Documentele de bază ale Bisericii CatoliceConciliul Vatican al II-lea

Decret privind misiunea pastorală a episcopilor în Biserică CHRISTUS DOMINUS

PAUL, EPISCOP,
SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU,
ÎMPREUNĂ CU PĂRINŢII SFÂNTULUI CONCILIU
SPRE AMINTIRE PERPETUĂ
28 octombrie 1965

Introducere
1. CRISTOS DOMNUL, Fiul Dumnezeului celui viu, venit să mântuiască pe poporul său de păcate[1] şi să sfinţească pe toţi oamenii, după cum el însuşi a fost trimis de Tatăl tot astfel i-a trimis şi el pe apostolii săi[2], pe care i-a sfinţit dăruindu-le pe Duhul Sfânt, ca şi ei să-l preamărească pe Tatăl pe pământ şi să-i ducă pe oameni la mântuire „spre zidirea trupului lui Cristos" (Ef 4,12), care este Biserica.

Papa şi episcopii perpetuează lucrarea lui Cristos

2. În această Biserică a lui Cristos, pontiful roman, ca urmaş al lui Petru, căruia Cristos i-a încredinţat misiunea de a paşte oile şi mieii săi, se bucură, din orânduire divină, de putere supremă, deplină, nemijlocită şi universală în ceea ce priveşte grija pentru mântuirea veşnică a oamenilor. De aceea, ca păstor al tuturor credincioşilor, având misiunea să asigure binele comun al Bisericii universale şi binele fiecărei Biserici în parte, deţine asupra tuturor Bisericilor primatul puterii legate de oficiu (potestas ordinaria).

Şi episcopii, rânduiţi de Duhul Sfânt, sunt urmaşii apostolilor ca păstori sufleteşti[3] şi, împreună cu supremul pontif şi sub autoritatea lui, au misiunea să perpetueze lucrarea lui Cristos, Păstorul veşnic[4]. Într-adevăr, Cristos a dat apostolilor şi urmaşilor acestora porunca şi puterea de a învăţa toate neamurile, de a-i sfinţi pe oameni întru adevăr şi de a-i păstori. Aşadar episcopii, prin Duhul Sfânt ce le-a fost dat, au fost constituiţi adevăraţii şi autenticii învăţători ai credinţei, pontifi şi păstori[5].

3. Această îndatorire episcopală, primită prin consacrarea episcopală[6], episcopii, părtaşi la grija pentru toate Bisericile, o exercită în comuniune cu supremul pontif şi sub autoritatea lui, în tot ceea ce ţine de magisteriu şi de cârmuire, uniţi cu toţii într-un colegiu sau corp pentru cele ce privesc întreaga Biserică a lui Dumnezeu.

Fiecare episcop în parte îşi exercită această îndatorire faţă de partea din turma Domnului care i-a fost încredinţată, îngrijindu-se fiecare de Biserica particulară ce i-a fost dată spre păstorire sau, uneori, mai mulţi episcopi îngrijindu-se împreună de anumite necesităţi comune mai multor Biserici.

De aceea, sfântul Conciliu, ţinând seama şi de condiţiile societăţii umane care în zilele noastre este în drum spre o nouă ordine a lucrurilor[7] şi voind să determine mai precis îndatorirea pastorală a episcopilor, stabileşte cele ce urmează.

Capitolul I
EPISCOPII ŞI BISERICA UNIVERSALĂ
I. ROLUL EPISCOPILOR FAŢĂ DE BISERICA UNIVERSALĂ

Puterea colegiului episcopal

4. Episcopii, în puterea consacrării sacramentale şi în comuniune ierarhică cu capul şi cu membrii colegiului, sunt constituiţi membri ai corpului episcopal[8]. „Ordinul episcopilor, care succede, în magisteriu şi în conducerea pastorală, colegiului apostolilor, sau, mai exact, în care corpul apostolic se perpetuează neîntrerupt, este de asemenea, împreună cu capul său, pontiful roman, şi niciodată fără acest cap, subiectul supremei şi deplinei puteri asupra întregii Biserici, putere care nu poate fi exercitată decât cu consimţământul pontifului roman"[9].

Această putere „este exercitată solemn în conciliul ecumenic"[10]. De aceea, Conciliul declară că toţi episcopii în calitate de membri ai colegiului episcopal, au dreptul să participe la conciliul ecumenic.

„Aceeaşi putere colegială poate fi exercitată împreună cu papa de episcopii aflaţi în lumea întreagă, cu condiţia să fie chemaţi la o acţiune colegială de către capul colegiului, sau cel puţin cu condiţia ca acesta să aprobe sau să accepte liber acţiunea comună a episcopilor răspândiţi pe tot pământul, aşa încât să fie vorba de un adevărat act colegial"[11].

Sinodul episcopilor

5. Episcopii aleşi din diferite regiuni ale lumii, în modurile şi după normele stabilite sau urmând a fi stabilite de pontiful roman, oferă păstorului suprem al Bisericii o colaborare mai eficace în cadrul unui consiliu numit sinodul episcopilor[12]; acesta, acţionând în numele întregului episcopat catolic, arată în acelaşi timp că toţi episcopii iau parte, în comuniune ierarhică, la grija faţă de întreaga Biserică[13].

Episcopii - părtaşi la grija pentru Biserica întreagă

6. Ca urmaşi legitimi ai apostolilor şi membri ai colegiului episcopal, episcopii să se ştie mereu uniţi între ei şi să se arate preocupaţi de toate Bisericile, de vreme ce, din orânduirea lui Dumnezeu şi în virtutea îndatoririi apostolice, fiecare dintre ei este, împreună cu ceilalţi episcopi, răspunzător pentru Biserică[14]. În mod deosebit să fie preocupaţi de acele regiuni ale globului unde cuvântul lui Dumnezeu nu a fost încă vestit sau unde, mai ales din cauza numărului mic de preoţi, credincioşii se află în primejdie de a se îndepărta de poruncile vieţii creştine şi chiar de a-şi pierde credinţa.

Să îşi dea, aşadar, toată osteneala pentru ca operele de evanghelizare şi de apostolat să fie susţinute şi promovate cu zel de către credincioşi. Pe lângă aceasta, să se îngrijească de pregătirea unor slujitori ai altarului şi a unor auxiliari capabili, atât călugări cât şi laici, pentru misiuni şi pentru ţările cu prea puţini preoţi. Să aibă grijă şi ca, în măsura posibilului, unii dintre preoţii lor să meargă în teritoriile de misiuni sau în diecezele amintite, pentru a-şi exercita acolo slujirea sacră, definitiv sau cel puţin pentru o anumită perioadă.

În afară de aceasta, episcopii să nu uite că şi în folosirea bunurilor bisericeşti trebuie să ţină seama nu numai de necesităţile diecezei lor, ci şi de ale altor Biserici particulare, căci şi acestea sunt părţi ale Bisericii unice a lui Cristos. În sfârşit, să se îngrijească, după puteri, să sprijine alte dieceze sau regiuni care suferă de pe urma unor calamităţi.

Solicitudine faţă de episcopii persecutaţi

7. Mai presus de toate să îmbrăţişeze cu suflet frăţesc pe acei episcopi care, pentru numele lui Cristos, suferă calomnii şi prigoană, sunt ţinuţi în închisori sau împiedicaţi să-şi exercite slujirea; să arate faţă de ei o grijă autentică şi activă pentru ca suferinţele acestora să fie îndulcite şi uşurate prin rugăciunea şi acţiunea confraţilor.

II. EPISCOPII ŞI SCAUNUL APOSTOLIC

Puterea episcopilor în dieceza proprie

8. a) Episcopii, ca urmaşi ai apostolilor, au per se, în diecezele încredinţate lor, întreaga putere legată de oficiu (potestas ordinaria), proprie şi nemijlocită, care este necesară pentru exercitarea îndatoririi lor pastorale, rămânând în vigoare totdeauna şi în toate puterea pe care pontiful roman o are în virtutea misiunii sale de a rezerva anumite probleme pentru sine sau pentru altă autoritate.

b) Fiecare episcop diecezan are facultatea de a dispensa de la legea generală a Bisericii, în caz particular, pe credincioşii asupra cărora îşi exercită autoritatea după normele canonice, ori de câte ori consideră că aceasta este spre binele lor spiritual, în afara chestiunilor pe care autoritatea supremă a Bisericii le-a rezervat în mod special.

Dicasteriile Curiei romane

9. În exercitarea puterii sale supreme, depline şi nemijlocite asupra întregii Biserici, pontiful roman se slujeşte de dicasteriile Curiei romane; aşadar, acestea îşi îndeplinesc îndatorirea în numele şi sub autoritatea lui, pentru binele Bisericilor şi în slujba păstorilor.

Părinţii sfântului Conciliu îşi exprimă însă dorinţa ca aceste dicasterii, care, fără îndoială, au adus un ajutor preţios pontifului roman şi păstorilor Bisericii, să fie supuse unei noi organizări mai adaptate la necesităţile timpului, ale regiunilor şi riturilor, mai ales în privinţa numărului, denumirii, competenţelor, metodelor de lucru şi coordonării activităţii lor[15]. Părinţii doresc, de asemenea, ca, având în vedere îndatorirea pastorală proprie a episcopilor, să fie determinat mai clar rolul reprezentanţilor pontifului roman.

Membrii dicasteriilor

10. Pe lângă aceasta, deoarece dicasteriile au fost constituite pentru binele Bisericii universale, este de dorit ca membrii lor, oficialii şi consultorii, precum şi reprezentanţii pontifului roman să fie, pe cât posibil, aleşi în mai largă măsură din regiuni diferite ale Bisericii, aşa încât birourile sau organele centrale ale Bisericii Catolice să prezinte un caracter cu adevărat universal.

Este de dorit şi ca, printre membrii dicasteriilor, să fie cooptaţi şi câţiva episcopi, mai ales diecezani, care să-i poată prezenta mai complet supremului pontif mentalitatea, dorinţele şi necesităţile tuturor Bisericilor.

În sfârşit, părinţii conciliari socotesc că este foarte util ca aceste dicasterii să ia mai mult în seamă părerile laicilor care se disting prin virtute, ştiinţă şi experienţă, astfel încât şi aceştia să aibă un rol corespunzător în viaţa Bisericii.

Capitolul II
EPISCOPII ŞI BISERICILE PARTICULARE
I. EPISCOPII DIECEZANI

Noţiunea de dieceză şi rolul episcopilor în dieceza lor

11. Dieceza este o parte din poporul lui Dumnezeu, încredinţată păstoririi unui episcop ajutat de preoţii săi, astfel încât, adunată în jurul păstorului ei şi unită de el prin evanghelie şi Euharistie în Duhul Sfânt, constituie o Biserică particulară în care este realmente prezentă şi acţionează Biserica lui Cristos, una, sfântă, catolică şi apostolică.

Fiecare episcop căruia îi este încredinţată grija unei Biserici particulare îşi paşte turma în numele Domnului, ca păstor propriu şi nemijlocit al ei, cu putere legată de consacrare (ordinarius), sub autoritatea supremului pontif, exercitându-şi faţă de această turmă îndatorirea de a învăţa, de a sfinţi şi de a conduce. El trebuie să recunoască însă drepturile legitime ale patriarhilor sau ale altor autorităţi ierarhice[16].

Episcopii să facă toate eforturile pentru a-şi îndeplini îndatorirea apostolică, fiind martori ai lui Cristos în faţa tuturor oamenilor, având grijă nu numai de aceia care deja îl urmează pe Păstorul cel mare, ci dedicându-se cu tot sufletul şi acelora care s-au îndepărtat în vreun fel de calea adevărului sau nu cunosc evanghelia şi îndurarea mântuitoare a lui Cristos, până când, în cele din urmă, toţi vor umbla „în toată bunătatea şi dreptatea şi în tot adevărul" (Ef 5,9).

Îndatorirea de a învăţa

12. În exercitarea îndatoririi lor de a învăţa, episcopii să vestească oamenilor evanghelia lui Cristos - aceasta fiind cea mai de seamă dintre îndatoririle lor[17] - şi, în puterea Duhului, să-i cheme la credinţă sau să-i întărească în credinţa vie; să le pună în faţă întregul mister al lui Cristos şi anume acele adevăruri a căror necunoaştere înseamnă necunoaşterea lui Cristos însuşi şi, de asemenea, calea revelată de sus, care trebuie urmată spre slava lui Dumnezeu şi, prin aceasta, spre dobândirea fericirii veşnice[18].

Să le arate oamenilor şi că înseşi realităţile pământeşti şi instituţiile omeneşti, după planul lui Dumnezeu Creatorul, sunt rânduite spre mântuirea oamenilor şi de aceea pot contribui mult la zidirea trupului lui Cristos.

Să-i înveţe, aşadar, potrivit învăţăturii Bisericii, de ce preţuire trebuie să se bucure persoana umană, libertatea ei şi însăşi viaţa trupului; familia, unitatea şi stabilitatea ei, procrearea şi educarea copiilor; societatea civilă cu legile şi profesiile ei; munca şi timpul liber, artele şi invenţiile tehnice; sărăcia şi belşugul. În sfârşit, să le arate principiile de rezolvare a problemelor atât de grave privind posedarea, sporirea şi dreapta distribuire a bunurilor materiale, pacea şi războiul, convieţuirea frăţească a tuturor popoarelor[19].

13. Episcopii trebuie, aşadar, să expună învăţătura creştină într-un mod adecvat necesităţilor timpului, adică răspunzând dificultăţilor şi problemelor care îi apasă şi îi neliniştesc cel mai mult pe oameni; în acelaşi timp ei trebuie să vegheze asupra acestei învăţături, educându-i şi pe credincioşi să o apere şi să o propage. În transmiterea ei să dovedească grija maternă a Bisericii faţă de toţi oamenii, atât credincioşi cât şi necredincioşi, şi să acorde o atenţie deosebită celor săraci şi slabi la care Domnul i-a trimis să le binevestească.

Întrucât îi este inerent Bisericii să stabilească un dialog cu societatea umană în mijlocul căreia trăieşte[20], este în primul rând o îndatorire a episcopilor să se apropie de oameni, să caute şi să promoveze dialogul cu ei. Acest dialog de mântuire, pentru a putea uni întotdeauna adevărul şi caritatea, inteligenţa şi iubirea, trebuie să se remarce atât prin claritatea limbajului, cât şi prin umilinţă şi bunătate, precum şi prin cuvenita prudenţă îmbinată totuşi cu încrederea care, favorizând prietenia, uneşte în mod firesc sufletele[21].

Pentru a vesti învăţătura creştină, episcopii să recurgă la mijloace variate existente în lumea de azi: în primul rând la predicare şi la instruirea catehetică, mijloace care deţin în continuare primul loc, dar şi la expunerea doctrinei în şcoli şi universităţi, în conferinţe şi întruniri de tot felul şi, în sfârşit, la răspândirea ei prin declaraţii publice făcute cu ocazia anumitor evenimente, prin presă şi prin diferite mijloace de comunicare socială, a căror utilizare este absolut necesară pentru a vesti evanghelia lui Cristos[22].

14. Episcopii să vegheze ca instruirea catehetică, al cărei scop este de a face credinţa oamenilor vie, conştientă şi activă, luminată prin învăţătură, să fie transmisă cu deosebită grijă atât copiilor şi adolescenţilor, cât şi tinerilor şi chiar adulţilor. În transmiterea ei să se păstreze o ordine adecvată şi o metodă corespunzătoare nu numai materiei de parcurs, ci şi firii, capacităţii, vârstei şi condiţiilor de viaţă ale ascultătorilor; această învăţătură să se bazeze pe Sfânta Scriptură, pe tradiţie, pe liturgie, pe magisteriul şi pe viaţa Bisericii. Pe lângă aceasta, episcopii să aibă grijă ca toţi cateheţii să fie bine pregătiţi pentru sarcina lor: să cunoască în profunzime învăţătura Bisericii şi să-şi însuşească, în teorie şi practică, legile psihologiei şi disciplinele pedagogice.

Episcopii să se străduiască să restabilească sau să organizeze în mod mai adecvat şi instruirea catehumenilor adulţi.

Îndatorirea de a sfinţi

15. În exercitarea îndatoririi lor de a sfinţi, episcopii să nu uite că au fost aleşi dintre oameni şi au fost rânduiţi pentru oameni în cele ale lui Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate. Într-adevăr, episcopii se bucură de plinătatea sacramentului Preoţiei şi de ei depind, în exercitarea puterii lor, atât preoţii, care au fost şi ei consacraţi ca preoţi ai Noului Testament pentru a fi colaboratori înţelepţi ai ordinului episcopal, cât şi diaconii care, sfinţiţi spre slujire, servesc poporului lui Dumnezeu în comuniune cu episcopul şi cu preoţimea lui. De aceea, episcopii sunt principalii împărţitori ai tainelor lui Dumnezeu precum şi conducătorii, promotorii şi păstrătorii întregii vieţi liturgice în Biserica încredinţată lor[23].

Episcopii trebuie, aşadar, să facă toate eforturile pentru ca toţi credincioşii, prin Euharistie, să cunoască şi să trăiască mai profund misterul pascal, aşa încât să formeze un singur trup bine închegat în unitatea iubirii lui Cristos[24]; „stăruind în rugăciune şi în slujirea cuvântului" (Fap 6,4), episcopii să nu precupeţească nici o strădanie pentru ca toţi cei încredinţaţi grijii lor să fie un singur suflet în rugăciune[25] şi, prin primirea sacramentelor, să crească în har şi să fie martori credincioşi ai Domnului.

Având misiunea să îndrume la desăvârşire, episcopii se vor strădui să îi facă să înainteze în sfinţenie pe clericii lor, pe călugări şi pe laici, după chemarea individuală a fiecăruia[26], amintindu-şi şi de datoria pe care o au de a oferi exemplu de sfinţenie şi iubire, umilinţă şi simplitatea vieţii. Să sfinţească astfel Bisericile încredinţate lor, încât să strălucească deplin în ele simţul Bisericii universale a lui Cristos. În acest spirit să favorizeze cât mai mult vocaţiile preoţeşti şi călugăreşti şi în mod deosebit pe cele misionare.

Îndatorirea de a conduce ca păstori sufleteşti

16. În îndeplinirea îndatoririi lor de părinţi şi păstori, episcopii să fie în mijlocul poporului lor ca unii care slujesc[27], păstori buni care îşi cunosc oile şi pe care ele îi cunosc, adevăraţi părinţi care se remarcă prin spiritul lor de iubire şi devotament faţă de toţi şi autorităţii cărora - autoritate primită de sus - toţi se supun cu drag. Ei să adune şi să educe întreaga familie a turmei lor astfel încât toţi, conştienţi de îndatoririle lor, să trăiască şi lucreze în comnuniunea carităţii.

Pentru a putea realiza acestea, episcopii, „gata pentru tot lucrul bun" (2Tim 2,21) şi „îndurând toate pentru cei aleşi" (2Tim 2,10) trebuie să-şi orânduiască astfel viaţa încât să corespundă necesităţilor timpului.

Episcopii să-i înconjoare întotdeauna cu o dragoste deosebită pe preoţi, întrucât aceştia îşi asumă o parte din îndatoririle şi preocupările lor şi se dedică acestora în viaţa de fiecare zi cu atâta râvnă; să-i considere fii şi prieteni[28], şi deci să fie dispuşi să-i asculte, să aibă cu ei relaţii bazate pe încredere, promovând în acest fel pastorala de ansamblu a întregii dieceze.

Să poarte grijă de starea spirituală, intelectuală şi materială a preoţilor lor pentru ca aceştia să poată duce o viaţă sfântă şi evlavioasă şi să-şi poată îndeplini slujirea cu fidelitate şi rodnicie. În acest scop, să încurajeze mijloacele instituţionalizate şi să organizeze întruniri speciale pentru a da prilej preoţilor să se întâlnească din când în când, fie pentru exerciţii spirituale mai îndelungate spre reînnoirea vieţii, fie pentru aprofundarea disciplinelor bisericeşti, mai ales a Sfintei Scripturi şi a teologiei, a problemelor sociale mai importante precum şi a noilor metode de activitate pastorală. Episcopii trebuie să-i înconjoare cu o compătimire activă pe preoţii care se află, într-un fel sau altul, în primejdie sau au căzut în vreo greşeală.

Pentru a se putea îngriji mai corespunzător de binele credincioşilor, după nevoile fiecăruia, să se străduiască să le cunoască precum se cuvine necesităţile, în condiţiile sociale în care trăiesc, recurgând pentru aceasta la mijloace potrivite, mai ales la anchete sociale. Să se arate atenţi faţă de toţi, de orice vârstă, condiţie sau naţionalitate, atât autohtoni cât şi străini sau călători. În exercitarea acestei solicitudini pastorale să rezerve credincioşilor lor participarea cuvenită la treburile Bisericii, recunoscându-le îndatorirea şi dreptul de a colabora activ la edificarea trupului mistic al lui Cristos.

Să îi înconjoare cu iubire pe fraţii despărţiţi, recomandându-le şi credincioşilor să se poarte faţă de ei cu multă delicateţe şi dragoste, încurajând de asemenea ecumenismul aşa cum este înţeles de Biserică[29]. Să-i aibă la inimă şi pe cei nebotezaţi, ca să strălucească şi pentru ei iubirea lui Cristos Isus, căruia episcopii îi sunt martori în faţa tuturor.

Forme speciale de apostolat

17. Trebuie încurajate diverse metode de apostolat; în dieceza întreagă sau pe sectoare toate operele de apostolat să fie coordonate şi strâns legate între ele sub conducerea episcopului, aşa încât toate iniţiativele şi activităţile - catehetice, misionare, caritative, sociale, familiale, şcolare şi oricare altele cu scop pastoral - să se desfăşoare în concordanţă. În felul acesta se va manifesta mai limpede şi unitatea diecezei.

Li se va arăta cu insistenţă credincioşilor că au datoria de a face apostolat, fiecare după condiţia şi aptitudinile sale: li se va recomanda să participe la diferite opere de apostolat laic şi mai ales la Acţiunea Catolică, sau să le sprijine. Trebuie, de asemenea, promovate şi încurajate asociaţiile care urmăresc direct sau indirect un scop supranatural: căutarea unei vieţi mai desăvârşite, vestirea evangheliei lui Cristos la toţi oamenii, răspândirea învăţăturii creştine, dezvoltarea cultului public, realizarea unor scopuri sociale, opere de pietate sau de caritate.

Formele de apostolat trebuie să fie corect adaptate la necesităţile actuale, ţinând seama de cerinţele oamenilor, nu numai spirituale şi morale, ci şi sociale, demografice şi economice. Pentru a realiza eficient şi cu folos acest lucru, sunt foarte utile cercetările sociale şi religioase efectuate de serviciile de sociologie pastorală şi, de aceea, sunt insistent recomandate.

Preocuparea deosebită pentru anumite grupuri de credincioşi

18. Trebuie avută o preocupare deosebită pentru credincioşii care, din cauza condiţiilor de viaţă, nu se pot bucura suficient de grija pastorală obişnuită a parohilor sau sunt total lipsiţi de ea: aşa sunt majoritatea imigranţilor, a exilaţilor şi refugiaţilor, marinarii şi aviatorii, nomazii şi alte categorii similare. Trebuie, de asemenea, promovate metode pastorale potrivite pentru a susţine viaţa spirituală a acelora care, pentru a se destinde, petrec o perioadă de timp în alte regiuni.

Conferinţele episcopale, mai ales cele naţionale, trebuie să studieze atent problemele mai urgente referitoare la aceste categorii de persoane. Prin metode şi activităţi corespunzătoare, să se îngrijească de binele spiritual al acestora, coordonând bunăvoinţele şi eforturile, ţinând seama în primul rând de normele stabilite[30] sau care se vor stabili de către Scaunul Apostolic, adaptându-le la condiţiile de timp, loc şi persoane.

19. În îndeplinirea misiunii lor apostolice care are drept scop mântuirea sufletelor, episcopii se bucură de la sine de o deplină şi desăvârşită libertate şi independenţă faţă de orice putere civilă. De aceea, nu este îngăduit să fie împiedicaţi, direct sau indirect, în exercitarea îndatoririi lor ecleziastice, nici să li se interzică să comunice liber cu Scaunul Apostolic şi cu celelalte autorităţi bisericeşti, precum şi cu supuşii lor.

Fără îndoială, prin însuşi faptul că se ocupă de binele spiritual al turmei lor, păstorii favorizează şi progresul, prosperitatea socială şi civilă, asociindu-şi în acest scop activitatea concretă cu cea a autorităţilor publice în sfera îndatoririlor proprii - şi aşa cum se cuvine unor episcopi - şi recomandând credincioşilor ascultarea faţă de legile drepte şi respectul faţă de puterea legitim stabilită.

Libertatea în numirea episcopilor

20. Deoarece misiunea apostolică a episcopilor a fost instituită de Cristos Domnul şi urmăreşte un scop spiritual şi supranatural, sfântul Conciliu ecumenic declară că dreptul de a numi şi institui episcopi aparţine în mod propriu şi de la sine exclusiv autorităţii bisericeşti competente.

De aceea, pentru a apăra cum se cuvine libertatea Bisericii şi pentru a promova cât mai adecvat şi mai simplu binele credincioşilor, Conciliul îşi exprimă dorinţa ca în viitor să nu se mai acorde autorităţilor civile nici un drept sau privilegiu de a alege, de a numi, de a prezenta sau de a desemna pentru funcţia episcopală. La rândul lor, autorităţile civile, a căror atitudine de respect faţă de Biserică este recunoscută şi apreciată cu gratitudine de Conciliu, sunt rugate cu politeţe să accepte, prin înţelegere cu Sfântul Scaun, să renunţe din proprie iniţiativă la drepturile sau privilegiile de felul celor amintite, de care se bucură actualmente în virtutea unei convenţii sau a unui obicei.

Renunţarea la exercitarea funcţiei de episcop

21. Deoarece misiunea pastorală a episcopilor este de o asemenea importanţă şi gravitate, episcopii diecezani şi toţi cei care sunt echivalenţi cu ei din punct de vedere juridic sunt rugaţi stăruitor să-şi dea demisia din funcţie, din proprie iniţiativă sau la invitaţia autorităţii competente, dacă din cauza vârstei înaintate sau din alt motiv grav ar ajunge mai puţin apţi să-şi îndeplinească îndatoririle. La rândul ei, autoritatea competentă, dacă acceptă demisia, va avea grijă de întreţinerea corespunzătoare a acestora şi le va recunoaşte drepturi speciale.

II. DELIMITAREA DIECEZELOR

22. Pentru ca o dieceză să-şi poată realiza scopul, trebuie ca în poporul lui Dumnezeu care aparţine de ea să se manifeste limpede natura Bisericii; trebuie ca episcopul să-şi poată îndeplini eficient în ea îndatoririle pastorale; în sfârşit, trebuie ca asistenţa spirituală a poporului lui Dumnezeu să poată fi asigurată cât mai perfect posibil. Acest lucru comportă atât o delimitare adecvată a teritoriului diecezei cât şi o distribuire a clerului şi a resurselor raţională şi corespunzătoare exigenţelor apostolatului. Toate acestea sunt în folosul nu numai al clerului şi al credincioşilor direct interesaţi, ci şi al întregii Biserici Catolice.

De aceea, în privinţa delimitării diecezelor, Conciliul hotărăşte ca, acolo unde binele sufletelor o cere, să se realizeze cât mai repede posibil, cu prudenţă, o revizuire adecvată, prin împărţire, dezmembrare sau unire, prin modificarea graniţelor sau prin transferarea sediului episcopal într-un loc mai potrivit sau, în sfârşit, mai ales dacă este vorba de dieceze care circumscriu oraşe mari, printr-o nouă organizare internă.

23. În revizuirea teritoriului diecezan trebuie să se asigure în primul rând unitatea organică a fiecărei dieceze în privinţa persoanelor, funcţiilor şi instituţiilor, după modelul unui organism viu şi sănătos. În fiecare caz, după examinarea atentă a tuturor datelor, se vor avea în vedere următoarele criterii generale:

1. În delimitarea teritoriului unei dieceze să se ţină seama, pe cât posibil, de compoziţia variată a poporului lui Dumnezeu, pentru că aceasta poate contribui mult la buna exercitare a acţiunii pastorale: în acelaşi timp să se respecte, pe cât posibil, unităţile demografice ale acestui popor, împreună cu serviciile civile şi instituţiile sociale care îi constituie structura organică. De aceea, teritoriul fiecărei dieceze să fie întotdeauna continuu.

După împrejurări, să se ţină seama de limitele circumscripţiilor civile precum şi de condiţiile speciale - psihologice, economice, geografice, istorice etc. - privitoare la persoane şi locuri.

2. Întinderea teritoriului diecezan şi numărul locuitorilor acestuia trebuie, în general, să corespundă următoarelor două cerinţe: pe de o parte episcopul însuşi, fie şi ajutat de alţii, să poată îndeplini ceremoniile pontificale, să poată face în condiţii bune vizitele pastorale, să conducă şi să coordoneze corespunzător toate operele de apostolat din dieceză şi mai ales să-şi cunoască preoţii precum şi pe călugări şi pe laicii care au un rol în activităţile diecezane; pe de altă parte, câmpul de acţiune să fie suficient de vast şi adecvat pentru ca atât episcopul cât şi clerul să-şi poată folosi util toate forţele în slujire, fără a pierde vreodată din vedere şi nevoile Bisericii universale.

3. În sfârşit, pentru ca în dieceză să se poată exercita cât mai potrivit slujirea mântuitoare, să se ţină seama de următoarele: în fiecare dieceză clerul să fie suficient de numeros şi bine pregătit pentru a păstori cum se cuvine poporul lui Dumnezeu; să nu lipsească serviciile, instituţiile şi operele proprii fiecărei Biserici particulare, pe care experienţa le dovedeşte necesare pentru buna conducere a diecezei şi pentru dezvoltarea apostolatului; să existe resursele necesare pentru întreţinerea persoanelor şi instituţiilor, sau cel puţin să se poată prevedea în mod prudent că acestea nu vor lipsi.

În acelaşi scop, acolo unde există credincioşi de rit diferit, episcopul diecezan să se îngrijească de nevoile lor spirituale, fie prin preoţi şi parohii de ritul respectiv, fie printr-un vicar episcopal înzestrat cu puterile necesare şi, dacă e cazul, chiar cu caracter episcopal, fie personal, exercitând funcţia de ordinariu al mai multor rituri. Dacă, din motive speciale, după aprecierea Scaunului Apostolic, nu se poate face nimic din toate acestea, să se constituie o ierarhie proprie pentru fiecare rit[31].

De asemenea, în împrejurări similare, episcopul să aibă grijă de credincioşii de altă limbă, fie prin preoţi sau parohii de acea limbă, fie printr-un vicar episcopal bun cunoscător al acelei limbi şi, dacă e cazul, înzestrat cu caracterul episcopal, fie, în sfârşit, prin alte metode potrivite.

24. În privinţa modificărilor sau inovărilor referitoare la dieceze, conform art. 22-23, rămânând neatinsă disciplina Bisericilor orientale, conferinţele episcopale competente trebuie să examineze aceste probleme, fiecare pentru teritoriul său, recurgând dacă e cazul, şi la o comisie episcopală specială şi cerând întotdeauna părerea în primul rând episcopilor din provinciile sau regiunile în cauză; părerile şi propunerile vor fi apoi prezentate Scaunului Apostolic.

III. COLABORATORII EPISCOPULUI DIECEZAN ÎN MISIUNEA PASTORALĂ

A. Episcopi coadiutori şi auxiliari

25. În conducerea diecezelor, sarcina pastorală a episcopilor trebuie să fie astfel orânduită încât binele turmei Domnului să fie întotdeauna regula supremă. Pentru asigurarea acestui bine, adeseori trebuie constituiţi episcopi auxiliari, atunci când episcopul diecezan, fie din cauza prea marii întinderi a diecezei sau a numărului prea mare de locuitori, fie datorită unor împrejurări speciale de apostolat sau pentru diferite alte motive, nu îşi poate îndeplini personal toate îndatoririle episcopale aşa cum o cere binele sufletelor. Mai mult, uneori o necesitate anume cere ca episcopului diecezan să i se dea sprijinul unui episcop coadiutor. Aceşti episcopi coadiutori şi auxiliari trebuie înzestraţi cu puterile corespunzătoare astfel încât, rămânând neatinsă unitatea conducerii diecezane şi autoritatea episcopului diecezan, activitatea lor să fie mai eficientă şi demnitatea proprie episcopilor mai bine asigurată.

În acelaşi timp, întrucât episcopii coadiutori şi auxiliari sunt chemaţi să ia parte la preocupările episcopului diecezan, ei trebuie să-şi îndeplinească astfel îndatoririle încât în toate problemele să acţioneze în deplin acord cu el. Să-i arate întotdeauna ascultare şi respect episcopului diecezan care, la rândul său, trebuie să-i iubească frăţeşte pe episcopii coadiutori şi auxiliari şi să îi respecte.

Puterile episcopilor auxiliari şi coadiutori

26. Atunci când binele sufletelor o cere, episcopul diecezan să nu pregete să ceară de la autoritatea competentă unul sau mai mulţi auxiliari, adică episcopi constituiţi pentru dieceză fără drept de succesiune.

Dacă nu se prevede în scrisorile de numire, episcopul diecezan să constituie pe auxiliarul sau auxiliarii săi vicari generali sau cel puţin vicari episcopali, depinzând numai de autoritatea sa, şi să-i consulte în problemele mai importante, mai ales în cele cu caracter pastoral.

Cu excepţia unei hotărâri contrare a autorităţii competente, puterile şi facultăţile cu care episcopii auxiliari au fost înzestraţi potrivit dreptului nu încetează odată cu încetarea însărcinării episcopului diecezan. Este chiar de dorit ca, atunci când scaunul devine vacant, însărcinarea de a conduce dieceza să fie încredinţată episcopului auxiliar sau, dacă sunt mai mulţi, unuia dintre auxiliari, dacă nu se opun motive grave.

Episcopul coadiutor, adică numit cu drept de succesiune, trebuie întotdeauna constituit vicar general de către episcopul diecezan. În cazuri speciale, autoritatea competentă îi poate acorda facultăţi mai ample.

Pentru ca binele prezent şi viitor al diecezei să fie asigurat în cea mai mare măsură, episcopul locului şi cel coadiutor să nu neglijeze a se consulta reciproc în problemele mai importante.

B. Curia şi consiliile diecezane

27. În cadrul curiei diecezane, cel dintâi este vicarul general. Însă ori de câte ori buna conducere a diecezei o cere, episcopul poate constitui unul sau mai mulţi vicari episcopali, care, pentru o anume parte a diecezei sau într-un anumit sector de activitate, sau pentru credincioşii unui anumit rit, sunt înzestraţi, în virtutea dreptului, cu aceeaşi putere pe care dreptul comun o atribuie vicarului general.

Printre colaboratorii episcopului la conducerea diecezei trebuie amintiţi şi preoţii care formează senatul sau consiliul său, cum ar fi capitlul catedralei, colegiul consultorilor sau alte consilii, după împrejurările şi natura locului. Aceste instituţii, şi în special capitlurile catedralelor, trebuie, la nevoie, să fie reorganizate, conform cu necesităţile de azi.

Preoţii şi laicii care fac parte din curia diecezană să fie conştienţi că îşi dau concursul la slujirea pastorală a episcopului.

Curia diecezană trebuie astfel organizată încât să devină pentru episcop un instrument adecvat, nu numai pentru administrarea diecezei, ci şi pentru realizarea operelor de apostolat.

Este foarte de dorit ca în fiecare dieceză să se înfiinţeze un consiliu pastoral special, prezidat de însuşi episcopul diecezan, şi din care să facă parte clerici, călugări şi laici anume aleşi. Menirea acestui consiliu este de a studia şi examina ceea ce se referă la activitatea pastorală şi de a formula propuneri practice.

C. Clerul diecezan

Preoţii diecezani

28. Toţi preoţii, diecezani sau călugări, împreună cu episcopul, participă la preoţia unică a lui Cristos şi o exercită, şi de aceea sunt constituiţi colaboratori înţelepţi ai ordinului episcopal. În grija faţă de suflete, rolul principal îl au preoţii diecezani deoarece, încardinaţi sau ataşaţi unei Biserici particulare, se dedică pe deplin slujirii ei pentru a păstori o anumită parte a turmei Domnului; de aceea, ei constituie o unică preoţime şi o singură familie, al cărei părinte este episcopul. Acesta, pentru a putea repartiza mai bine şi mai echitabil slujirile sacre preoţilor săi, trebuie să se bucure de libertatea necesară în acordarea funcţiilor şi beneficiilor, suprimându-se astfel drepturile sau privilegiile care ar limita în vreun fel această libertate.

Raporturile dintre episcop şi preoţii diecezani trebuie să se întemeieze, în primul rând, pe legăturile iubirii supranaturale aşa încât unirea voinţei preoţilor cu voinţa episcopului să le facă mai rodnică acţiunea pastorală. De aceea, pentru a favoriza tot mai mult slujirea sufletelor, episcopul să discute cu preoţii atât în particular cât şi în comun, mai ales despre problemele pastorale, nu numai ocazional, ci, în măsura posibilului, şi la date fixe.

Pe lângă aceasta, toţi preoţii diecezani să fie uniţi între ei şi animaţi de preocuparea pentru binele spiritual al întregii dieceze. Amintindu-şi că bunurile materiale pe care le dobândesc în exercitarea îndatoririi lor bisericeşti sunt strâns legate de funcţia lor sacră, să contribuie cu generozitate, după posibilităţi, şi la acoperirea nevoilor materiale ale diecezei, conform dispoziţiilor episcopului.

Preoţii care se dedică unor opere supraparohiale

29. Printre cei mai apropiaţi colaboratori ai episcopului sunt şi acei preoţi cărora el le încredinţează o îndatorire pastorală sau opere de apostolat cu caracter supraparohial, fie privind un anumit teritoriu al diecezei, fie un anumit grup de credincioşi, fie o formă specială de activitate.

Un ajutor de preţ îl oferă şi preoţii cărora episcopul le încredinţează diferite îndatoriri de apostolat, fie în şcoli, fie în alte instituţii sau asociaţii. Preoţii însărcinaţi cu activităţi supradiecezane, deoarece exercită un apostolat important, sunt încredinţaţi solicitudinii deosebite în primul rând a episcopului în a cărui dieceză locuiesc.

Parohii

30. Principalii colaboratori ai episcopului sunt însă parohii, cărora le este încredinţată, în calitate de păstori proprii, grija sufletelor într-o anumită parte a diecezei, sub autoritatea episcopului.

1. În exercitarea acestei misiuni, parohii, împreună cu colaboratorii lor, trebuie să-şi îndeplinească îndatorirea de a învăţa, de a sfinţi şi de a conduce astfel încât credincioşii şi comunităţile parohiale să se simtă într-adevăr membri atât ai diecezei cât şi ai Bisericii universale întregi. De aceea, ei trebuie să colaboreze atât cu ceilalţi parohi cât şi cu preoţii care exercită o funcţie pastorală pe acel teritoriu (cum ar fi vicarii foranei, decanii) sau cu cei afectaţi unor opere cu caracter supraparohial, pentru ca pastoraţia din dieceză să nu fie lipsită de unitate şi să devină mai eficientă.

Pe lângă aceasta, grija faţă de suflete trebuie să fie pătrunsă mereu de spirit misionar, astfel încât ea să se extindă în mod adecvat la toţi cei ce locuiesc în parohie. Dacă parohii nu au acces la anumite grupuri de persoane, să apeleze la sprijinul altora, chiar şi laici, ca aceştia să îi ajute în apostolat.

Pentru a face mai eficientă grija faţă de mântuirea veşnică a oamenilor, le este insistent recomandată preoţilor, mai ales acelora care activează în aceeaşi parohie, viaţa comună, care favorizează acţiunea apostolică şi în acelaşi timp oferă credincioşilor un exemplu de caritate şi unitate.

2. În îndeplinirea îndatoririi de a învăţa, parohii trebuie să predice cuvântul lui Dumnezeu tuturor credincioşilor, pentru ca aceştia, înrădăcinaţi în credinţă, speranţă şi iubire, să crească în Cristos, iar comunitatea creştină să dea mărturia de iubire cerută de Domnul[32]; de asemenea, prin cateheză, ei trebuie să-i ducă pe credincioşi la cunoaşterea deplină a misterului mântuirii, pe măsura vârstei fiecăruia. Pentru a transmite această învăţătură, să ceară nu numai ajutorul călugărilor, ci şi colaborarea laicilor, înfiinţând şi confraternitatea doctrinei creştine.

Pentru a-şi îndeplini îndatorirea de a sfinţi, parohii să aibă grijă ca celebrarea jertfei euharistice să fie centrul şi culmea întregii vieţi a comunităţii creştine; să se străduiască, de asemenea, să dea credincioşilor hrană spirituală prin primirea deasă şi cu evlavie a sacramentelor şi prin participarea conştientă şi activă la liturgie. Parohii să nu uite folosul imens al sacramentului pocăinţei pentru viaţa creştină; de aceea, să fie întotdeauna gata să asculte spovezile credincioşilor, chemând în acest scop, la nevoie, şi pe alţi preoţi, care să cunoască bine diferite limbi.

În îndeplinirea îndatoririi pastorale, parohii să se îngrijească în primul rând să-şi cunoască turma. Fiind ei slujitorii tuturor celor încredinţaţi păstoririi lor, să se străduiască să dezvolte viaţa creştină atât în fiecare individ cât şi în familii, în asociaţiile dedicate în mod deosebit apostolatului, cât şi în toată comunitatea parohială. Să viziteze deci casele şi şcolile, după exigenţele îndatoririi lor pastorale, să se ocupe cu zel de adolescenţi şi de tineri, să-i îmbrăţişeze cu iubire părintească pe săraci şi pe bolnavi; în sfârşit, să aibă o grijă deosebită faţă de muncitori şi să-i îndemne pe credincioşi să contribuie la operele de apostolat.

3. Vicarii parohiali, colaboratori ai parohului, aduc zilnic o contribuţie importantă şi activă la slujirea pastorală, sub autoritatea parohului. De aceea, între paroh şi vicarii lui să existe relaţii frăţeşti, să domnească mereu iubirea şi respectul reciproc, întrajutorarea prin sfat, colaborare şi exemplu, îndeplinind astfel munca parohială cu unitate de voinţă şi concordanţă de eforturi.

Numirea, transferarea şi demisionarea parohilor

31. Pentru a-şi forma părerea asupra capacităţii unui preot de a conduce o parohie, episcopul trebuie să ţină seama nu numai de pregătirea lui teoretică, ci şi de pietatea, zelul apostolic şi celelalte înzestrări şi calităţi necesare pentru buna exercitare a grijii faţă de suflete.

Pe lângă aceasta, deoarece tot rostul îndatoririi de paroh este binele sufletelor, pentru ca episcopul să poată realiza mai uşor încadrarea corespunzătoare a parohiilor, se desfiinţează - rămânând neatins dreptul călugărilor - toate drepturile de prezentare, numire sau rezervare şi, de asemenea, acolo unde există, legea concursului, fie general, fie particular.

Fiecare paroh în parohia lui trebuie să se poată bucura de acea stabilitate în funcţie pe care o cere binele sufletelor. De aceea, abrogându-se distincţia între parohi amovibili şi inamovibili, să se revizuiască şi să se simplifice procedura transferării şi scoaterii din oficiu (amotio) a parohilor, pentru ca episcopul, respectând echitatea naturală şi canonică, să poată răspunde mai bine la necesităţile sufletelor.

Parohii care, din cauza vârstei înaintate sau din alt motiv grav, sunt împiedicaţi să-şi îndeplinească îndatoririle cum se cuvine şi cu folos, sunt rugaţi stăruitor ca, din proprie iniţiativă sau la invitaţia episcopului, să renunţe la funcţie. Episcopul va trebui să le asigure demisionarilor mijloacele de trai corespunzătoare.

Crearea şi desfiinţarea parohiilor

32. În sfârşit, tot mântuirea sufletelor să fie singurul motiv pentru a decide şi a recunoaşte înfiinţarea sau suprimarea de parohii sau alte schimbări asemănătoare, pe care episcopul le poate efectua în virtutea autorităţii proprii.

D. Călugării

33. Toţi călugării - la care se adaugă, în cele ce urmează, membrii celorlalte institute care fac profesiunea sfaturilor evanghelice - după vocaţia proprie fiecăruia, au obligaţia să lucreze cu toate puterile şi cu râvnă la edificarea şi creşterea întregului trup mistic al lui Cristos şi spre binele Bisericilor particulare.

Ei sunt datori să urmărească aceste scopuri în primul rând prin rugăciune, prin fapte de pocăinţă şi prin exemplul vieţii proprii; Conciliul îi îndeamnă stăruitor să dezvolte continuu în ei preţuirea şi practica acestora. Dar, ţinând seama de caracterul propriu al fiecărui Institut, ei trebuie să se dedice cu tot mai multă generozitate şi activităţilor externe de apostolat.

34. Călugării consacraţi pentru îndatorirea preoţiei, ca să fie şi ei colaboratori înţelepţi ai episcopilor, pot astăzi să le fie de un şi mai mare ajutor acestora, date fiind necesităţile crescânde ale sufletelor. De aceea, se poate spune că ei aparţin realmente, într-un anume sens, clerului diecezan, de vreme ce participă la păstorirea sufletelor şi la operele de apostolat sub autoritatea păstorilor sacri.

Şi ceilalţi membri ai acestor Institute, bărbaţi şi femei, care aparţin şi ei cu un anume titlu familiei diecezane, aduc un mare ajutor ierarhiei şi, pe măsură ce cresc necesităţile apostolatului, pot şi trebuie să aducă o contribuţie tot mai intensă.

35. Pentru ca în fiecare dieceză operele de apostolat să se realizeze întotdeauna în armonie, iar unitatea disciplinei diecezane să fie păstrată cu sfinţenie, se stabilesc următoarele principii fundamentale:

1. Călugării să dea întotdeauna dovadă de ascultare religioasă şi de respect faţă de episcopi ca urmaşi ai apostolilor. Ori de câte ori sunt chemaţi în mod legitim la opere de apostolat, ei sunt datori să-şi îndeplinească în aşa fel misiunea încât să fie colaboratori activi şi supuşi ai episcopilor[33]. Mai mult, călugării să răspundă cu promtitudine şi fidelitate la cererile şi dorinţele episcopilor pentru a-şi asuma o parte mai mare din slujirea spre mântuirea oamenilor, respectând natura Institutului şi conform constituţiunilor care, dacă e necesar, vor fi adaptate în acest scop, ţinând seama de principiile prezentului Decret conciliar.

Având în vedere necesităţile presante ale sufletelor şi penuria de cler diecezan, institutele călugăreşti care nu sunt dedicate în mod exclusiv vieţii contemplative pot fi chemate de episcopi să colaboreze în diferite slujiri pastorale, fiind respectată totuşi natura proprie a fiecărui Institut; pentru a oferi această colaborare, superiorii călugăreşti să favorizeze, pe cât posibil, chiar preluarea, eventual temporară, a unor parohii.

2. Călugării dedicaţi apostolatului extern să fie pătrunşi de spiritul institutului lor şi să păstreze cu fidelitate regula acestuia şi supunerea faţă de superiorii proprii; episcopii nu vor uita să le reamintească insistent această obligaţie.

3. Exemptarea, prin care călugării ajung să depindă direct de supremul pontif sau de altă autoritate bisericească, fiind scoşi de sub jurisdicţia episcopilor, se referă cu precădere la ordinea internă a institutelor, pentru ca în ele toate elementele să fie mai bine orânduite şi armonizate şi să contribuie mai mult la înaintarea şi desăvârşirea vieţii călugăreşti[34]. De asemenea, exemptarea îngăduie supremului pontif să dispună de călugări spre binele Bisericii universale[35], iar altei autorităţi competente, spre binele Bisericilor aflate sub jurisdicţia ei.

Această exemptare nu-i împiedică însă pe călugări să fie supuşi în fiecare dieceză jurisdicţiei episcopului, după norma dreptului, în măsura în care o cer îndeplinirea misiunii pastorale a acestuia şi buna orânduire a slujirii sufletelor[36].

4. Toţi călugării, exempţi sau nu, sunt supuşi puterii ordinariilor locului în cele ce ţin de exercitarea cultului public - cu respectarea diversităţii riturilor - de grija faţă de suflete, de propovăduirea adresată poporului, de educaţia religioasă şi morală a credincioşilor, mai ales a copiilor, de instruirea catehetică şi de formaţia liturgică şi de ţinuta clerului, precum şi de diferitele opere în activitatea apostolică pe care o comportă. Şcolile catolice ale călugărilor sunt, de asemenea, supuse ordinariilor locului în ceea ce priveşte organizarea şi supravegherea lor generală, fără a fi atins totuşi dreptul călugărilor privitor la conducerea lor. De asemenea, călugării sunt datori să respecte toate dispoziţiile legitime date pentru toţi în concilii sau conferinţe episcopale.

5. Între diferitele institute călugăreşti şi între acestea şi clerul diecezan să se promoveze o colaborare organizată. Să se realizeze, de asemenea, o coordonare strânsă a tuturor operelor şi activităţilor apostolice, coordonare care depinde în cea mai mare măsură de dispoziţia supranaturală a sufletelor şi a minţilor, înrădăcinată şi întemeiată în iubire. Realizarea acestei coordonări este de competenţa Scaunului Apostolic pentru Biserica universală; a păstorilor sacri, fiecare în dieceza lui; în sfârşit, de competenţa sinoadelor patriarhale şi a conferinţelor episcopale pe teritoriul propriu.

Episcopii sau conferinţele episcopale, pe de o parte, şi superiorii călugăreşti sau conferinţele superiorilor majori, pe de altă parte, sunt rugaţi să realizeze o coordonare prealabilă a proiectelor pentru operele de apostolat exercitate de călugări.

6. Pentru a promova buna înţelegere şi eficienţa relaţiilor reciproce dintre episcopi şi călugări, episcopii şi superiorii călugăreşti sunt rugaţi să se întâlnească periodic şi ori de câte ori se consideră oportun pentru a discuta problemele referitoare la ansamblul activităţilor apostolice pe teritoriul respectiv.

Capitolul III
COOPERAREA EPISCOPILOR LA BINELE COMUN AL MAI MULTOR DIECEZE
I. SINOADE, CONCILII ŞI CONFERINŢE EPISCOPALE

36. Încă din primele veacuri ale Bisericii, episcopii, puşi în fruntea Bisericilor particulare, aflaţi în comuniunea carităţii frăţeşti şi îndemnaţi de preocuparea pentru misiunea universală încredinţată apostolilor, şi-au unit puterile şi voinţele pentru binele comun şi pentru acela al fiecărei Biserici în parte. Pentru aceasta s-au constituit sinoade, concilii provinciale şi, în sfârşit, concilii plenare în care episcopii au stabilit norme identice pentru diferitele Biserici, atât în ce priveşte transmiterea adevărurilor de credinţă cât şi pentru organizarea disciplinei bisericeşti.

Acest sfânt Conciliu ecumenic doreşte mult ca venerabila instituţie a sinoadelor şi a conciliilor să fie din nou întărită, ca să se îngrijească în mod mai adecvat şi mai eficient de creşterea credinţei şi de menţinerea disciplinei în diversele Biserici, în funcţie de împrejurările timpului.

Importanţa conferinţelor episcopale

37. Mai ales în timpurile noastre, adeseori episcopii nu îşi pot îndeplini cum se cuvine şi cu folos misiunea decât într-o cooperare tot mai strânsă şi mai bine coordonată cu ceilalţi episcopi. Conferinţele episcopale constituite deja la mai multe naţiuni au dat până acum dovezi remarcabile de rodnicie apostolică şi de aceea Conciliul socoteşte că este extrem de oportun ca pretutindeni episcopii din aceeaşi naţiune sau regiune să se constituie într-un unic organism, adunându-se periodic pentru ca, dintr-un schimb de experienţă şi din confruntarea de păreri, să izvorască o sfântă armonizare a forţelor în vederea binelui comun al Bisericilor.

De aceea Conciliul, în privinţa conferinţelor episcopale, stabileşte următoarele:

Definiţia, structura, competenţa şi cooperarea conferinţelor

38. 1. Conferinţa episcopală este un organism în cadrul căruia superiorii bisericeşti (antistites) dintr-o naţiune sau dintr-un teritoriu îşi exercită în mod concordant îndatorirea pastorală pentru sporirea binelui pe care Biserica îl oferă oamenilor, mai ales prin acele forme şi metode de apostolat care se potrivesc cu împrejurările actuale.

2. Din conferinţa episcopală fac parte toţi ordinariii locurilor, de orice rit (dar nu şi vicarii generali), episcopii coadiutori, auxiliari şi alţi episcopi titulari însărcinaţi cu o misiune specială de Scaunul Apostolic sau de conferinţele episcopale. Ceilalţi episcopi titulari, precum şi reprezentanţii pontifului roman - ţinând seama de misiunea specială pe care o exercită în teritoriu - nu sunt de drept membri ai conferinţei.

Ordinariii locurilor şi coadiutorii au vot deliberativ. Auxiliarii şi ceilalţi episcopi care au dreptul să participe la conferinţă au vot deliberativ sau consultativ, după cum hotărăsc statutele conferinţei.

3. Fiecare conferinţă episcopală îşi va redacta statutele, care vor fi supuse aprobării Scaunului Apostolic şi în care vor fi prevăzute, printre altele, organismele prin care se urmăreşte realizarea scopului propus, ca de exemplu:
consiliul permanent al episcopilor, comisiile episcopale, secretariatul general.

4. Hotărârile conferinţei episcopale, dacă sunt legitime şi au fost luate pe baza a cel puţin două treimi din voturile membrilor cu vot deliberativ ai conferinţei şi dacă au fost recunoscute de Scaunul Apostolic, au puterea de a obliga juridic numai în cazurile prescrise de dreptul comun canonic sau atunci când Scaunul Apostolic hotărăşte în mod special acest lucru din proprie iniţiativă sau la cererea conferinţei respective.

5. Dacă împrejurări deosebite cer acest lucru, cu aprobarea Scaunului Apostolic episcopii din mai multe naţiuni pot constitui o singură conferinţă episcopală.

Pe lângă aceasta vor fi încurajate relaţiile dintre conferinţele episcopale ale diverselor naţiuni pentru a promova şi asigura un bine mai mare.

6. Se recomandă insistent ca ierarhii Bisericilor orientale, în promovarea disciplinei Bisericii proprii, în sinoade, şi pentru a favoriza tot mai eficient activităţile îndreptate spre binele religiei, să aibă în vedere şi binele comun al întregului teritoriu, acolo unde există mai multe Biserici de rituri diferite, confruntându-şi părerile în întruniri interituale, după normele ce vor fi stabilite de autoritatea competentă.

II. DELIMITAREA PROVINCIILOR ŞI ÎNFIINŢAREA DE REGIUNI BISERICEŞTI

39. Binele sufletelor cere o delimitare adecvată nu numai a diecezelor, ci şi a provinciilor bisericeşti; mai mult, el sugerează înfiinţarea unor regiuni bisericeşti pentru a se răspunde mai bine nevoilor apostolatului în funcţie de împrejurările sociale şi locale şi pentru a facilita şi a face mai rodnice relaţiile episcopilor între ei, cu mitropoliţii şi cu ceilalţi episcopi din cadrul aceleiaşi naţiuni, precum şi relaţiile episcopilor cu autorităţile civile.

40. În acest scop, Conciliul hotărăşte stabilirea următoarelor norme:

1. Limitele provinciilor ecleziastice vor trebui revizuite corespunzător, iar drepturile şi privilegiile mitropoliţilor vor trebui definite din nou prin norme adecvate.

2. Se va respecta regula ca toate diecezele şi alte circumscripţii teritoriale echivalate de drept diecezelor să facă parte dintr-o provincie bisericească. Prin urmare, diecezele care acum sunt supuse direct Scaunului Apostolic şi cele care nu sunt unite cu nici o altă dieceză să fie constituite, dacă e posibil, într-o nouă provincie bisericească sau să fie ataşate de provincia care este cea mai apropiată sau cea mai potrivită şi să fie supuse dreptului mitropolitan al Arhiepiscopului după norma dreptului comun.

3. Acolo unde pare util, provinciile bisericeşti să fie grupate în regiuni bisericeşti, a căror organizare urmează să fie stabilită juridic.

41. Conferinţele episcopale competente vor lua în studiu problema delimitării provinciilor sau a înfiinţării de regiuni, după normele stabilite la nr. 23 şi 24 privitor la circumscrierea diecezelor, înaintând apoi părerile şi dorinţele lor Scaunului Apostolic.

III. EPISCOPII CU FUNCŢII INTERDIECEZANE

Colaborarea cu superiorii diecezelor

42. Întrucât necesităţile pastorale cer din ce în ce mai mult ca unele îndatoriri pastorale să fie conduse şi promovate în mod unitar, e bine să se constituie anumite servicii care să slujească toate diecezele unei regiuni sau naţiuni sau o parte din ele. Aceste servicii pot fi încredinţate şi unor episcopi.

Conciliul recomandă ca între prelaţii sau episcopii care îndeplinesc aceste îndatoriri, pe de o parte, şi episcopii diecezani şi conferinţele episcopale, pe de altă parte, să domnească mereu o comuniune frăţească şi o unitate de intenţii pastorale, ale căror principii trebuie definite şi de dreptul comun.

Vicariatul pentru armată

43. Deoarece asistenţa spirituală acordată militarilor pretinde o preocupare deosebită, date fiind condiţiile lor speciale de viaţă, în fiecare ţară va trebui înfiinţat, în măsura posibilităţilor, un vicariat pentru armată. Atât vicarul cât şi capelanii trebuie să se dedice fără preget acestei misiuni dificile în colaborare deplină cu episcopii diecezani[37].

Episcopii diecezani să acorde vicarului pentru armată un număr suficient de preoţi apţi pentru această grea îndatorire şi împreună să favorizeze iniţiativele îndreptate spre binele spiritual al militarilor[38].

Prescripţie generală
44. Conciliul hotărăşte ca în revizuirea Codului de drept canonic să se stabilească legi adecvate, după principiile stabilite în acest decret şi ţinând seama şi de observaţiile prezentate de comisii sau de părinţii conciliari.

Conciliul hotărăşte şi redactarea unor îndreptare generale privitoare la păstorirea sufletelor, pentru uzul atât al episcopilor cât şi al parohilor, spre a le oferi norme sigure în vederea îndeplinirii mai corespunzătoare şi cu mai multă uşurinţă a îndatoririi lor pastorale.

Se vor redacta, de asemenea, un îndreptar special pentru pastoraţia anumitor grupuri de credincioşi, în funcţie de diferitele situaţii ale fiecărei naţiuni sau regiuni, precum şi un îndreptar pentru instruirea catehetică a poporului creştin, care să cuprindă principiile fundamentale şi organizatorice ale acestei instruiri şi cele referitoare la elaborarea de cărţi pe această temă. În alcătuirea acestor Îndreptare se vor lua, de asemenea, în consideraţie şi observaţiile prezentate de comisiile sau de părinţii Conciliului.

Toate cele stabilite în acest decret şi fiecare în parte au plăcut părinţilor conciliari. Iar noi, cu puterea apostolică acordată nouă de Cristos, le aprobăm, împreună cu venerabilii părinţi, în Duhul Sfânt, le decretăm şi le stabilim şi dispunem ca cele hotărâte astfel în Conciliu să fie promulgate spre slava lui Dumnezeu.

Roma, Sfântul Petru, 28 octombrie 1965
Eu, PAUL, Episcop al Bisericii Catolice
(Urmează semnăturile părinţilor)

Titlul original: CONCILIUL OECUMENICUM VATICANUM II, Decretum de pastorali Episcoporum munere in Ecclesia Christus Dominus (Sessio VII, 28 oct. 1965): AAS 58 (1966) 673-696.
Note

[1] Cf. Mt 1,21.
[2] Cf. In 20,21.
[3] Cf. Conciliul Vatican i, Const. dogm. I, Pastor aeternus, c. 3, Denz. 1828 (3061).
[4] Cf. ibid, Prooem.: Denz. 1821 (3050).
[5] Cf. Lumen gentium, III, 21, 24, 25.
[6] Cf. ibid., 21.
[7] Cf. Ioan al xxiii-lea, Const. apost. Humanae salutis, 25 dec. 1961: AAS 54 (1962), 6.
[8] Cf. Lumen gentium, III, 22.
[9] Ibid.
[10] Ibid.
[11] Ibid.
[12] Cf. Paul al vi-lea, motu proprio Apostolica sollicitudo, 15 sept. 1965: AAS 57 (1965), 775-780.
[13] Cf. Lumen gentium, III, 23.
[14] Cf. Pius al xii-lea, Enc. Fidei donum, 21 apr. 1957: AAS 49 (1957), 237; cf. şi Benedict al xv-lea, Scris. ap. Maximum illud, 30 nov. 1919: AAS 11 (1919), 440; Pius al xi-lea, Enc. Rerum Ecclesiae, 28 febr. 1926: AAS 18 (1926), 68ss.
[15] Cf. Paul al vi-lea, Allocutio ad Em.mos Patres Cardinales, Exc.mos Praesules, Rev.mos Praelatos ceterosque Romanae Curiae Oficiales, 21 sept. 1963: AAS 55 (1963), 793ss.
[16] Cf. Conciliul al ii-lea din Vatican, Decr. Orientalium Ecclesiarum, 7-11.
[17] Cf. Conciliul Tridentin, Sess. V, Decr. De reform., c. 2, Mansi 33,30; Sess. XXIV Decr. De reform., c. 4, Mansi 33,159; Conciliul al ii-lea din Vatican, Lumen gentium, III, 25.
[18] Cf. Lumen gentium, III, 25.
[19] Cf. Ioan al xxiii-lea, Enc. Pacem in terris, 11 apr. 1963, passim