scaunului Apostolic pentru a fi introduse cu consimţământul lui.

2) Pentru ca adaptarea să se facă cu prudenţa necesară, Scaunul Apostolic, dacă e cazul, va acorda acestei autorităţi bisericeşti teritoriale facultatea de a permite şi de a dirija experienţele prealabile necesare, în cadrul unor grupuri pregătite în acest scop şi pentru un timp determinat.

3) Deoarece legile liturgice prezintă de obicei dificultăţi speciale în materie de adaptare, mai ales în misiuni, va trebui să se recurgă la persoane competente în materie pentru a le stabili.

IV. CULTIVAREA VIEŢII LITURGICE ÎN DIECEZE ŞI PAROHII

41. Episcopul trebuie să fie considerat ca Marele Preot al turmei sale: de el depinde şi de la el decurge într-o anumită măsură viaţa credincioşilor săi în Cristos.

De aceea, toţi trebuie să acorde cea mai mare importanţă vieţii liturgice a diecezei, ce se desfăşoară în jurul Episcopului, mai ales în biserica sa catedrală: toţi trebuie să fie convinşi că manifestarea principală a Bisericii este participarea deplină şi activă a întregului popor sfânt al lui Dumnezeu la aceleaşi celebrări liturgice, mai ales la aceeaşi Euharistie, la aceleaşi rugăciuni, la acelaşi altar, la care prezidează episcopul înconjurat de preoţi şi de ceilalţi slujitori ai altarului[36].

42. Deoarece, în Biserica sa, episcopul nu poate să prezideze personal, totdeauna şi pretutindeni, întreaga sa turmă, el trebuie să constituie în mod necesar grupuri de credincioşi printre care locul primordial îl deţin parohiile, organizate pe criteriul local sub conducerea unui păstor, care ţine locul episcopului: ele într-adevăr reprezintă, într-un anumit mod, Biserica văzută, orânduită pe întregul pământ.

De aceea, viaţa liturgică a parohiei şi legătura ei cu episcopul trebuie cultivată în sufletul şi viaţa credincioşilor şi a clerului; şi se vor depune toate strădaniile pentru creşterea sentimentului comunităţii parohiale, mai ales în celebrarea comunitară a Liturghiei duminicale.

V. DEZVOLTAREA ACŢIUNII PASTORALE LITURGICE

43. Interesul pentru dezvoltarea şi reînnoirea liturgiei e socotit pe bună dreptate un semn al planurilor providenţiale ale lui Dumnezeu asupra epocii noastre, ca o trecere a Duhului Sfânt prin Biserica Sa; el imprimă o notă caracteristică vieţii acesteia şi chiar întregii atitudini religioase a timpului nostru.

De aceea, pentru a favoriza tot mai mult această pastorală liturgică în Biserică, Conciliul decretează:

Comisia liturgică naţională

44. Se recomandă autorităţii ecleziastice teritoriale competente, amintite la art. 22. §2, să instituie o comisie liturgică, comisie care va solicita colaborarea unor experţi în liturgie, în muzică, în arta sacră şi în pastorală; această comisie poate fi ajutată de un institut de liturgică pastorală care, după necesităţi, poate număra printre membrii lui şi laici deosebit de experţi în această materie. Această comisie, sub conducerea autorităţii bisericeşti teritoriale amintite mai sus, va trebui să dirijeze pastorala liturgică în teritoriul aflat în competenţa sa şi să promoveze studiile şi experienţele necesare, ori de câte ori va fi vorba de adaptări care trebuie propuse Scaunului Apostolic.

Comisie liturgică diecezană

45. De asemenea, va fi constituită o comisie liturgică în fiecare dieceză pentru a promova acţiunea liturgică sub conducerea episcopului. În anumite cazuri va fi oportun ca mai multe dieceze să numească o singură comisie pentru a promova de comun acord acţiunea liturgică.

Alte comisii

46. Pe lângă comisia liturgică, se vor constitui în fiecare dieceză, în limita posibilităţilor, şi comisii de muzică sacră şi de artă sacră.

Este necesar ca aceste trei comisii să colaboreze între ele şi deseori va fi oportun să se unească într-o singură comisie.

Capitolul II
MISTERUL EUHARISTIC
Sfânta Liturghie şi misterul pascal

47. La Cina cea de taină, în noaptea în care a fost vândut, Mântuitorul nostru a instituit jertfa euharistică a Trupului şi Sângelui său pentru a perpetua de-a lungul veacurilor jertfa crucii până la a doua sa venire şi pentru a încredinţa astfel Miresei sale preaiubite, Biserica, memorialul morţii şi al învierii sale: sacrament al pietăţii, semn al unităţii, legătură a carităţii[37], ospăţ pascal în care îl primim pe Cristos, sufletul este copleşit de har şi ne este dată chezăşia gloriei viitoare[38].

Participarea activă a credincioşilor la sfânta Liturghie

48. Aşadar, Biserica veghează cu grijă ca fiii săi să nu asiste ca străini sau spectatori muţi la acest mister al credinţei, ci înţelegându-l bine, cu ajutorul ceremoniilor şi rugăciunilor, să participe la acţiunea sacră în mod conştient, cu pietate şi activ; să fie instruiţi prin cuvântul lui Dumnezeu, să se hrănească la masa Trupului Domnului, să aducă mulţumire lui Dumnezeu; oferind Ostia nepătată, nu numai prin mâinile preotului, ci împreună cu el, să înveţe a se oferi pe ei înşişi şi, prin Cristos Mijlocitorul, să se desăvârşească din zi în zi în unirea cu Dumnezeu şi în unirea dintre ei[39], pentru ca în cele din urmă Dumnezeu să fie totul în toţi.

49. Pentru ca jertfa sfintei Liturghii să-şi atingă deplina eficacitate pastorală şi prin forma ceremoniilor, Conciliul stabileşte cele ce urmează în privinţa Liturghiilor celebrate cu participarea poporului, mai ales în duminici şi în sărbătorile de poruncă:

Reforma rânduielii sfintei Liturghii

50. Ritualul sfintei Liturghii va fi revizuit în aşa fel încât să apară mai clar natura specifică a fiecărei părţi şi conexiunea lor reciprocă şi să fie facilitată participarea evlavioasă şi activă a credincioşilor.

Pentru aceasta, ceremoniile vor fi simplificate păstrându-se neatinsă substanţa lor; se vor omite repetiţiile introduse în decursul veacurilor sau adăugirile mai puţin utile; în schimb, în măsura în care vor părea oportune sau necesare, vor fi restabilite, după tradiţia sfinţilor Părinţi, unele elemente dispărute sub vitregia timpurilor.

O mai mare bogăţie biblică

51. Pentru a oferi din belşug credincioşilor hrana cuvântului lui Dumnezeu, se vor deschide mai larg comorile biblice, în aşa fel încât, într-un număr determinat de ani, să se citească poporului tot ce este mai important din sfânta Scriptură.

Omilia

52. Este stăruitor recomandată omilia ca parte integrantă a Liturghiei: pornind de la textul sacru, în ea sunt prezentate, de-a lungul anului liturgic, misterele credinţei şi normele vieţii creştine. La Liturghiile care se celebrează cu participarea poporului, în duminici şi sărbători de poruncă, omilia nu se va omite decât din motive grave.

Rugăciunea credincioşilor

53. „Rugăciunea comună" sau „rugăciunea credincioşilor" va fi reintrodusă după evanghelie şi după omilie, mai ales în duminici şi în sărbători de poruncă, pentru ca prin participarea poporului să se facă rugăciuni speciale pentru sfânta Biserică, pentru aceia care ne conduc, pentru cei care sunt copleşiţi de diferite necazuri, pentru toţi oamenii şi pentru mântuirea lumii întregi[40].

Latina şi limba poporului în Liturghie

54. La Liturghiile celebrate cu participarea credincioşilor se va putea acorda locul cuvenit limbii poporului, mai ales în lecturi şi în „rugăciunea comună" şi, în funcţie de condiţiile locale, de asemenea în părţile ce revin poporului, conform art. 36 din această Constituţie.

Se va avea grijă totuşi ca poporul să poată recita sau cânta împreună, şi în limba latină, părţile din rânduiala sfintei Liturghii care îi revin.

Acolo unde o folosire mai largă a limbii poporului în Liturghie pare oportună, se vor respecta prescripţiile art. 40 din această Constituţie.

Împărtăşania sub ambele specii

55. Se recomandă mult acea participare mai desăvârşită la sfânta Liturghie prin care credincioşii, după împărtăşania preotului, primesc la aceeaşi jertfă trupul Domnului. Împărtăşania sub ambele specii, rămânând valabile principiile dogmatice stabilite de Conciliul Tridentin[41], poate fi dată atât clericilor şi călugărilor cât şi laicilor în cazurile pe care le va preciza Scaunul Apostolic şi după aprecierea episcopului, ca de exemplu noilor hirotoniţi, la Liturghia sfinţirii lor, celor care depun voturile, la Liturghia profesiunii religioase, neofiţilor, la Liturghia care urmează botezului.

Unitatea Liturghiei

56. Cele două părţi din care este alcătuită sfânta Liturghie, adică liturgia cuvântului şi liturgia euharistică, sunt atât de strâns unite între ele încât constituie un singur act de cult. De aceea, Conciliul îndeamnă insistent pe păstorii sufleteşti să-i înveţe cu stăruinţă, în cateheză, pe credincioşi că trebuie să participe la sfânta Liturghie întreagă, mai ales în duminici şi în sărbătorile de poruncă.

Concelebrarea

57. §1. Concelebrarea, care este o formă adecvată de manifestare a unităţii preoţiei, a rămas în uz până acum în Biserică, atât în Orient cât şi în Occident. De aceea, Conciliul a decis să extindă facultatea de a concelebra la următoarele cazuri:

I. În Joia Sfântă, atât la sfânta Liturghie crismală cât şi la sfânta Liturghie de seară;

II. La sfintele Liturghii celebrate în concilii, la întrunirile episcopale şi la sinoade;

III. La liturghia binecuvântării unui abate.

IV. În afară de acestea, cu permisiunea ordinariului, care e competent să aprecieze oportunitatea concelebrării:

a) La Liturghia conventuală şi la Liturghia principală din biserici, atunci când folosul credincioşilor nu cere ca toţi preoţii prezenţi să celebreze individual;

b) La sfintele Liturghii celebrate cu ocazia unor întruniri de preoţi, atât regulari cât şi seculari.

§2. I. E de competenţa episcopilor să reglementeze disciplina concelebrării în dieceză.

II. Totuşi, orice preot va fi liber să celebreze sfânta Liturghie individual, dar nu în acelaşi timp, în aceeaşi biserică, şi nici în Joia Sfântă.

58. Se va redacta un nou ritual al concelebrării, care va trebui introdus în Pontifical şi în Liturghierul Roman.

Capitolul III
CELELALTE SACRAMENTE ŞI SACRAMENTALII
Natura sacramentelor

59. Sacramentele sunt menite să-i sfinţească pe oameni, să zidească trupul lui Cristos şi să dea cultul datorat lui Dumnezeu; în calitate de semne, ele au şi un rol instructiv. Nu numai că presupun credinţa, ci, prin cuvintele şi elementele rituale, o şi nutresc, o întăresc şi o exprimă; de aceea sunt numite sacramente ale credinţei. Ele conferă, într-adevăr, harul, dar celebrarea lor îi şi dispune mai bine pe credincioşi să primească rodnic acest har, să dea cult cum se cuvine lui Dumnezeu şi să trăiască iubirea.

Aşadar, e foarte important ca toţi credincioşii să înţeleagă uşor semnele sacramentelor şi să frecventeze cu cea mai mare asiduitate acele sacramente care au fost instituite pentru hrănirea vieţii creştine.

Sacramentaliile

60. Afară de aceasta, sfânta Maică Biserică a înfiinţat şi sacramentaliile. Acestea sunt semne sacre prin care, datorită unei asemănări cu sacramentele, sunt semnificate şi, prin puterea de mijlocire a Bisericii, sunt obţinute efecte mai ales spirituale. Prin ele, oamenii sunt pregătiţi să primească efectul principal al sacramentelor şi sunt sfinţite diferitele împrejurări ale vieţii.

61. Aşadar, liturgia sacramentelor şi a sacramentaliilor are drept rezultat ca, pentru credincioşii cu dispoziţii sufleteşti bune, aproape toate evenimentele vieţii să fie sfinţite prin harul divin, care izvorăşte din misterul pascal al patimii, morţii şi învierii lui Cristos, mister din care îşi trag puterea toate sacramentele şi sacramentaliile. Şi astfel nu există nici o folosire dreaptă a lucrurilor materiale care să nu poată fi îndreptată spre sfinţirea omului şi preamărirea lui Dumnezeu.

Necesitatea unei reforme a riturilor sacramentale

62. În decursul veacurilor, însă, au pătruns în ritualul sacramentelor şi sacramentaliilor anumite elemente care, astăzi, fac mai puţin clare natura şi scopul lor şi de aceea trebuie să se opereze în ele anumite adaptări la necesităţile timpului nostru. Din acest motiv, Conciliul stabileşte cele ce urmează cu privire la revizuirea lor:

Limba

63. Deoarece adeseori, în administrarea sacramentelor şi a sacramentaliilor, folosirea limbii poporului poate fi de mare folos pastoral, i se va acorda un loc mai larg, după următoarele norme:

a) În administrarea sacramentelor şi sacramentaliilor, limba poporului se poate folosi conform art. 36;

b) Pe baza noii ediţii a Ritualului Roman, autoritatea bisericească competentă, amintită la art. 22. §2 din această Constituţie, va pregăti cât de curând rituale particulare adaptate, şi din punctul de vedere al limbii, necesităţilor diferitelor regiuni şi popoare; după revizuirea lor de către Scaunul Apostolic, aceste rituale vor fi folosite în regiunile respective.

În compunerea acestor rituale sau culegeri particulare de forme de celebrare, nu se vor omite instrucţiunile din Ritualul Roman, aflate la începutul diverselor ceremonii, fie că e vorba de instrucţiuni pastorale şi rubricale, fie de cele înzestrate cu o importanţă socială deosebită.

Catehumenatul

64. Se va restabili catehumenatul adulţilor, împărţit în mai multe etape, a cărui punere în practică va fi la aprecierea ordinariului locului, astfel încât timpul catehumenatului, destinat unei instruiri adecvate, să poată fi sfinţit prin ceremonii sacre, celebrate în perioade succesive.

Reforma ritualului Botezului

65. În ţările de misiuni, în afară de elementele cuprinse în tradiţia creştină, vor putea fi admise şi elemente de iniţiere aflate în uz la respectivul popor, în măsura în care se pot adapta cultului creştin, după normele de la art. 37-40 din această Constituţie.

66. Vor fi revizuite ambele rituale ale Botezului adulţilor, atât cel simplu cât şi cel solemn, ţinând seama de restabilirea catehumenatului, şi se va introduce în Liturghierul Roman o liturghie proprie, „cu ocazia administrării Botezului".

67. Va fi revizuit ritualul pentru botezul copiilor şi va fi adaptat la condiţia lor reală. În ritual se vor scoate mai bine în evidenţă rolul părinţilor şi al naşilor precum şi datoriile lor.

68. În ritualul Botezului se vor prevedea unele adaptări utilizabile după aprecierea ordinariului locului pentru cazul unui mare număr de candidaţi la botez. Se va redacta şi un ritual mai scurt, care să poată fi folosit mai ales în ţările de

misiuni de către cateheţi şi, în general, în pericol de moarte, de către credincioşi, în lipsa preotului sau a diaconului.

69. În locul „ritualului menit să suplinească ceremoniile omise pentru un copil deja botezat" se va redacta unul nou, în care să se exprime în mod mai clar şi mai adecvat faptul că acest copil, botezat după ritualul scurt, a fost deja primit în Biserică.

Se va compune un nou ritual pentru aceia care, deja botezaţi valid, se convertesc la religia catolică. În el se va exprima admiterea lor în comuniunea Bisericii.

70. În afara timpului pascal, apa pentru Botez poate fi sfinţită chiar în cadrul ceremoniei Botezului, cu o formulă mai scurtă.

Reforma ritualului Mirului

71. Va fi revizuit ritualul Mirului, arătându-se mai clar legătura intimă a acestui sacrament cu întreaga iniţiere creştină. De aceea e foarte potrivit ca primirea acestui sacrament să fie precedată de reînnoirea făgăduinţelor de la Botez.

Când se va considera oportun, Mirul va putea fi conferit în cadrul Liturghiei; iar pentru ritualul administrării lui în afara Liturghiei se va pregăti o formulă introductivă.

Reforma ritualului Pocăinţei

72. Ritualul şi formulele Pocăinţei vor fi revizuite în aşa fel încât să exprime mai clar natura şi efectul sacramentului.

Sacramentul Ungerii bolnavilor

73. „Ungerea de pe urmă", sau „Sfântul Maslu", care poate fi numită mai bine „Ungerea bolnavilor", nu este numai sacramentul acelora care se află în momentul critic al sfârşitului vieţii. De aceea, timpul potrivit pentru a-l primi este cu siguranţă atunci când credinciosul începe să fie în pericol de moarte din cauza bolii sau a bătrâneţii.

74. În afara ritualurilor distincte - al Ungerii bolnavilor şi al Viaticului - se va compune un ritual continuu pentru conferirea sacramentului Ungerii după Spovadă şi înainte de primirea Viaticului.

75. Numărul ungerilor va fi adaptat după împrejurări, iar rugăciunile care însoţesc ritualul Ungerii bolnavilor vor fi revizuite pentru a corespunde diferitelor condiţii în care se află bolnavii care primesc sacramentul.

Reforma ritualului Ordinaţiunilor

76. Ritualul Ordinaţiunilor va fi revizuit atât în privinţa ceremoniilor cât şi a textelor.

Alocuţiunile episcopului, de la începutul fiecărei ordinaţiuni sau consacrări, pot fi făcute în limba poporului.

La consacrarea episcopală, impunerea mâinilor poate fi făcută de către toţi episcopii prezenţi.

Reforma ritualului Căsătoriei

77. Ritualul celebrării Căsătoriei, care se găseşte în Ritualul Roman, va fi revizuit şi îmbogăţit, pentru a se arăta mai clar harul sacramentului şi pentru a se scoate mai bine în evidenţă îndatoririle soţilor.

„Dacă în anumite regiuni se folosesc la celebrarea sacramentului Căsătoriei alte obiceiuri şi ceremonii lăudabile, Conciliul doreşte mult ca acestea să fie păstrate întocmai"[42].

În plus, autoritatea bisericească teritorială competentă, amintită la art. 22. §2 din această constituţie, are facultatea de a pregăti, după norma art. 63, un ritual propriu, care să corespundă cu obiceiurile diferitelor locuri şi popoare, rămânând valabilă legea după care preotul care asistă la cununie trebuie să ceară şi să primească consimţământul celor care o contractează.

78. Căsătoria va fi celebrată în mod obişnuit în timpul sfintei Liturghii, după citirea evangheliei şi după omilie, înainte de rugăciunea credincioşilor. Rugăciunea asupra miresei, corectată astfel încât să se scoată în evidenţă că ambii soţi au îndatoriri egale de fidelitate reciprocă, poate fi făcută în limba poporului.

Dacă sacramentul Căsătoriei este celebrat fără sfânta Liturghie, la începutul ceremoniei se va citi Epistola şi Evanghelia de la „Liturghia pentru miri" şi li se va da întotdeauna mirilor binecuvântarea.

Reforma sacramentaliilor

79. Sacramentaliile vor fi revizuite în lumina principiului fundamental al unei participări conştiente, active şi simple a credincioşilor şi ţinând seama de necesităţile vremurilor noastre.

În revizuirea ritualelor, în conformitate cu art. 63, se vor putea adăuga noi sacramentalii, după necesităţi.

Binecuvântările rezervate vor fi în număr cât se poate de mic şi numai în favoarea episcopilor sau a ordinariilor.

Se va prevedea ca anumite sacramentalii, cel puţin în împrejurări speciale şi după aprecierea rdinariului, să poată fi administrate şi de laici înzestraţi cu calităţile necesare.

Profesiunea călugărească

80. Ritualul consacrării fecioarelor, aflat în Pontificalul Roman, va fi revizuit.

În afară de aceasta, se va compune un ritual pentru profesiunea călugărească şi pentru reînnoirea voturilor, care să contribuie la o mai mare unitate, sobrietate şi demnitate; el va trebui să fie adoptat de aceia care fac profesiunea sau reînnoirea voturilor în timpul Liturghiei, păstrându-se totuşi drepturile particulare.

E de recomandat ca profesiunea călugărească să se facă în timpul sfintei Liturghii.

Reforma ritualului înmormântării

81. Ritualul înmormântărilor va trebui să exprime mai clar caracterul pascal al morţii creştine şi să răspundă mai bine, chiar în ceea ce priveşte culoarea liturgică, la condiţiile şi tradiţiile fiecărei regiuni.

82. Va fi revizuit ritualul înmormântării copiilor şi va fi înzestrat cu Liturghie proprie.

Capitolul IV
OFICIUL DIVIN
Oficiul divin - lucrare a lui Cristos şi a Bisericii

83. Marele Preot al Noului şi veşnicului Testament, Cristos Isus, luând firea omenească, a adus în acest exil pământesc imnul care se cântă veşnic în lăcaşurile cereşti. El uneşte cu sine întreaga comunitate a oamenilor asociindu-şi-o în înălţarea acestei divine cântări de laudă.

El continuă să-şi exercite funcţia preoţească prin Biserica sa, care laudă pe Domnul fără încetare şi mijloceşte pentru mântuirea lumii întregi, nu numai prin celebrarea euharistică, ci şi prin alte mijloace, mai ales prin împlinirea Oficiului divin.

84. Oficiul divin, după vechea tradiţie creştină, e alcătuit în aşa fel încât întreg cursul zilei şi al nopţii să fie consacrat prin lauda lui Dumnezeu. Când acest minunat cântec de laudă este înălţat după rânduială de preoţi sau de alte persoane delegate de Biserică pentru aceasta, sau de credincioşi care se roagă împreună cu preotul în forma aprobată, atunci este într-adevăr glasul miresei care vorbeşte Mirelui ei, ba chiar este rugăciunea pe care Cristos, împreună cu trupul său, o înalţă către Tatăl.

85. Prin urmare, toţi cei care săvârşesc această rugăciune îndeplinesc îndatorirea Bisericii şi în acelaşi timp se împărtăşesc din privilegiul suprem al miresei lui Cristos, deoarece, aducând laudele divine, ei se înfăţişează înaintea tronului lui Dumnezeu în numele Maicii Biserici.

Valoarea pastorală a Oficiului divin

86. Preoţii însărcinaţi cu îndatorirea pastorală vor recita aceste laude ale Orelor cu atât mai mare zel cu cât vor avea o conştiinţă mai vie că au datoria să pună în practică îndemnul sfântului Paul: „Rugaţi-vă fără încetare!" (1Tes 5, 17), căci numai Domnul poate da rodnicie şi creştere operei la care ei lucrează, el care a spus: „Fără mine nu puteţi face nimic!" (In 15,5). De aceea, apostolii au spus atunci când au instituit pe diaconi: „Noi ne vom îndeletnici stăruitor cu rugăciunea şi cu slujba cuvântului" (Fap 6,4).

87. Dar ca Oficiul divin să fie împlinit mai bine şi mai desăvârşit de către preoţi şi alţi membri ai Bisericii în împrejurările actuale, Conciliul, continuând reforma fericit inaugurată de Scaunul Apostolic, a hotărât să decreteze cele ce urmează, referitor la Oficiul de rit roman:

Modificări în orânduirea tradiţională a Orelor

88. Deoarece scopul Oficiului este sfinţirea zilei, cursul tradiţional al Orelor va fi reaşezat în aşa fel încât Orele să corespundă, pe cât posibil, timpului real şi să ţină seama de condiţiile vieţii de azi, mai ales pentru aceia care se îndeletnicesc cu opere de apostolat.

89. De aceea, în reforma Oficiului se vor respecta următoarele norme:

a) Laudele, ca rugăciuni de dimineaţă, şi Vesperele, ca rugăciuni de seară, care, după venerabila tradiţie a Bisericii universale, constituie două puncte de reper ale Oficiului zilei, trebuie socotite ca ore principale şi celebrate ca atare;

b) Completoriul va fi astfel stabilit încât să se potrivească sfârşitului zilei;

c) Ora numită „Matutinum", deşi păstrează caracterul de laudă nocturnă pentru celebrarea comună, va fi adaptată în aşa fel încât să poată fi recitată la orice oră din zi şi va avea un număr mai mic de psalmi şi lecturi mai lungi;

d) Ora „Prima" va fi suprimată;

e) În recitarea obligatorie în comun se vor păstra orele mici: „Terţa", „Sexta" şi „Nona". În afara acestui caz e permis să se aleagă una singură din acestea trei, cea mai adecvată momentului zilei.

Oficiul divin, izvor de pietate

90. În afară de aceasta, deoarece Oficiul divin, ca rugăciune publică a Bisericii, e izvorul pietăţii şi hrana rugăciunii personale, preoţii şi toţi aceia care iau parte la Oficiul divin sunt rugaţi stăruitor în Domnul ca atunci când îl recită să aibă gândul în armonie cu glasul. Şi pentru a realiza mai bine aceasta, îşi vor însuşi o cunoaştere mai profundă a liturgiei şi a Bibliei, mai ales a psalmilor.

În înfăptuirea acestei reforme, venerabila comoară seculară a Oficiului roman va fi astfel adaptată încât toţi aceia cărora le este încredinţată să se poată folosi de ea cu mai mare uşurinţă şi cu mai mult rod.

Distribuirea psalmilor

91. Pentru ca aranjarea Orelor propusă la art. 89 să poată fi bine înfăptuită, psalmii nu vor mai fi repartizaţi pe o singură săptămână, ci pe un spaţiu mai lung.

Lucrarea de revizuire a Psaltirii, în mod fericit începută, trebuie să fie dusă la capăt cât mai repede, ţinându-se seama de latinitatea creştină, de uzul liturgic, inclusiv în cântare, precum şi de întreaga tradiţie a Bisericii latine.

Ordinea lecturilor

92. În ceea ce priveşte lecturile, se va ţine seama de următoarele:

a) Lectura din sfânta Scriptură va fi în aşa fel orânduită încât să faciliteze un acces mai larg la comorile cuvântului divin;

b) Lecturile din operele sfinţilor Părinţi, ale învăţătorilor şi scriitorilor Bisericii vor fi mai bine alese;

c) Faptele martirilor sau vieţile sfinţilor vor fi aduse la conformitate cu adevărul istoric.

Revizuirea imnurilor

93. Imnurile, dacă e cazul, vor fi readuse la forma lor originară, suprimând sau schimbând tot ceea ce, în ele, are iz mitologic sau nu se potriveşte cu evlavia creştină. După necesităţi, se vor introduce şi altele, luate din tezaurul de imnuri.

Timpul recitării Oficiului divin

94. Pentru a sfinţi cu adevărat ziua şi pentru a recita Oficiul cu mai mult folos spiritual, e bine să se respecte timpul care se apropie mai mult de timpul propriu al fiecărei ore canonice.

Obligativitatea Oficiului divin

95. Comunităţile obligate la celebrarea în comun a Oficiului divin, în afara Liturghiei conventuale, sunt datoare să-l celebreze în fiecare zi în comun, după cum urmează:

a) Întregul Oficiu: comunităţile de canonici, călugării şi călugăriţele şi alţi membri ai institutelor obligate la recitarea în comun după norma dreptului sau a constituţiilor;

b) Capitlurile de catedrale sau Colegialele: acele părţi ale Oficiului care le sunt impuse prin drept comun sau particular;

c) Toţi membrii acestor comunităţi care au primit Ordinele majore sau au făcut profesiunea solemnă, cu excepţia converşilor, sunt obligaţi să recite singuri Orele canonice pe care nu le recită în comun.

96. Clericii care nu sunt obligaţi la recitare în comun, dacă au primit Ordinele majore, sunt obligaţi zilnic să recite, în comun sau singuri, întreg Oficiul, după normele de la art. 89.

97. Oportunitatea comutării Oficiului divin cu altă acţiune liturgică va fi determinată de rubrici.

În cazuri particulare şi pentru motiv întemeiat, ordinarii pot să dispenseze total sau parţial pe supuşii lor de obligaţia recitării Oficiului divin sau pot să permită comutarea lui.

98. Membrii oricărui institut care, în virtutea constituţiilor, recită o parte din Oficiul divin împlinesc rugăciunea publică a Bisericii.

De asemenea, ei împlinesc rugăciunea publică a Bisericii dacă, în virtutea constituţiilor, recită un „mic Oficiu", cu condiţia ca acesta să fie compus după structura Oficiului divin şi să fie aprobat legal.

Recitarea comunitară a Oficiului divin

99. Deoarece Oficiul divin e glasul Bisericii, al întregului trup mistic, care îl laudă în mod public pe Dumnezeu, clericii neobligaţi la recitarea lui în comun, şi mai ales preoţii care locuiesc sau se află împreună, sunt îndemnaţi să recite în comun cel puţin o parte a Oficiului divin.

Toţi aceia care recită Oficiul în comun, în virtutea obligaţiei sau ocazional, îşi vor îndeplini în modul cel mai perfect posibil îndatorirea încredinţată, atât în privinţa evlaviei interioare cât şi a atitudinii externe.

Pe lângă aceasta, e bine ca, după împrejurări, Oficiul în comun să fie cântat.

Participarea credincioşilor la Oficiul divin

100. Păstorii sufleteşti se vor îngriji ca Orele principale, mai ales Vesperele, în duminici şi în sărbătorile mai solemne, să fie celebrate în biserică în comun. Se recomandă ca şi laicii să recite Oficiul divin, fie împreună cu preoţii, fie adunaţi între ei, sau chiar singuri.

Limba Oficiului divin

101. §1. După tradiţia seculară a ritului latin, clericii trebuie să păstreze în Oficiul divin limba latină. Ordinariul are totuşi puterea de a îngădui folosirea unei traduceri în limba poporului, realizată conform art. 36, pentru cazuri individuale, clericilor cărora folosirea limbii latine le este o piedică gravă în recitarea Oficiului aşa cum se cuvine.

§2. Membrelor diferitelor institute cu viaţă consacrată şi membrilor care nu sunt clerici, superiorul competent poate să le permită folosirea limbii materne în Oficiul divin chiar celebrat în comun, cu condiţia ca traducerea să fie aprobată.

§3. Orice cleric obligat la Oficiul divin, dacă îl recită în limba poporului cu un grup de credincioşi, sau cu aceia despre care este vorba la §2, îşi îndeplineşte obligaţia, cu condiţia ca textul traducerii să fie aprobat.

Capitolul V
ANUL LITURGIC
Sensul anului liturgic

102. Sfânta Maică Biserică socoteşte de datoria ei să celebreze printr-o comemorare sacră, în anumite zile din cursul anului, opera mântuitoare a Mirelui său divin. În fiecare săptămână, în ziua pe care a numit-o duminică, ea sărbătoreşte Învierea Domnului, pe care, o dată pe an, o celebrează împreună cu fericita lui pătimire, prin marea solemnitate a Paştelui.

Pe l&aci

Str. Gral. Henri M. Berthelot 19
sector 1, 010164 Bucureşti
Tel: 021 405 6262
Copyright © 2015 Asociatia Familiilor Catolice - Web design and programming
Română English