Asociatia Familiilor Catolice Asociatia Familiilor Catolice
"Mai aproape de Dumnezeu este cel care se află cât mai departe de sine şi cât mai aproape de ceilalţi."
Monseniorul Ghica


Magisteriul Bisericii Catolice despre familiePaul al VI-lea

Enciclica `Humanae vitae` despre reglementarea naşterilor

Papa Paul al VI-lea
ENCICLICA HUMANAE VITAE
Despre reglementarea naşterilor

Venerabililor fraţi, patriarhi, arhiepiscopi, episcopi şi alţi ordinari ai locului de pace şi comunicare cu Scaunul Apostolic, clerului şi credincioşilor, lumii catolice şi tuturor oamenilor de bunăvoinţă.

1. Datoria foarte gravă de a transmite viaţa umană, care face din soţi colaboratori liberi şi responsabili ai Creatorului, a fost întotdeauna pentru aceştia izvor de mari bucurii, însoţite totuşi uneori de dificultăţi şi suferinţe. În toate timpurile împlinirea acestei datorii a pus conştiinţei soţilor probleme serioase, dar evoluţia recentă a societăţii a antrenat atari schimbări încât s-au pus noi probleme pe care Biserica nu putea să le ignore, într-un domeniu care atinge aşa de aproape viaţa şi fericirea oamenilor.

I. Aspecte noi ale problemei şi competenţa magisteriului
2. Schimbările survenite sunt într-adevăr deosebite şi de mai multe feluri. E vorba mai întâi de rapida dezvoltare demografică. Mulţi manifestă teama că populaţia mondială va creşte mai rapid decât resursele pe care le are la dispoziţie; urmează o nelinişte crescândă pentru multe familii şi popoare în curs de dezvoltare şi e mare tentaţia autorităţilor de a se împotrivi acestui pericol prin măsuri radicale. În plus, condiţiile de muncă şi de locuit, precum şi exigenţele sporite în domeniul economic, ca şi în cel al educaţiei, fac adesea dificilă azi datoria de a creşte în mod decent un mare număr de copii. Asistăm de asemeni la o evoluţie nu numai în modul de a considera valoarea ce se atribuie iubirii conjugale în căsătorie, ca şi în modul de a aprecia semnificaţia actelor conjugale în raport cu această iubire.
În sfârşit trebuie să se ia în considerare mai presus de toate faptul că omul a realizat progrese uimitoare în stăpânirea şi organizarea raţională a forţelor naturii, astfel încât tinde să extindă această dominaţie asupra fiinţei sale luate în ansamblul ei: trup, viaţa psihică, viaţa socială până la legile care reglementează transmiterea vieţii.
3. O asemenea stare de lucruri ridică noi probleme. Date fiind condiţiile vieţii moderne, dată fiind importanţa relaţiilor conjugale pentru armonia între soţi şi pentru fidelitatea lor reciprocă, n-ar fi cazul de a revizui normele morale în vigoare până acum, mai ales dacă se consideră că ele nu pot fi observate fără sacrificii, uneori eroice?
Mai mult, extinzând la acest domeniu aplicarea aşa zisului principiu " al totalităţii", nu s-ar putea admite că intenţia unei fecundităţi mai puţin abundente, dar mai raţionale să transforme intervenţia prin care se înlătură material fecundarea într-un licit şi înţelept al naşterilor? Nu s-ar putea admite, cu alte cuvinte, că finalitatea procreaţiei priveşte ansamblul vieţii conjugale mai degrabă decât fiecare dintre actele sale? Dat fiind simţul sporit al responsabilităţii omului modern ne întrebăm dacă nu a sosit momentul pentru el de a se încredinţa mai degrabă raţiunii şi voinţei sale decât ritmurilor biologice ale organismului său datoria de a transmite viaţa.
4. Astfel de probleme cer de la magisteriul Bisericii o reflexie nouă şi aprofundată asupra principiilor doctrinei morale a căsătoriei: doctrină bazată pe legea naturală, luminată şi îmbogăţită prin revelaţia divină.
Nici un creştin nu va putea să nege că aparţine magisteriului Bisericii faptul de a interpreta, chiar şi legea morală naturală. Este de necontestat, într-adevăr, după cum au declarat-o de mai multe ori predecesorii noştri , că Isus Cristos comunicând lui Petru şi apostolilor autoritatea sa divină şi trimiţându-i sa înveţe poruncile sale la toate popoarele , îi orânduia păstrători şi interpreţi autentici ai oricărei legi morale, nu numai ai legii evanghelice, dar şi ai legii naturale. De fapt şi legea naturală este expresia voinţei lui Dumnezeu. Observarea ei este la fel de necesară pentru mântuire .
Împlinind această misiune a sa, Biserica a dat întotdeauna, dar mai insistent în epoca recentă, documente corespunzătoare privind atât natura căsătoriei, cât şi justa folosire a drepturilor conjugale şi datoriile soţilor .
5. Însăşi conştiinţa acestei misiuni ne-a determinat să confirmăm şi să lărgim comisia de studiu pe care predecesorul nostru Ioan XXIII, de pie memorie, a constituit-o în martie 1963. Această comisie, care cuprindea, în afară de numeroşi specialişti din diferite discipline şi cupluri, avea drept scop nu numai să adune păreri asupra noilor probleme privind viaţa conjugală privind o corectă reglementare a natalităţii, dar şi să furnizeze elemente potrivite de informare, pentru ca magisteriul să poată da un răspuns adecvat, aşteptat nu numai de creştini, dar şi de opinia publică mondială .
Cercetările acestor experţi, ca şi aprecierile şi sfaturile pe care ni le-a furnizat, fie în mod spontan, fie la cererea noastră expresă numeroşi fraţi în episcopat, ne-au permis să cântărim mai bine toate aspectele acestei probleme complexe. De aceea exprimăm tuturor din inimă mulţumirea noastră.
6. Totuşi concluziile la care ajunsese comisia nu puteau să fie considerate de noi ca definitive, nici să ne dispenseze de a examina în mod personal această gravă problemă, între altele pentru că în comisie nu fusese realizat un acord deplin asupra normelor morale de propus şi mai ales pentru că apăruseră anumite criterii de soluţionare care se îndepărtau de doctrina morală asupra căsătoriei propusă cu constantă fermitate de magisteriul Bisericii. De aceea, examinând cu atenţie documentaţia care ne-a fost înaintată, după reflexii chibzuite şi rugăciuni asidue, ne propunem să dăm acum, în virtutea mandatului pe care Cristos ni l-a încredinţat, răspunsul nostru la aceste grave probleme.

II. Principii doctrinale
O viziune globală a omului
7.Ca oricare altă problemă privind viaţa umană, problema natalităţii trebuie să fie considerată, dincolo de perspective parţiale, fie că ele sunt de ordin biologic sau psihologic, demografic sau sociologic, în lumina unei viziuni integrale a omului şi a vocaţiei sale nu numai naturală şi pământească, dar şi supranaturală şi veşnică. Deoarece în încercarea lor de a justifica metodele artificiale de control al naşterilor, mulţi au apelat la exigenţele fie ale iubirii conjugale, fie ale unei „paternităţi responsabile", se impune să clarificăm şi să precizăm bine adevărata concepţie a acestor două mari realităţi ale vieţii matrimoniale, referindu-ne în special la ceea ce a fost expus recent în această privinţă, într-o manieră foarte autorizată, de Conciliul Vatican II, în constituţia pastorală „Gaudium et Spes ".

Iubire conjugală
8. Iubirea conjugală vădeşte adevărata sa natură şi adevărata sa nobleţe atunci când este luat în consideraţie izvorul său suprem, Dumnezeu, care este „iubire" , el este Tatăl de la care îşi trage numele toată paternitatea . Căsătoria nu este deci efectul întâmplării sau un produs al evoluţiei forţelor naturale inconştiente: este o înţeleaptă orânduire a Creatorului cu scopul de a realiza în omenire planul său de iubire. Prin dăruirea reciprocă personală care le este proprie şi exclusivă, soţii urmăresc comuniunea fiinţelor lor în vederea unei realizări reciproce personale pentru a colabora cu Dumnezeu la naşterea şi educarea unei vieţi noi.
În plus, pentru cei botezaţi căsătoria îmbracă demnitatea de semn sacramental al harului, întrucât reprezintă unirea lui Cristos cu Biserica.

Caracteristici
9. În această lumină apar clar notele şi exigenţele caracteristice ale iubirii conjugale, despre care e extrem de important să avem o idee exactă.
E înainte de toate o iubire pe deplin umană, adică sensibilă şi totodată spirituală. Deci nu e o simplă pornire a instinctului şi a sentimentului, ci este în primul rând un act al voinţei libere, destinat să se menţină şi să crească în bucuriile şi durerile vieţii cotidiene, astfel încât soţii să devină o singură inimă şi un singur suflet şi să atingă împreună perfecţiunea lor umană.
Este apoi o iubire totală, adică o formă cu totul specială de prietenie personală, prin care soţii îşi împărtăşesc în mod generos toate lucrurile, fără rezerve nejustificate şi fără calcule egoiste. Cine iubeşte cu adevărat pe cel cu care s-a căsătorit, nu-l iubeşte numai pentru ceea ce primeşte de la el, dar pentru el însuşi, fericit să-l poată îmbogăţi prin dăruirea de sine.
Apoi este o iubire fidelă şi exclusivă până la moarte. Aşa o concep într-adevăr soţul şi soţia în ziua în care îşi asumă liber şi în deplină conştiinţă angajamentul unirii matrimoniale. Fidelitatea poate uneori să fie dificilă, dar că e întotdeauna posibilă şi totdeauna nobilă şi meritorie nimeni nu o poate nega. Exemplul atâtor soţi de-a lungul secolelor dovedeşte nu numai că ea e conformă cu natura căsătoriei, dar că este totdeauna izvor de fericire profundă şi durabilă.
E în sfârşit o iubire fecundă, care nu se epuizează în comuniunea dintre soţi, dar care e destinată să continue, dând naştere la noi vieţi. Căsătoria şi iubirea conjugală sunt orânduite prin natura lor procreării şi educării copiilor. De fapt, copiii sunt darul cel mai preţios al căsătoriei şi ei contribuie din plin la binele părinţilor înşişi .

Paternitatea responsabilă
10. Iubirea conjugală cere soţilor o conştiinţă a misiunii lor de o „paternitate responsabilă", asupra căreia pe bună dreptate se insistă atât de mult astăzi şi care trebuie să fie corect înţeleasă. Ea trebuie considerată sub diverse aspecte legitime şi legate între ele.
În raport cu procesele biologice, paternitatea responsabilă înseamnă cunoaştere şi respect faţa de funcţiile lor; inteligenţa descoperă în puterea de a da viaţă legi biologice care fac parte din persoana umană .
În raport cu tendinţa instinctului şi a pasiunilor, paternitatea responsabilă înseamnă stăpânirea necesară pe care fiecare trebuie să o exercite asupra lor.
În raport cu condiţiile fizice, economice, psihologice şi sociale, paternitatea responsabilă se exercită fie prin hotărârea gândită şi generoasă de a creşte o familie numeroasă, fie prin decizia, luată pentru motive grave şi în respectul legii morale, de a evita temporar sau chiar un timp nedeterminat o nouă naştere.
De asemenea paternitatea responsabilă comportă, mai presus de toate, un raport mai profund cu ordinea morală obiectivă stabilită de Dumnezeu al cărei interpret fidel e conştiinţa dreaptă. Exercitarea responsabilă a paternităţii cere ca soţii să recunoască pe deplin datoriile lor faţă de Dumnezeu, faţă de ei înşişi, faţă de familie şi faţă de societate, respectând ierarhia justă a valorilor.
În misiunea pe care o au de a transmite viaţa, ei nu sunt, în consecinţă liberi să procedeze după placul lor ca şi cum ar putea hotărî în mod cu totul automat căile oneste de urmat, dar ei trebuie să-şi conformeze conduita cu intenţie creatoare a lui Dumnezeu, exprimată în însăşi natura căsătoriei şi a actelor sale şi indicată de învăţătura constantă a Bisericii

Respect faţă de natura şi finalităţile actului matrimonial
11. Actele prin care soţii se unesc într-o intimitate castă şi prin care se transmite viaţa umană, sunt, după cum aminteşte Conciliul, „oneste şi demne" şi nu încetează de a fi legitime dacă, din motive independente de voinţa soţilor, se prevede că vor fi nefecunde: ele rămân într-adevăr orânduite să exprime şi să consolideze unirea lor. De fapt, după cum atestă experienţa, nu se naşte o nouă viaţă din fiecare întâlnire conjugală. Dumnezeu a fixat în mod înţelept legi şi ritmuri naturale de fecunditate care distanţează deja succesiunea naşterilor. Dar Biserica, chemând oamenii la observarea legii naturale, interpretată prin doctrina sa constantă, învaţă că fiecare act matrimonial trebuie să rămână deschis transmiterii vieţii .

Două aspecte inseparabile: unirea şi procrearea
12. Această doctrină, de mai multe ori prezentată de magisteriu, e bazată pe legătura indisolubilă pe care a voit-o Dumnezeu şi pe care omul nu o poate rupe din iniţiativa sa, între cele două semnificaţii ale actului conjugal: unire şi procreare. Într-adevăr prin structura sa intimă, actul conjugal, în acelaşi timp în care uneşte în mod profund soţii, îi face apţi pentru generarea de noi vieţi, după legile înscrise în însăşi fiinţa bărbatului şi a femeii. Menţinând aceste două aspecte esenţiale, unirea şi procrearea, actul conjugal păstrează în mod integral sensul de iubire reciprocă şi veritabilă şi orânduirea sa spre înalta vocaţie a omului la paternitate. Credem că oamenii timpului nostru sunt în măsură să înţeleagă caracterul profund raţional şi uman al acestui principiu fundamental.

Fidelitate faţă de planul lui Dumnezeu
13. Într-adevăr, se remarcă pe bună dreptate că un act conjugal impus celuilalt soţ, fără a ţine seama de condiţiile sale şi de dorinţele sale legitime, nu este un adevărat act de iubire şi, în consecinţă, contrazice exigenţa unei orânduiri morale în raporturile dintre soţi. Apoi cine reflectă bine va trebui să recunoască de asemenea că un act de iubire reciprocă ce ar pricinui un rău disponibilităţii de transmitere a vieţii, pe care Creatorul a sădit-o în acest act potrivit unor legi speciale, este în contradicţie cu planul pentru care a orânduit căsătoria şi cu voinţa Autorului vieţii. A te folosi de acest dar divin distrugând fie chiar parţial, semnificaţia şi finalitatea lui, înseamnă a contrazice natura bărbatului, ca şi femeii, şi raportul lor cel mai intim; înseamnă deci a te împotrivi planului lui Dumnezeu şi voinţei sale. Dimpotrivă, folosindu-se de darul iubirii conjugale, respectând legile procesului naşterii, înseamnă că soţii recunosc faptul că ei nu sunt stăpânii izvoarelor vieţii umane, ci mai degrabă instrumentele planului stabilit de Creator. De fapt, aşa cum omul nu are asupra trupului său în general o putere nelimitată, la fel nu o are, pentru un motiv special, asupra organelor sale de reproducere, care din firea lor sunt destinate să dea naştere vieţii, al cărei autor este Dumnezeu. „Viaţa umană e sacră, amintea Ioan XXIII; chiar de la originea sa ea angajează acţiunea creatoare a lui Dumnezeu .

Mijloace ilicite de reglementare a naşterilor
14. În conformitate cu aceste principii fundamentale ale concepţiei umane şi creştine a căsătoriei, noi trebuie să declarăm încă o dată că se exclude în mod absolut, ca mijloc licit de reglementare a naşterilor întreruperea directă a procesului de naştere deja început, mai ales avortul direct, chiar şi cel făcut pentru motive terapeutice . Se exclude, la fel, după cum a declarat în repetate rânduri magisteriul Bisericii, sterilizarea directă, definitivă sau temporară, atât a bărbatului cât şi a femeii . Este exclusă de asemenea orice acţiune, care - fie în pregătirea actului sexual, fie în desfăşurarea lui, fie în dezvoltarea consecinţelor lui naturale - şi-ar propune drept scop sau mijloc să împiedice procrearea .
Nu se pot invoca drept motive valabile pentru a justifica actele conjugale făcute în mod intenţionat nefecunde, că trebuie ales un rău mai mic sau faptul că aceste acte ar constitui un tot cu actele fecunde care au precedat sau care vor urma, bucurându-se de una şi aceeaşi corectitudine morală. Într-adevăr, dacă uneori e permis să tolerezi un rău moral mai mic pentru a evita un rău mai mare sau pentru a promova un bine mai mare , nu este permis nici pentru cele mai grave motive să faci răul, pentru ca din el să rezulte un bine , adică să faci un obiect al unui act pozitiv al voinţei ceea ce este din firea sa o dezordine şi, în consecinţă, un lucru nedemn de persoana umană, chiar când este intenţia de a apăra sau promova bunuri individuale, familiale sau sociale. E deci o greşeală a crede că un act conjugal făcut în mod voluntar nefecund şi, în consecinţă în esenţa sa rău, poate fi făcut bun prin ansamblul unei vieţi conjugale fecunde

Mijloacele terapeutice sunt permise
15. Biserica, în schimb, nu consideră câtuşi de puţin nepermisă folosirea mijloacelor terapeutice cu adevărat necesare pentru a îngriji bolile organismului, chiar dacă se prevede că din aceasta va rezulta o piedică pentru procreaţie, cu condiţia ca această piedică să nu fie, indiferent din ce motiv, direct voită .

Este permisă recurgerea la perioadele infertile
16. Acestei învăţături privind morala conjugală i se obiectează azi, după cum am observat mai sus (nr. 3), că e dreptul inteligenţei umane de a stăpâni energiile oferite de natura iraţională şi de a le orienta spre un scop conform cu binele omului. Ori, unii se întreabă: în cazul de faţă nu e oare raţional, în împrejurări atât de complexe, să se recurgă la controlul artificial al naşterilor, dacă se obţine prin aceasta armonia şi liniştea căminului şi condiţii mai bune pentru educarea copiilor deja născuţi? La această întrebare trebuie răspuns cu claritate: Biserica e prima care laudă şi proclamă intervenţia inteligenţei într-o operă care leagă atât de strâns creatura raţională de Creatorul său, dar ea afirmă că acest lucru trebuie făcut respectând ordinea stabilită de Dumnezeu. Dacă există pentru a rări naşterile, motive serioase datorate condiţiilor fizice sau psihologice ale soţilor, fie împrejurărilor exterioare, Biserica învaţă că e permis soţilor să ţină cont de ciclurile naturale inerente funcţiilor de generare, pentru a se folosi de căsătorie numai în perioadele infertile şi a programa astfel natalitatea fără a prejudicia principiile morale pe care le-am amintit . Biserica e consecventă cu ea însăşi şi atunci când consideră permisă recurgerea la perioade infertile şi atunci când condamnă ca fiind totdeauna nepermisă folosirea mijloacelor direct contrare fecundării, chiar când este inspirată de motive care pot părea oneste şi serioase. În realitate, există între cele două cazuri o diferenţă existenţială: în primul caz, soţii se folosesc în mod legitim de o dispoziţie naturală; iar în celălalt caz, ei împiedică desfăşurarea proceselor naturale. E adevărat că şi într-un caz şi în celălalt, soţii se pun de acord în intenţia reciprocă şi certă de a evita copilul pentru motive plauzibile, căutând să se asigure că aceasta nu va veni; dar la fel de adevărat că numai în primul caz ei ştiu să renunţe la folosirea căsătoriei în perioade fertile când, pentru motive juste, procrearea nu e dorită, şi că se folosesc de ea în perioade infertile, ca să-şi manifeste iubirea şi să-şi pună la adăpost fidelitatea reciprocă. Făcând aceasta, ei dovedesc o iubire cu adevărat şi pe deplin onestă.

Consecinţele grave ale metodelor de reglementare artificială a natalităţii
17. Oamenii corecţi vor putea şi mai bine să se convingă de temeiul doctrinei Bisericii în acest domeniu, dacă binevoiesc să reflecteze la consecinţele metodelor de reglementare artificială a naşterilor. Să considere mai întâi ce cale largă şi uşoară s-ar deschide astfel infidelităţii conjugale şi scăderii generale a moralităţii. Nu e nevoie de multă experienţă pentru a înţelege slăbiciunea umană şi pentru a ne da seama că oamenii - tinerii, în special, atât de vulnerabili în această privinţă - au nevoie de încurajare pentru a rămâne fideli legii morale şi că nu trebuie să li se ofere nici un mijloc uşor care să-i favorizeze în neobservarea ei. E întemeiată teama ca bărbatul, obişnuindu-se cu folosirea anticoncepţionalelor, să sfârşească prin a pierde respectul faţă de femeie şi, fără a se îngriji de echilibrul fizic şi psihologic al acesteia, să ajungă să o considere drept un simplu instrument de plăcere egoistă şi nu o însoţitoare respectată şi iubită.
Trebuie reflectat, de asemenea, la arma periculoasă care s-ar pune în felul acesta în mâinile autorităţilor publice prea puţin preocupate de exigenţele morale. Cine va putea reproşa unui guvern faptul că, în soluţionarea problemelor colectivităţii, aplică ceea ce ar fi recunoscut ca fiind permis soţilor pentru soluţionarea unei probleme familiale? Cine va împiedica pe conducători să favorizeze şi chiar să impună popoarelor lor, dacă ei ar considera-o necesar, metoda anticoncepţională socotită de ei cea mai eficace? şi astfel, oamenii voind să evite dificultăţile individuale, familiale sau sociale care se întâlnesc în observarea legii divine, ar ajunge să lase la discreţia intervenţiei autorităţilor publice sectorul cel mai personal şi cel mai tainic al intimităţii conjugale. Deci, dacă voim să nu se lase la bunul plac al oamenilor misiunea de a da naştere vieţii, trebuie recunoscute în mod necesar limitele de netrecut când e vorba de dreptul omului de a-şi stăpâni trupul şi funcţiile acestuia; limite pe care nici un om, fie particular, fie investit cu autoritate, nu are dreptul să le încalce. Aceste limite sunt fixate având în vedere numai respectul datorat integrităţii organismului uman şi funcţiilor sale, conform principiilor amintite mai sus şi justei înţelegeri a „principiului totalităţii" expus de predecesorul nostru Pius XII .

Biserica, garantă a valorilor umane autentice
18. Se poate prevedea că această învăţătură nu va fi primită uşor de întreaga lume; multe voci - amplificate prin mijloacele moderne de propagandă - se opun glasului Bisericii. Aceasta, la drept vorbind nu se miră că este asemenea divinului său Fondator „un semn de împotrivire" . Cu toate acestea ea nu încetează de a proclama, cu umilinţă şi fermitate, întreaga lege morală, atât cea naturală cât şi cea evanghelică. Nu Biserica a creat această lege şi nu ar putea deci să dispună de ea după bunul plac; ea e numai depozitara şi interpreta legii şi nu va putea vreodată să declare permis un lucru, căci aceasta ar însemna o împotrivire profundă faţă de binele adevărat al omului. Apărând morala conjugală în totalitatea sa, Biserica ştie că ea contribuie la instaurarea unei civilizaţii cu adevărat umane; ea angajează omul să nu abdice de la responsabilitatea sa şi să nu lase pe seama mijloacelor tehnice; ea apără prin aceasta însăşi demnitatea soţilor. Fidelă învăţăturii şi exemplului Mântuitorului, ea se arată prietena sinceră şi dezinteresată a oamenilor pe care vrea să-i ajute, încă din timpul călătoriei lor pământeşti, "să participe ca fii la viaţa Dumnezeului viu, Tată al tuturor oamenilor"

III. Directive pastorale
Biserica „Mamă şi Învăţătoare"
19. Cuvântul nostru nu ar fi expresia adecvată a gândirii şi a grijii Bisericii, Mamă şi Învăţătoare a tuturor popoarelor dacă. după ce i-a chemat pe oameni la observarea şi respectarea legii divine privind căsătoria, ea nu i-ar încuraja pe calea unei reglementări corecte a naşterilor, chiar în mijlocul situaţiilor dificile prin care trec azi familiile şi popoarele. Biserica, într-adevăr nu poate avea faţă de oameni o atitudine diferită de cea a Mântuitorului: ea cunoaşte slăbiciunea lor, îi este milă de popor, îi primeşte pe păcătoşi, dar nu poate să renunţe la datoria de a învăţa legea care e în realitate legea unei vieţi umane restituite adevărului dintru început şi călăuzite de Duhul lui Dumnezeu .

Posibilitatea observării legii divine
20.Învăţătura Bisericii cu privire la reglementarea naşterilor prin care promulgă legea divină va putea apărea multora dificilă, pentru a nu zice imposibil de pus în practică. şi desigur, ca toate realităţile mari şi aducătoare de bine, această lege cere o angajare serioasă şi multe eforturi individuale,familiale şi sociale. Se poate spune chiar că ea nu poate fi observată fără ajutorul lui Dumnezeu care susţine şi întăreşte bunăvoinţa oamenilor. Dar cine reflectă bine nu poate să nu vadă că aceste eforturi sunt înnobilizatoare pentru om şi binefăcătoare pentru comunitatea umană.

Stăpânirea de sine
21. O reglementare corectă şi onestă a natalităţii cere înainte de toate soţilor să dobândească şi să posede convingeri solide cu privire la adevăratele valori ale vieţii şi ale familiei şi să se străduiască să obţină o perfectă stăpânire de sine însăşi. Stăpânirea instinctului prin raţiune şi liberă voinţă impune, fără nici o îndoială, o adevărată asceză pentru ca manifestările afective ale vieţii conjugale să se menţină în limite corecte, în special prin conservarea abstinenţei periodice. Această disciplină proprie curăţiei soţilor, departe de a dăuna iubirii conjugale, îi conferă, dimpotrivă, o şi mai înaltă valoare umană. Ea cere un efort continuu, dar graţie influenţei sale binefăcătoare, soţii îşi dezvoltă integral personalitatea lor, îmbogăţindu-se cu valori spirituale: ea aduce vieţii familiale ca roade seninătatea şi pacea şi facilitează soluţionarea altor probleme; favorizează atenţia faţă de celălalt soţ; îi ajută pe soţi să alunge egoismul, duşman al iubirii adevărate şi aprofundează simţul lor de responsabilitate. Părinţii obţin prin aceasta capacitatea unei influenţe mai profunde şi mai eficace în educarea copiilor; sporeşte în copii şi tineri preţuirea justă a valorilor umane, ajutându-i să-şi dezvolte senin şi armonios facultăţile lor spirituale şi afective.

Crearea unui climat favorabil castităţii
22. Vrem cu această ocazie să atragem atenţia educatorilor şi tuturor acelora care au datorii şi responsabilităţi faţă de binele comun al societăţii, asupra necesităţii de a crea un climat favorabil educării castităţii, adică un climat care să conducă la triumful libertăţii sănătoase asupra desfrâului, prin respectarea ordinii morale.
Tot ceea ce în mijloacele moderne de comunicare socială duce la excitarea simţurilor, la coruperea bunelor moravuri, ca şi orice formă de pornografie sau de spectacole indecente, trebuie să provoace reacţia deschisă şi unanimă a tuturor persoanelor preocupate de progresul civilizaţiei şi de apărarea bunelor supreme ale spiritului uman. În zadar s-ar căuta să se justifice aceste depravări prin pretinsele cerinţe artistice sau ştiinţifice , sau prin libertatea acordată în acest domeniu de autorităţile publice.

Apel către autorităţile publice
23. Conducătorilor, care sunt principalii responsabili ai binelui comun şi care pot face atât de mult pentru ocrotirea valorilor morale, le spunem: nu lăsaţi să se degradeze moralitatea popoarelor voastre; nu acceptaţi să se introducă pe cale legală în această celulă fundamentală a societăţii, care este familia, practici contrare legii naturale şi divine. Cu totul alta e calea prin care puterile publice pot şi trebuie să contribuie la soluţionarea problemei demografice: este calea unei bune politici familiale, a unei înţelepte educaţii a popoarelor, care să respecte atât legea morală cât şi libertatea cetăţenilor.
Suntem foarte conştienţi de gravele dificultăţi în care se află activităţile publice în această privinţă, în special în ţările în curs de dezvoltare. Pentru a veni în ajutorul legitimelor lor preocupări le-am consacrat enciclica noastră „Populorum Progressio". Dar cu predecesorul nostru Ioan XXIII repetăm: Aceste dificultăţi nu trebuie să fie rezolvate prin recurgerea la metode şi mijloace care sunt nedemne de om şi care nu-şi găsesc explicaţia decât într-o concepţie pur materialistă despre om şi despre viaţă. Adevărata soluţie se găseşte numai în dezvoltarea economică şi în progresul social care respectă şi promovează adevăratele valori individuale şi sociale" . şi ar fi o gravă nedreptate să fie făcută responsabilă Providenţa divină de ceea ce ar depinde de fapt de lipsa de înţelepciune în guvernare, de un simţ insuficient al dreptăţii sociale, de o acaparare egoistă sau de o indolenţă blamabilă în înfruntarea eforturilor şi a jertfelor necesare pentru a asigura ridicarea nivelului de viaţă al unui popor şi al tuturor fiilor săi .
Toate autorităţile responsabile - după cum unele o fac deja în mod lăudabil - să-şi reînnoiască cu generozitate eforturile. Iar ajutorul reciproc să nu înceteze de a spori între toţi membrii marii familii umane: se deschide un câmp de acţiune aproape nelimitat pentru autorităţile marilor organizaţii internaţionale.

Către oamenii de ştiinţă
24. Voim să exprimăm acum încurajările noastre faţă de oamenii de ştiinţă, care „pot face mult pentru cauza căsătoriei, a familiei şi pentru pacea conştiinţelor, dacă prin aportul convergent al studiilor lor se străduiesc să scoată mai mult în lumină diversele condiţii ce favorizează o sănătoasă reglementare a procreaţiei umane" .
E de dorit, în special, ca după dorinţa deja formulată de Pius XII ştiinţa medicală să reuşească să dea o bază suficient de sigură pentru o reglementare a naşterilor bazată pe observarea ciclurilor naturale . Astfel oamenii de ştiinţă ţi în special cercetătorii catolici vor demonstra prin fapte că, aşa cum învaţă Biserica, „nu poate să existe contradicţie adevărată între legile divine ale transmiterii vieţii şi cele care favorizează o autentică iubire conjugală" .

Către soţii catolici
25. şi acum cuvântul nostru se adresează mai direct fiilor noştri, în special acelora pe care Dumnezeu îi cheamă să-i slujească în căsătorie. Biserica, în timp ce învaţă cerinţele inviolabile ale legii divine, vesteşte mântuirea şi deschide prin sacramente căile harului care face din om o creatură nouă, capabilă de a răspunde în iubire şi în adevărata libertate planului Creatorului şi Mântuitorului său şi de a face dulce jugul lui Cristos .
Soţii creştini, ascultând docili glasul său, să-şi amintească faptul că vocaţia lor creştină care a început la Botez, s-a specificat şi s-a întărit apoi prin sacramentul Căsătoriei. Prin el soţii sunt întăriţi şi oarecum consacraţi pentru a îndeplini cu fidelitate datoriile lor, pentru a realiza vocaţia lor până la perfecţiune şi pentru a da o mărturie creştină, care le e proprie, în faţa lumii . Lor le încredinţează Domnul datoria de a face vizibilă în lume sfinţenia şi frumuseţea legii care uneşte iubirea reciprocă a soţilor cu cooperarea lor la iubirea lui Dumnezeu, autorul vieţii umane.
Noi nu voim să ascundem dificultăţile, câteodată grave, care sunt inerente soţilor creştini: pentru ei, ca pentru fiecare om „strâmtă e poarta şi îngustă e calea care duce la viaţă" . Dar speranţa acestei vieţi trebuie să lumineze drumul lor, în timp ce ei se străduiesc cu curaj să trăiască în înţelepciune, dreptate şi pietate timpul prezent , ştiind că faţa acestei lumi trece . Soţii să depună deci eforturile necesare, susţinuţi de credinţa şi speranţa „care nu înşeală, căci iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit" , să implore în rugăciune statornică ajutorul divin, să se adape mai ales la izvorul harului şi al dragostei, care este Euharistia. Iar dacă păcatul îi învinge să nu se descurajeze, dar să recurgă cu o umilă perseverenţă la mila lui Dumnezeu, care e acordată în Sacramentul Pocăinţei. Ei vor putea astfel să realizeze plinătatea vieţii conjugale, descrisă de apostol: „Bărbaţilor, iubiţi femeile voastre, după cum Cristos a iubit Biserica". Bărbaţii trebuie să iubească femeile ca pe propriul lor trup. A iubi femeia sa nu înseamnă a se iubi pe sine? Ori nimeni nu a urât vreodată propriul său trup: dimpotrivă, îl hrăneşte şi-l întreţine cum o face Cristos pentru Biserică. Mare e acest mister, eu vreau să spun în raport cu Cristos şi Biserica. Dar, în ceea ce vă priveşte, fiecare să-şi iubească soţia ca pe sine însuşi, iar soţia să-şi respecte bărbatul .

Apostolatul în rândul familiilor
26. Printre roadele care provin dintr-un generos efort de fidelitate faţă de legea divină, unul dintre cele mai preţioase e că soţii înşişi încearcă adesea dorinţa de a comunica altora experienţa lor. Astfel, vine să se insereze în vastul cadru al vocaţiei laicilor o nouă şi foarte remarcabilă formă de apostolat al aproapelui din partea aproapelui: familiile însele se fac apostoli şi călăuze ale altor familii. Aceasta este fără îndoială, printre atâtea forme de apostolat, una din cele care apar azi deosebit de oportune .

Către medici şi personalul sanitar
27. Stimăm foarte mult pe medici şi pe membrii personalului sanitar care, în exerciţiul profesiunii lor, au în vedere, mai mult decât orice interes uman, exigenţele superioare ale vocaţiei lor creştine. Să continue a promova cu orice ocazie soluţiile inspirate de credinţă şi de raţiunea dreaptă şi să se străduiască să semene convingerea şi respectul faţă de ele în mediul în care lucrează. Să considere astfel ca o datorie profesională cunoaşterea întregii ştiinţe necesare în acest domeniu delicat, pentru a putea da soţilor care îi consultă sfaturile înţelepte şi directivele sănătoase pe care, pe bună dreptate, aceştia le aşteaptă de la dânşii.

Către preoţi
28. Fiii mei, iubiţi preoţi, care sunteţi prin vocaţie sfetnicii şi conducătorii spirituali ai persoanelor şi familiilor, ne îndreptăm acum cu încredere spre voi. Prima voastră datorie, în special pentru cei care predau teologia morală, este de a expune fără ambiguitate învăţătura Bisericii despre căsătorie. În exercitarea misiunii voastre fiţi primii care să daţi exemplu unui asentiment loial, intern şi extern, magisteriului Bisericii. Acest asentiment provine, o ştiţi, nu atât din motivele prezentate mai sus, cât mai degrabă din lumina Duhului Sfânt de care păstorii Bisericii beneficiază în mod deosebit în a expune adevărul .
Voi ştiţi de asemenea că este de importanţă absolută, pentru pacea conştiinţelor şi pentru unitatea poporului creştin, ca în domeniul moralei, ca şi în cel al dogmei, toţi să asculte de magisteriul Bisericii şi să vorbească acelaşi limbaj. Astfel vă amintim din tot sufletul chemarea înflăcărată a marelui apostol Paul: „Vă implor, fraţilor, în numele Domnului nostru Isus Cristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire; să nu fie printre voi dezbinări, dar fiţi cu toţii uniţi în acelaşi duh şi în aceeaşi gândire" .
29. A nu diminua cu nimic mântuitoarea învăţătură a lui Cristos e o formă eminentă de dragoste faţă de suflete. Dar aceasta trebuie să fie totdeauna însoţită de răbdare şi bunătate după exemplul pe care l-a dat însuşi Domnul, tratând oameni. El a venit nu pentru a judeca, dar pentru a mântui ; el a fost, desigur, intransigent cu răul, dar milostiv faţă de păcătoşi. În mijlocul dificultăţilor lor, soţii să găsească întotdeauna, în cuvântul şi inima preotului, ecoul vocii şi iubirii Răscumpărătorului.
Să vorbiţi cu încredere, fiii mei iubiţi, convinşi că Duhul lui Dumnezeu, în timp ce asistă magisteriul în expunerea doctrinei, luminează în interior inimile credincioşilor, invitându-i să-şi dea asentimentul lor. Învăţaţi-i pe soţi calea necesară a rugăciunii, pregătiţi-i să recurgă adesea cu credinţă la Sacramentul Euharistiei şi al Pocăinţei fără a se lăsa descurajaţi vreodată din cauza slăbiciunii lor.

Către episcopi
30. Scumpi şi venerabili fraţi în episcopat, cu care noi împărţim atât de aproape grija pentru binele spiritual al poporului lui Dumnezeu, către voi se adresează gândul nostru respectuos şi afectuos la sfârşitul acestei enciclici. Tuturor vă adresăm o invitaţie insistentă.
Stând în fruntea preoţilor voştri, cooperatori în slujba sacră şi a credincioşilor voştri, lucraţi cu înflăcărare şi fără preget la ocrotirea şi sfinţirea căsătoriei, pentru ca ea să fie cât mai bine trăită în toată plinătatea ei umană şi creştină. Consideraţi această misiune ca una dintre cele mai urgente responsabilităţi ale timpului prezent. Ea comportă, după cum ştiţi, o acţiune pastorală organizată în toate domeniile activităţii umane, economice, culturale, sociale; de fapt, numai îmbunătăţirea simultană în aceste diferite sectoare va permite să devină nu numai tolerabilă, dar mai uşoară şi mai fericită viaţa părinţilor şi a copiilor în sânul familiilor, mai fraternă şi mai paşnică viaţa în comun în societatea umană, în desăvârşită fidelitate faţă de planul lui Dumnezeu cu privire la lume.

Apel final
31. Venerabili fraţi, dragi fii şi voi toţi, oameni de bunăvoinţă, mare e opera de educare, de progres şi de iubire la care vă chemăm pe baza învăţăturii Bisericii, al cărui depozitar şi interpret e succesorul lui Petru împreună cu fraţii săi în episcopat! Marea operă pentru lume ca şi pentru Biserică, deoarece omul nu poate să găsească adevărata fericire, la care aspiră din toată fiinţa sa decât în respectarea legilor înscrise de Dumnezeu în natură şi pe care trebuie să le observe cu înţelepciune şi iubire. Asupra acestei opere, ca şi asupra voastră a tuturor, în special asupra soţilor, noi invocăm belşugul harului lui Dumnezeu cel Preasfânt şi plin de milostivire, spre garantarea cărora vă dăm binecuvântarea noastră apostolică.
Dată la Roma, la Sfântul Petru, în sărbătoarea sfântului apostol Iacob, 25 iulie 1968, al VI-lea al pontificatului nostru.
PAULUS PP. VI

Str. Gral. Henri M. Berthelot 19
sector 1, 010164 Bucureşti
Tel: 021 405 6262
Copyright © 2015 Asociatia Familiilor Catolice - Web design and programming
Română English