Asociatia Familiilor Catolice Asociatia Familiilor Catolice
"Păcatul este singurul rău care se vindecă prin lacrimi."
Monseniorul Ghica


Documentele de bază ale Bisericii CatoliceConciliul Vatican al II-lea

Decret privind formaţia preoţească OPTATAM TOTIUS

PAUL, EPISCOP,
SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU,
ÎMPREUNĂ CU PĂRINŢII SFÂNTULUI CONCILIU
SPRE AMINTIRE PERPETUĂ
28 octombrie 1965

Introducere
Sfântul Conciliu, ştiind bine că reînnoirea DORITĂ A ÎNTREGII Biserici depinde în mare măsură de slujirea preoţească însufleţită de spiritul lui Cristos[1], afirmă solemn extrema importanţă a formaţiei preoţeşti şi enunţă câteva principii fundamentale ale acesteia, principii ce confirmă legi verificate de o experienţă seculară şi introduc elemente noi, corespunzătoare constituţiilor şi decretelor acestui Conciliu precum şi noilor condiţii ale epocii noastre. Dată fiind unitatea preoţiei catolice, această formaţie sacerdotală este necesară tuturor preoţilor, atât seculari cât şi regulari, de toate riturile. De aceea, următoarele norme, care se referă direct la clerul diecezan, trebuie să fie aplicate, cu adaptările necesare, tuturor candidaţilor la preoţie.

Capitolul I
ALCĂTUIREA NORMELOR DE FORMAŢIE PREOŢEASCĂ ÎN FIECARE NAŢIUNE
1. Deoarece într-o diversitate atât de mare de popoare şi regiuni nu se pot da decât legi generale, în fiecare ţară şi rit trebuie elaborate „Norme de formaţie preoţească", stabilite de conferinţele episcopale[2], revăzute periodic şi aprobate de Sfântul Scaun. Prin aceste norme, legile generale vor fi adaptate la condiţiile particulare de loc şi timp, aşa încât formaţia preoţească să fie întotdeauna conformă cu necesităţile pastorale ale regiunii în care preoţii îşi vor desfăşura activitatea.

Capitolul II
FAVORIZAREA VOCAŢIILOR PREOŢEŞTI
Răspunderea întregului popor creştin

2. Promovarea vocaţiilor preoţeşti[3] este o îndatorire a întregii comunităţi creştine şi ea trebuie să urmărească acest scop, în primul rând, printr-o viaţă pe deplin creştină. Cea mai mare contribuţie la aceasta o aduc, pe de o parte, familiile care, însufleţite de spiritul credinţei, iubirii şi evlaviei, constituie un fel de prim seminar, iar pe de altă parte parohiile la a căror viaţă bogată participă şi adolescenţii. Profesorii şi toţi cei care se ocupă în vreun fel de educaţia copiilor şi a tinerilor, mai ales asociaţiile catolice, trebuie să se străduiască să-i educe astfel pe tinerii încredinţaţi lor încât aceştia să poată percepe chemarea divină şi să îi răspundă din toată inima. Toţi preoţii să dea dovadă de cel mai mare zel apostolic pentru favorizarea vocaţiilor şi, prin propria lor viaţă smerită, activă şi străbătută de bucurie interioară, precum şi prin iubirea sacerdotală reciprocă şi colaborare frăţească, să atragă sufletele tinerilor la preoţie.

Episcopii trebuie să-şi încurajeze credincioşii în promovarea vocaţiilor şi să asigure coordonarea strânsă a tuturor forţelor şi acţiunilor în acest sens. Iar pe aceia pe care îi socotesc chemaţi să-l aibă drept moştenire pe Domnul, să-i ajute ca nişte părinţi, nedându-se înapoi de la nici o jertfă.

Această activitate convergentă a întregului popor al lui Dumnezeu în favoarea chemărilor răspunde la acţiunea providenţei divine care dăruieşte însuşirile necesare celor aleşi de Dumnezeu pentru a participa la preoţia ierarhică a lui Cristos şi îi ajută cu harul său, însărcinându-i în acelaşi timp pe reprezentanţii legitimi ai Bisericii să cheme pe candidaţii care aspiră cu intenţie dreaptă şi în deplină libertate la o atât de înaltă misiune, după ce le-au recunoscut şi încercat capacitatea, şi să-i consacre cu pecetea Duhului Sfânt pentru cultul lui Dumnezeu şi slujirea Bisericii[4].

Conciliul recomandă, în primul rând, mijloacele tradiţionale ale acestei colaborări a tuturor: rugăciunea stăruitoare, pocăinţa creştină, precum şi instruirea tot mai serioasă a credincioşilor, fie prin predică şi cateheză, fie chiar prin diferite mijloace de comunicare socială, instruire care să sublinieze necesitatea, natura şi valoarea chemării la preoţie. El cere, de asemenea, ca operele de promovare a vocaţiilor, constituite sau urmând a fi constituite în fiecare dieceză, regiune sau naţiune, conform documentelor pontificale, să organizeze metodic şi coerent întreaga acţiune pastorală în acest scop, fără a neglija nici unul dintre mijloacele binevenite pe care le furnizează psihologia şi sociologia modernă, şi să desfăşoare această activitate cu egală discreţie şi râvnă[5].

Acţiunea în favoarea vocaţiilor trebuie să depăşească în spirit larg graniţele diverselor dieceze, naţiuni, familii călugăreşti şi rituri şi, ţinând seama de nevoile Bisericii universale, să vină în primul rând în ajutorul acelor regiuni în care este mai acută nevoia de lucrători în via Domnului.

Formaţia spirituală şi intelectuală în seminariile mici

3. În seminariile mici, care au drept scop cultivarea germenilor vocaţiei, elevii să fie pregătiţi, printr-o formaţie religioasă deosebită şi în primul rând printr-o direcţie spirituală adecvată, pentru a-l urma pe Cristos Răscumpărătorul cu suflet generos şi cu inimă curată. Sub călăuzirea părintească a superiorilor, ajutaţi în mod oportun de familie, să ducă o viaţă potrivită vârstei, spiritului şi dezvoltării unor adolescenţi şi în deplină armonie cu normele psihologiei sănătoase, fără a se neglija o experienţă corespunzătoare a vieţii oamenilor şi relaţiile cu propria familie[6]. Pe lângă acestea, normele stabilite mai jos pentru seminariile mari să fie aplicate şi seminariilor mici, în măsura în care se potrivesc scopului şi naturii acestora. Studiile să fie organizate în aşa fel încât elevii să le poată lesne continua în altă parte, în cazul în care ar vrea să îmbrăţişeze o altă stare de viaţă.

Cu aceeaşi grijă să fie cultivaţi germenii chemării la adolescenţii şi tinerii ce studiază în institutele speciale care, în funcţie de condiţiile locale, slujesc şi scopurile seminariilor mici, precum şi în alte şcoli sau în orice alt sistem de educaţie. Să fie promovate, de asemenea, cu grijă instituţiile şi alte iniţiative pentru aceia care urmează chemarea divină la o vârstă matură.

Capitolul III
ORGANIZAREA SEMINARIILOR MARI
Scopul general al formaţiei

4. Seminariile mari sunt necesare pentru formaţia preoţească. În ele educarea seminariştilor trebuie să tindă spre formarea unor adevăraţi păstori sufleteşti, după modelul Domnului nostru Isus Cristos, Învăţătorul, Preotul şi Păstorul[7]. Să fie pregătiţi, deci, pentru slujirea cuvântului: pentru a înţelege tot mai adânc cuvântul lui Dumnezeu revelat, a-l asimila prin meditaţie şi a-l exprima prin cuvânt şi viaţă; pentru slujirea cultului şi a sfinţirii: ca, rugându-se şi celebrând acţiunile liturgice, să înfăptuiască lucrarea mântuirii prin jertfa euharistică şi prin sacramente; pentru slujirea de păstori: să ştie să-l facă prezent oamenilor pe Cristos care „nu a venit pentru a fi slujit, ci pentru a sluji şi a-şi da viaţa ca răscumpărare pentru mulţi" (Mc 10,45; cf. In 13,12-17) şi, făcându-se slujitori ai tuturor, să-i câştige pe cât mai mulţi (cf. 1Cor 9, 19).

De aceea, toate elementele formaţiei spirituale, intelectuale şi disciplinare să fie îndreptate în mod convergent spre acest scop pastoral; pentru realizarea lui toţi superiorii şi profesorii trebuie să acţioneze în mod statornic şi unanim, în ascultare fidelă faţă de autoritatea episcopului.

Profilul superiorilor şi profesorilor

5. Deoarece formaţia seminariştilor depinde şi de organizarea înţeleaptă dar şi, mai ales, de competenţa educatorilor, superiorii şi profesorii de seminar trebuie aleşi dintre cei mai buni oameni[8] şi pregătiţi cu grijă printr-o învăţătură temeinică, prin experienţă pastorală corespunzătoare şi printr-o specială formaţie spirituală şi pedagogică. Trebuie, deci, organizate în acest scop institute sau cel puţin cursuri corespunzătoare, precum şi întruniri periodice ale superiorilor de seminarii.

Superiorii şi profesorii trebuie să fie pătrunşi de faptul că succesul formaţiei seminariştilor depinde în mare măsură de felul lor de a gândi şi de a acţiona; sub conducerea rectorului, să constituie o strânsă unitate de spirit şi de acţiune şi să alcătuiască între ei şi cu seminariştii o familie care să răspundă la rugăciunea Domnului: „Ca toţi să fie una" (In 17,11) şi să întreţină la elevi bucuria chemării. Episcopul, la rândul său, cu o grijă deosebită şi statornică să însufleţească râvna celor care lucrează în seminar şi să fie pentru seminarişti un adevărat părinte în Cristos. În sfârşit, toţi preoţii să considere seminarul inima diecezei şi să-l sprijine din tot sufletul[9].

Selecţia vocaţiilor

6. Cu deosebită atenţie se vor cerceta, în funcţie de vârstă şi de dezvoltarea fiecărui candidat, intenţia dreaptă şi voinţa liberă, aptitudinile spirituale, morale şi intelectuale, sănătatea corespunzătoare, fizică şi psihică, ţinând seama şi de eventualele lor înclinaţii ereditare. Să fie cântărită şi capacitatea candidaţilor de a-şi asuma obligaţiile preoţeşti şi de a-şi îndeplini îndatoririle pastorale[10].

În întreaga selecţie şi verificare a seminariştilor să se manifeste întotdeauna fermitatea cuvenită, chiar în condiţiile unei dureroase lipse de preoţi[11] căci Dumnezeu nu va permite ca Biserica sa să ducă lipsă de slujitori dacă sunt promovaţi la preoţie cei vrednici, iar cei nepotriviţi sunt îndreptaţi părinteşte, din timp, spre alte profesii şi sunt ajutaţi să se dedice cu râvnă apostolatului laic, conştienţi de chemarea lor creştină.

Seminariile interdiecezane

7. Acolo unde nu fiecare dieceză are posibilitatea să întreţină în condiţiile cerute un seminar propriu, să fie înfiinţate şi sprijinite seminarii interdiecezane, regionale sau naţionale, pentru a asigura în mod mai eficient o formaţie solidă seminariştilor, ceea ce trebuie să constituie legea supremă în acest domeniu. Aceste seminarii, dacă sunt regionale sau naţionale, se vor conduce după statute fixate de episcopii interesaţi[12] şi aprobate de Scaunul Apostolic.

În seminariile unde sunt mulţi elevi, aceştia să fie împărţiţi raţional, pe grupe mai mici, pentru a se asigura mai bine formarea personală a fiecăruia, păstrându-se însă unitatea de conducere şi de instruire.

Capitolul IV
NECESITATEA UNEI MAI INTENSE FORMAŢII SPIRITUALE
Viaţă spirituală profundă

8. Formaţia spirituală trebuie să fie strâns unită cu cea doctrinală şi pastorală şi, mai ales cu ajutorul directorului spiritual[13], să fie astfel realizată încât seminariştii să înveţe să trăiască în continua intimitate a Tatălui, prin Fiul său Isus Cristos, în Duhul Sfânt. Fiind destinaţi să îmbrace, prin sfânta Preoţie, chipul lui Cristos Preotul, ei trebuie să se obişnuiască de pe acum să-şi trăiască în prietenie intimă cu el întreaga viaţă[14]. Să trăiască misterul pascal în aşa fel încât să poată iniţia în acest mister şi pe poporul care le va fi încredinţat. Să fie învăţaţi să-l caute pe Cristos în meditarea fidelă a cuvântului lui Dumnezeu, în participarea activă la tainele preasfinte ale Bisericii - mai ales în Euharistie şi în Oficiul divin[15] - în episcopul care îi trimite şi în oamenii la care sunt trimişi, mai ales în cei săraci, în cei mici, în cei bolnavi, în cei păcătoşi, în necredincioşi. Cu încredere filială să o iubească şi să o cinstească pe Preacurata Fecioară Maria, pe care Isus Cristos, murind pe cruce, a dat-o ca mamă ucenicului său.

Să fie încurajate exerciţiile de pietate verificate de experienţa venerabilă a Bisericii; se va evita însă ca formaţia spirituală să constea numai în acestea şi să dezvolte numai sentimentul religios. Seminariştii să înveţe mai degrabă să trăiască după evanghelie, să se întărească în credinţă, speranţă şi iubire aşa încât, prin exercitarea lor, să dobândească spiritul rugăciunii[16], să obţină întărirea şi ocrotirea chemării, să primească putere în practicarea celorlalte virtuţi şi să crească în zelul de a câştiga pe toţi oamenii pentru Cristos.

Educarea simţului Bisericii şi a ascultării faţă de ea

9. Seminariştii trebuie să se pătrundă de misterul Bisericii, pus în mod deosebit în lumină de acest Conciliu, aşa încât, uniţi cu vicarul lui Cristos printr-o iubire smerită şi filială şi - după primirea Preoţiei - ataşaţi de episcopul lor, fiindu-i colaboratori fideli, şi conlucrând cu confraţii lor, să dea mărturie pentru acea unitate prin care oamenii sunt atraşi la Cristos[17]. Să înveţe să participe cu inimă deschisă la viaţa întregii Biserici, după cuvântul sfântului Augustin: „În măsura în care omul iubeşte Biserica lui Cristos, în acea măsură îl are pe Duhul Sfânt"[18]. Seminariştii să înţeleagă foarte limpede că nu sunt meniţi să stăpânească şi să primească cinstire, ci sunt destinaţi total slujirii lui Dumnezeu şi misiunii pastorale. Cu deosebită grijă să fie educaţi la ascultarea preoţească, la viaţa de sărăcie şi la spiritul de abnegaţie[19], aşa încât să se obişnuiască să renunţe fără ezitare la cele care sunt îngăduite dar nu sunt de folos şi să se conformeze lui Cristos cel răstignit.

Să fie conştientizaţi de greutăţile pe care trebuie să le ia asupra lor, fără a li se ascunde nici o dificultate a vieţii preoţeşti; totuşi în viitoarea activitate nu trebuie să privească numai primejdia, ci mai degrabă să fie formaţi spre o cât mai mare întărire a vieţii spirituale prin însăşi activitatea pastorală.

Educarea curăţiei

10. Seminariştii care, conform legilor sfinte în vigoare pentru ritul lor, urmează tradiţia venerabilă a celibatului preoţesc, trebuie educaţi cu atenţie pentru această stare în care, renunţând, pentru împărăţia cerurilor la viaţa de căsătorie (cf. Mt 19,12), se ataşează de Cristos cu o iubire neîmpărţită[20], profund conformă noului legământ, dau mărturie pentru învierea viitoare (cf. Lc 20,36)[21] şi primesc un ajutor puternic pentru trăirea continuă a iubirii desăvârşite prin care, în slujirea preoţească, se pot face tuturor toate[22]. Să fie profund convinşi că această stare trebuie îmbrăţişată cu recunoştinţă, nu numai ca o poruncă a legii bisericeşti, ci ca un dar de preţ al lui Dumnezeu, care trebuie cerut cu umilinţă şi căruia trebuie să-i răspundă fără ezitare, cu toată libertatea şi generozitatea, sub inspiraţia şi cu ajutorul harului Duhului Sfânt.

Seminariştii să cunoască aşa cum se cuvine îndatoririle şi demnitatea căsătoriei creştine, ce reprezintă iubirea dintre Cristos şi Biserică (cf. Ef 5,22-33); să fie conştienţi însă de superioritatea fecioriei consacrate lui Cristos[23], aşa încât să se ofere Domnului printr-o dăruire completă a trupului şi a sufletului pe baza unei alegeri matur chibzuite şi generoase.

Să fie avertizaţi asupra primejdiilor care le ameninţă curăţia, mai ales în societatea de azi[24]; ajutaţi de mijloacele potrivite, divine şi umane, să înveţe să-şi asume astfel renunţarea la căsătorie, încât viaţa şi activitatea lor nu numai să nu aibă de suferit de pe urma celibatului, ci mai curând ei să dobândească o stăpânire mai adâncă a sufletului şi a trupului, o maturizare mai deplină şi o pătrundere mai desăvârşită a fericirii evanghelice.

Stăpânirea de sine

11. Să fie păstrate cu sfinţenie normele educaţiei creştine, completându-le corespunzător cu descoperirile recente ale psihologiei şi pedagogiei sănătoase. Printr-o formaţie gândită cu înţelepciune trebuie cultivată la seminarişti şi cuvenita maturitate umană manifestată mai ales printr-o anumită stabilitate sufletească, prin capacitatea de a lua hotărâri chibzuite şi prin puterea de discernământ asupra evenimentelor şi a oamenilor. Seminariştii să se obişnuiască să-şi perfecţioneze caracterul; să fie formaţi la tăria sufletească şi, în general, să înveţe să preţuiască virtuţile care sunt mult apreciate de oameni şi care îl fac iubit pe un slujitor al lui Cristos[25], cum ar fi loialitatea, grija statornică pentru dreptate, fidelitatea faţă de cuvântul dat, buna cuviinţă în purtări, modestia şi caritatea în discuţii.

În viaţa seminarului disciplina trebuie apreciată nu numai ca un sprijin puternic al vieţii comune şi al carităţii, ci şi ca o parte integrantă a sistemului de educaţie pentru a dobândi stăpânirea de sine, pentru a ajunge la o temeinică maturitate a persoanei şi pentru formarea celorlalte dispoziţii sufleteşti care sunt de mare ajutor pentru activitatea bine orânduită şi rodnică a Bisericii. Această disciplină să fie însă astfel exercitată încât să formeze la seminarişti atitudinea lăuntrică de a accepta autoritatea superiorilor din convingere intimă, în conştiinţă (cf. Rom 13,5) şi pentru motive supranaturale. Pe de altă parte, normele disciplinare trebuie aplicate în funcţie de vârsta seminariştilor, astfel încât, pe măsură ce ei se obişnuiesc treptat să se conducă pe ei înşişi, să înveţe în acelaşi timp să-şi folosească libertatea cu înţelepciune, să acţioneze spontan şi energic[26], să colaboreze cu confraţii şi cu laicii.

Întreaga atmosferă a seminarului, străbătută de grijă pentru viaţa interioară şi pentru tăcere precum şi de preocuparea de întrajutorare, să fie astfel orientată încât să constituie o iniţiere la viitoarea viaţă preoţească.

Ucenicia pastorală

12. Pentru ca formaţia spirituală să se întemeieze pe baze mai solide şi seminariştii să-şi îmbrăţişeze chemarea în urma unei alegeri matur chibzuite, episcopii vor stabili un interval corespunzător de timp pentru o pregătire spirituală mai intensă. Tot episcopii trebuie să aprecieze oportunitatea unei întreruperi temporare a studiilor sau a organizării unei perioade de ucenicie pastorală adecvate pentru a asigura mai bine verificarea candidaţilor la preoţie. De asemenea, este de competenţa episcopilor să decidă, în funcţie de condiţiile fiecărei regiuni, dacă trebuie fixată o vârstă mai matură faţă de cea prescrisă actualmente de dreptul comun pentru ordinele sacre, precum şi dacă e oportun ca seminariştii, la terminarea studiilor teologice, să exercite pentru o anumită perioadă de timp diaconatul înainte de a fi primiţi la preoţie.

Capitolul V
REVIZUIREA STUDIILOR
Cultura umanistă

13. Înainte ca seminariştii să-şi înceapă studiile propriu-zis bisericeşti, să fie înzestraţi cu acea cultură umanistă şi ştiinţifică ce permite în ţara respectivă accesul tinerilor la studiile superioare; pe lângă aceasta, să dobândească o cunoaştere a limbii latine care să le permită să înţeleagă şi să folosească izvoarele atâtor ştiinţe şi documentele Bisericii[27]. Trebuie să fie socotit necesar studiul limbii liturgice a fiecărui rit şi să fie încurajată cu tărie o cunoaştere corespunzătoare a limbilor Sfintei Scripturi şi tradiţiei.

Orientarea spre teologie

14. Revizuirea studiilor bisericeşti trebuie să aibă în primul rând ca scop o mai bună organizare a disciplinelor teologice şi filozofice şi o corelare armonioasă a lor în vederea unei deschideri progresive a minţilor seminariştilor către misterul lui Cristos care străbate toată istoria neamului omenesc, acţionează necontenit asupra Bisericii şi lucrează în primul rând prin slujirea preoţească[28].

Pentru ca seminariştii să capete această viziune de la începutul formaţiei, studiile bisericeşti trebuie să înceapă cu un curs introductiv de o durată corespunzătoare. În această iniţiere la studii, misterul mântuirii să fie astfel prezentat încât seminariştii să sesizeze sensul, structura şi scopul pastoral al studiilor bisericeşti şi, în acelaşi timp, să fie ajutaţi să-şi întemeieze pe credinţă şi să-şi pătrundă de credinţă întreaga viaţă şi să fie întăriţi în îmbrăţişarea chemării cu deplină dăruire şi cu bucurie sufletească.

Studiile filozofice

15. Disciplinele filozofice să fie astfel predate încât seminariştii să fie călăuziţi în primul rând spre dobândirea unei cunoaşteri solide şi coerente a omului, a lumii şi a lui Dumnezeu, întemeiaţi pe patrimoniul filozofic pururi valabil[29], ţinând seama şi de cercetările filozofice mai recente, în primul rând de acelea care exercită o mai mare influenţă în ţara respectivă, precum şi de progresul ştiinţelor moderne, astfel încât, cunoscând bine mentalitatea timpului, să fie pregătiţi corespunzător pentru dialogul cu contemporanii lor[30].

Istoria filozofiei să fie astfel predată încât seminariştii, pătrunzând principiile fundamentale ale diferitelor sisteme, să reţină acele elemente care se dovedesc adevărate şi să poată detecta şi combate rădăcinile erorilor.

În însuşi modul de a preda să fie dezvoltată la seminarişti dorinţa de a căuta riguros adevărul, de a-l observa şi de a-l demonstra, unită cu o recunoaştere cinstită a limitelor cunoaşterii umane. Să se dea mare atenţie relaţiei dintre filozofie, pe de o parte, şi adevăratele probleme ale vieţii precum şi problemele care îi preocupă pe studenţi, pe de altă parte; ei să fie ajutaţi să perceapă legăturile existente între argumentele filozofice şi misterele mântuirii, care în teologie sunt privite în lumina superioară a credinţei.

Studiile teologice

16. Disciplinele teologice, în lumina credinţei, sub călăuzirea magisteriului Bisericii[31], să fie astfel predate încât seminariştii să asimileze cu acurateţe învăţătura catolică din revelaţia divină, să o pătrundă în profunzime, să facă din ea hrana propriei vieţi spirituale[32] şi să o poată vesti, expune şi apăra în slujirea preoţească.

Seminariştii să fie formaţi cu deosebită grijă la studierea Sfintei Scripturi, care trebuie să fie sufletul întregii teologii[33]; după o introducere corespunzătoare, să fie iniţiaţi corect în metoda exegezei, să sesizeze bine temele principale ale revelaţiei divine şi să primească imbold şi hrană din citirea şi meditarea zilnică a cărţilor sfinte[34].

Predarea teologiei dogmatice să fie astfel organizată încât să fie studiate întâi temele biblice; se va arăta aportul părinţilor Bisericii Orientale şi Occidentale la transmiterea fidelă şi la dezvoltarea fiecăruia din adevărurile revelate precum şi istoria ulterioară a dogmei - ţinând seama şi de relaţia ei cu istoria generală a Bisericii[35] - apoi, pentru a lumina cât mai deplin misterele mântuirii, seminariştii vor învăţa să le aprofundeze şi să le coreleze cu ajutorul speculaţiei, sub călăuzirea sfântului Toma[36]; să fie învăţaţi să recunoască aceste mistere pururi prezente şi active în acţiunile liturgice[37] şi în toată viaţa Bisericii; în sfârşit, să se deprindă să caute soluţionarea problemelor omeneşti în lumina revelaţiei, să aplice adevărurile ei eterne la condiţia schimbătoare a omenirii şi să le transmită în mod adecvat contemporanilor[38].

Celelalte discipline teologice trebuie să fie şi ele reînnoite printr-un contact mai viu cu misterul lui Cristos şi istoria mântuirii. Se va acorda o deosebită grijă perfecţionării teologiei morale, a cărei expunere ştiinţifică, hrănită mai mult din învăţătura Sfintei Scripturi, să pună în lumină măreţia chemării credincioşilor în Cristos şi obligaţia lor de a aduce rod în iubire pentru viaţa lumii. De asemenea, în predarea dreptului canonic şi a istoriei Bisericii, să se aibă în vedere misterul Bisericii, conform constituţiei dogmatice De Ecclesia promulgate de acest conciliu. Liturgia sacră, care trebuie socotită primul şi necesarul izvor al adevăratului spirit creştin, să fie predată după recomandările art. 15 şi 16 ale constituţiei De sacra Liturgia[39].

Ţinând seama în mod judicios de condiţiile diferitelor regiuni, seminariştii să fie călăuziţi spre o mai bună cunoaştere a Bisericilor şi comunităţilor bisericeşti despărţite de Scaunul Apostolic roman, pentru a putea contribui la restabilirea unităţii între toţi creştinii, conform recomandărilor acestui conciliu[40].

Să fie iniţiaţi şi în cunoaşterea celorlalte religii mai răspândite în fiecare regiune, ca să poată recunoaşte mai bine ceea ce au ele bun şi adevărat, din darul lui Dumnezeu, să înveţe să respingă erorile şi să fie în stare să împărtăşească, celor lipsiţi de ea, lumina deplină a adevărului.

Revizuirea metodelor didactice

17. Deoarece instruirea doctrinală nu trebuie să tindă spre o simplă comunicare de noţiuni, ci spre o adevărată formare interioară a seminariştilor, metodele didactice să fie revizuite atât în privinţa prelegerilor, seminarelor şi lucrărilor cât şi a stimulării studiului individual sau în grupuri mici. Se vor urmări cu grijă unitatea şi soliditatea întregului învăţământ, evitându-se înmulţirea excesivă a materiilor şi a lecţiilor şi lăsându-se la o parte problemele care nu mai prezintă importanţă sau care trebuie lăsate pe seama studiilor academice superioare.

Studii ştiinţifice de specialitate

18. Episcopii se vor îngriji să trimită în institute speciale, facultăţi sau universităţi, tineri bine înzestraţi din punct de vedere al caracterului, virtuţii şi inteligenţei pentru a se pregăti, în ştiinţele sacre, precum şi în alte discipline socotite necesare, preoţi cu formaţie ştiinţifică aprofundată care să poată face faţă variatelor necesităţi ale apostolatului; să nu se neglijeze însă în nici un fel formarea lor spirituală şi pastorală, mai ales dacă nu au primit încă preoţia.

Capitolul VI
FORMAŢIA PASTORALĂ PROPRIU-ZISĂ
Educarea la dialog

19. Preocuparea pastorală, care trebuie să străbată întreaga formaţie a seminariştilor[41], cere şi o pregătire atentă în cele privitoare în mod special la slujirea sacră, mai ales în cateheză şi predică, cultul liturgic şi administrarea sacramentelor, operele de caritate, îndatorirea de a ieşi în întâmpinarea celor rătăciţi şi necredincioşi şi în celelalte sarcini pastorale. Să fie familiarizaţi cum se cuvine cu arta de a conduce sufletele, prin care să poată forma pe toţi fiii Bisericii, în primul rând, la o viaţă creştină pe deplin conştientă şi apostolică şi la împlinirea îndatoririlor stării proprii; cu aceeaşi solicitudine să înveţe să-i ajute pe călugări şi pe călugăriţe să persevereze în harul chemării proprii şi să înainteze conform spiritului diferitelor institute[42].

În general, să li se dezvolte seminariştilor aptitudinile care favorizează mult dialogul cu oamenii, cum ar fi capacitatea de a-i asculta pe alţii şi de a-şi deschide sufletul, în spirit de caritate, faţă de diferitele aspecte ale convieţuirii umane[43].

Educarea spiritului misionar

20. Să fie învăţaţi să se folosească şi de aportul disciplinelor pedagogice, psihologice şi sociologice[44] după metode corecte şi după normele autorităţii bisericeşti. Să fie de asemenea instruiţi cu grijă pentru a suscita şi susţine acţiunea apostolică a laicilor[45], precum şi pentru a promova diverse forme mai eficiente de apostolat; să fie impregnaţi de acel spirit cu adevărat catolic care să-i obişnuiască să depăşească limitele diecezei, ţării sau ritului, pentru a răspunde necesităţilor întregii Biserici, pregătiţi sufleteşte să predice oriunde evanghelia[46].

Activităţi practice de apostolat

21. Seminariştii, trebuind să-şi însuşească arta apostolatului nu numai în teorie, ci şi în practică şi să poată acţiona pe răspundere proprie şi în colaborare cu alţii, să fie iniţiaţi în practica pastorală prin activităţi bine alese, încă din perioada se studii şi în timpul vacanţelor. Aceste activităţi trebuie să se desfăşoare însă conform cu vârsta lor şi cu condiţiile locale, după aprecierea prudentă a episcopilor, în mod metodic şi sub conducerea unor persoane cu mare experienţă pastorală, având mereu prezentă eficacitatea predominantă a mijloacelor supranaturale[47].

Capitolul VII
PERFECŢIONAREA FORMAŢIEI DUPĂ PERIOADA STUDIILOR
22. Întrucât formaţia preoţească, mai ales în condiţiile societăţii actuale, trebuie continuată şi perfecţionată şi după terminarea ciclului de studii din seminar[48], conferinţele episcopale au datoria să folosească în fiecare naţiune mijloacele cele mai adecvate cum ar fi: institute pastorale aflate în colaborare cu parohii alese judicios, sesiuni periodice, activităţi corespunzătoare, cu ajutorul cărora clerul tânăr să fie introdus progresiv, sub aspect spiritual, intelectual şi pastoral în viaţa preoţească şi în activitatea apostolică şi să le poată reînnoi şi perfecţiona din zi în zi.

Încheiere
Părinţii acestui sfânt Conciliu, continuând opera începută de conciliul Tridentin şi încrezători că superiorii şi profesorii de seminarii îi vor forma pe viitorii preoţi ai lui Cristos în spiritul reînnoirii promovate de acest conciliu, îi îndeamnă stăruitor pe cei care se pregătesc pentru slujirea preoţească să fie pe deplin conştienţi că speranţa Bisericii şi mântuirea sufletelor le sunt încredinţate şi, primind cu bucurie normele acestui decret, să aducă roade îmbelşugate şi nepieritoare.

Toate cele stabilite în acest decret şi fiecare în parte au plăcut părinţilor conciliari. Iar noi, cu puterea apostolică acordată nouă de Cristos, le aprobăm, împreună cu venerabilii părinţi, în Duhul Sfânt, le decretăm şi le stabilim şi dispunem ca cele hotărâte astfel în Conciliu să fie promulgate spre slava lui Dumnezeu.

Roma, Sfântul Petru, 28 octombrie 1965
Eu, PAUL, Episcop al Bisericii Catolice
(Urmează semnăturile părinţilor)

Titlul original: CONCILIUL OECUMENICUM VATICANUM II, Decretum de institutione sacerdotali Optatam totius (Sessio VII, 28 oct. 1965): AAS 58 (1966) 713-727.
Note

[1] Cristos a voit ca progresul întregului popor al lui Dumnezeu să depindă în foarte mare măsură de slujirea preoţească. Acest lucru reiese din cuvintele cu care Domnul i-a orânduit pe apostoli şi pe urmaşii şi colaboratorii lor să fie vestitori ai evangheliei, conducători ai noului popor ales şi împărţitori ai tainelor lui Dumnezeu, şi este confirmat de cuvintele părinţilor Bisericii şi ale sfinţilor precum şi de numeroase documente ale supremilor pontifi. Cf. mai ales: sf. PIUS AL X-LEA, îndemnul către cler Haerent animo, 4 aug. 1908, S. Pii X, Acta IV, 237-264; PIUS AL XI-LEA, Enc. Ad Catholici Sacerdotii, 20 dec. 1935: AAS, XXVIII (1936), mai ales 37-52; PIUS AL XII-LEA, Ind. apost. Menti nostrae, 23 sept. 1950: AAS, XLII (1950), 657-702; IOAN AL XXIII-LEA, Enc. Sacerdotii Nostri Primordia, 1 aug. 1959: AAS LI (1959), 545-579; PAUL AL VI-LEA Scrisoarea apostolică Summi Dei Verbum, 4 nov. 1963: AAS, LV (1963), 979-995.
[2] Întreaga educaţie preoţească, adică organizarea seminarului, formaţia spirituală, programa de studii, viaţa în comun şi disciplina seminariştilor, precum şi practica pastorală trebuie adaptate la condiţiile locale. Principiile generale ale acestei adaptări trebuie stabilite, conform normelor comune, de conferinţele episcopale, pentru clerul diecezan şi - în mod adecvat - de către superiorii competenţi pentru clerul regular (cf. Sf. Congregaţie a călugărilor, Const. Apost. Sedes Sapientiae şi Statutele generale anexate, art. 19, ed. a 2-a, Roma 1957, 38 şi urm.).
[3] Printre principalele dificultăţi pe care le întâmpină Biserica astăzi se află, aproape pretutindeni, numărul mic de vocaţii; cf. PIUS AL XII-LEA, Înd. apost. Menti Nostrae: „... numărul preoţilor, atât în ţările catolice cât şi în teritoriile de misiune, este adesea disproporţionat faţă de necesităţile crescânde", AAS, XLII, 1950, 682; IOAN AL XXIII-LEA: „Problema vocaţiilor preoţeşti şi călugăreşti este o preocupare zilnică a papei..., este suspinul rugăciunii sale şi aspiraţia fierbinte a sufletului său" (discurs la cel dintâi congres internaţional pentru vocaţiile călugăreşti, 16 dec. 1961: AAS, LIV, 1962, 33).
[4] PIUS AL XII-LEA, Const. apost. Sedes Sapientiae, 31 mai 1956: AAS, XLVIII, 1956, 357; PAUL AL IV-LEA, Scris. apost. Summi Dei Verbum, 4 nov. 1963: AAS, LV, 1963, 984 şi urm.
[5] Cf. mai ales PIUS AL XII-LEA, motu proprio Cum Nobis „despre crearea operei pontificale pentru vocaţiile preoţeşti, pe lângă Sfânta Congregaţie a seminarelor şi universităţilor", 4 nov. 1941: AAS, XXXIII, 1941, 479; împreună cu statutele şi regulile anexate, promulgate de această Congregaţie la 8 septembrie 1943; motu proprio Cum supremae „despre Opera pontificală iniţială pentru vocaţiile călugăreşti", 11 febr. 1955: AAS, XLVII, 1955, 266, împreună cu statutele şi regulile anexate promulgate de Sfânta Congregaţie a călugărilor (ibid., 298-301); CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decr. De accomodata renovatione vitae religiosae, 24, Decret Despre misiunea pastorală a episcopilor în Biserică, 15.
[6] Cf. PIUS AL XII-LEA, Înd. apost. Menti Nostrae, 23 sept. 1950: AAS, XLII, 1950, 685.
[7] Cf. Lumen gentium, 28.
[8] Cf. PIUS AL XI-LEA, Enc. Ad Catholici Sacerdotii, 20 dec. 1935: AAS, XXVIII, 1936, 37: „Prima grijă, înainte de toate, trebuie să fie alegerea superiorilor şi a profesorilor... Daţi pentru seminarii pe cei mai buni preoţi; nu pregetaţi să îi degrevaţi chiar de însărcinări aparent mai importante, dar care în realitate nu se pot compara cu această operă capitală şi de neînlocuit"; PIUS AL XII-LEA insistă şi el asupra acestui principiu de a-i alege pe cei mai buni, în scrisoarea apostolică adresată Ordinariilor din Brazilia, la 23 aprilie 1947: Discorsi e Radiomessaggi IX, 579-580.
[9] Despre îndatorirea comună de a sprijini seminariile, cf. PAUL AL VI-LEA, Scris. apost. Summi Dei Verbum, 4 nov. 1963: AAS, LV (1963), 984.
[10] Cf. PIUS AL XII-LEA, Menti Nostrae: AAS XLII, 1950, 68;. cf. Sfânta Congregaţie pentru sacramente, scrisoarea circulară adresată ordinariilor locului Magna equidem, 27 dec. 1935, 10; Pentru călugări, cf. statutele anexate la Const. apost. Sedes Sapientiae, 31 mai 1956, art. 33; PAUL AL VI-LEA, Scris. apost. Summi Dei Verbum, 4 nov. 1963: AAS, LV, 1963, 987 şi urm.
[11] Cf. PIUS AL XI-LEA, Enc. Ad Catholici Sacerdotii, 20 dec. 1935: AAS, XXVIII, 1936, 41.
[12] Se stabileşte că la redactarea statutelor seminariilor regionale sau naţionale participă toţi episcopii interesaţi, prin derogare de la norma can. 1357, § IV, Codex Iuris Canonici.
[13] Cf. PIUS AL XII-LEA, Menti Nostrae: AAS XLII, 1950, 674; Sf. Congregaţie pentru seminarii şi universităţi, La formazione spirituale del candidato al sacerdozio, Citta del Vaticano, 1965.
[14] Cf. PIUS AL X-LEA, Îndemn către clerul catolic Haerent animo, 4 aug. 1908: S. Pii X, Acta IV, 242-244; PIUS AL XIII-LEA, Menti Nostrae, l.c., 659-661; IOAN AL XXIII-LEA, Enc. Sacerdotii nostri primordia, 1 aug. 1959: ASS, LI, 1959, 550 s.
[15] Cf. PIUS AL XII-LEA, Enc. Mediator Dei, 20 nov. 1947: AAS, XXXIX, 1947, 547 şi 572 s; IOAN AL XXIII-LEA, Înd. apost. Sacrae laudis, 6 ian. 1962: AAS, LIV, 1962, 69; CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Sacrosanctum concilium, art. 16 şi 17; Sf. Congregaţie a riturilor, Instructio ad exsecutionem Constitutionis de Sacra Liturgia recte ordinandam, 26 sept. 1964, 14-17: AAS, LVI, 1964, 880 s.
[16] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Sacerdotii Nostri Primordia: AAS, LI, 1959, 559 s.
[17] CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Lumen gentium, 28.
[18] Sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, In Ioannem tract. 32, 8: PL 35, 1646.
[19] Cf. PIUS AL XII-LEA, Menti Nostrae: l. c., 662s, 685, 690; IOAN AL XXIII-LEA, Sacerdotii Nostri Primordia: l. c., 551-553, 556s.; PAUL AL VI-LEA, Enc. Ecclesiam suam, 6 aug. 1964: AAS, LVI, 1964, 634s; CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Lumen gentium, 8.
[20] Cf. PIUS AL XII-LEA, Enc. Sacra Virginitas, 25 martie 1954: AAS XLVI, 1954, 165s.
[21] Cf. sf. CIPRIAN DE CARTAGINA, De habitu virginum, 22: PL IV,475; sf. AMBROZIU DE MILANO, De Virginibus, I, 8, 52: PL XVI, 202s.
[22] Cf. PIUS AL XII-LEA, Menti Nostrae: AAS, XLII, 1950, 663.
[23] Cf. PIUS AL XII-LEA, Enc. Sacra virginitas, l. c., 170-174.
[24] Cf. PIUS AL XII-LEA, Menti Nostrae, l. c., 664 şi 690s.
[25] Cf. PAUL AL VI-LEA, Summi Dei Verbum: AAS, LV, 1963, 991.
[26] Cf. PIUS AL XII-LEA, Menti Nostrae, l. c., 686.
[27] Cf. PAUL AL VI-LEA, Summi Dei Verbum, l. c., 993.
[28] Cf. Lumen gentium, 7; 28.
[29] Cf. PIUS AL XII-LEA, Enc. Humani generis, 12 aug. 1950: AAS 42, 1950, 571-575.
[30] Cf. PAUL AL VI-LEA, Enc. Ecclesiam suam, 6 aug. 1964: AAS 56, 1964, 637ss.
[31] Cf. PIUS AL XII-LEA, Humani generis, 12 aug. 1950, l.c., 567-569; Cuvântarea Si diligis, 31 mai 1954: AAS 46 (1954), 314 s.; PAUL AL VI-LEA, Cuvântare adresată studenţilor de la Universitatea Pontificală Gregoriană, 12 martie 1964: AAS 56 (1964), 364 s.; Lumen gentium, 25.
[32] Cf. sf. BONAVENTURA, Itinerarium mentis in Deum, Prol., 4: „(Nimeni) să nu-şi închipuie că îi este de ajuns cultura fără oncţiune, speculaţia fără evlavie, cercetarea fără admiraţie, prudenţa fără entuziasm, hărnicia fără pietate, ştiinţa fără iubire, inteligenţa fără smerenie, zelul fără harul divin, reflecţia fără ştiinţa inspirată de sus" (Sf. BONAVENTURA, Opera Omnia, V, Quaracchi 1891, 296).
[33] Cf. LEON AL XIII-LEA, Enc. Providentissimus Deus, 18 nov. 1893: ASS 26 (1893-94), 283.
[34] Cf. Comisia pontificală de studii biblice, Instructio de Sacra Scriptura recte docenda, 13 mai 1950: AAS 42 (1950), 502.
[35] Cf. PIUS AL XII-LEA, Humani generis, 12 aug. 1950: AAS, XLII, 1950, 568s.; „prin studierea izvoarelor ştiinţele sacre întineresc neîncetat, în vreme ce speculaţia care neglijează ducerea mai departe a cercetării tezaurului revelat devine, după cum ştim din experienţă, sterilă".
[36] Cf. PIUS AL XII-LEA, Discurs către elevii seminariilor, 24 iunie 1939: AAS XXXI, 1939, 247: „Recomandarea doctrinei sfântului Toma nu vrea să suprime emulaţia în cercetarea şi răspândirea adevărului, ci să o stimuleze şi să o călăuzească."; PAUL AL VII-LEA, Discurs rostit la Universitatea Pontificală Gregoriana în 12 martie 1964: AAS LVI, 1964, 365: „(Profesorii)... să asculte cu respect glasul Învăţătorilor Bisericii, printre care sfântul Toma deţine locul cel dintâi. Într-adevăr, găsim la Doctor angelicus o atât de mare forţă a inteligenţei, o atât de sinceră iubire a adevărului, atâta înţelepciune în aprofundarea, prezentarea şi sintetizarea celor mai înalte adevăruri, încât învăţătura lui este instrumentul cel mai eficient, nu numai pentru a aşeza credinţa pe temelii solide, ci şi pentru a primi cu folos şi în siguranţă roadele unui progres sănătos"; cf. şi Discursul rostit la al VI-lea congres tomist internaţional, 10 sept. 1965: AAS 57 (1965), 788-792.
[37] Sacrosanctum concilium, 7;16.
[38] Cf. PAUL AL VI-LEA, Enc. Ecclesiam suam, 6 aug. 1964: AAS 56 (1964), 640s.
[39] Cf. Sacrosanctum concilium, 10; 14; 15; 16; Sf. Congregaţie a citurilor, Instructio ad exsecutionem Constitutionis de Sacra Liturgia recte ordinandam, 26 sept. 1964, 11 şi 12: AAS 56 (1964), 879s.
[40] Unitatis redintegratio, 1; 9; 10.
[41] Chipul desăvârşit al păstorului poate fi desprins din documentele pontificale din ultima vreme care tratează în mod expres despre viaţa, calităţile şi formarea preoţilor, şi mai ales: sf. PIUS AL X-LEA, Îndemnul către cler Haerent animo: S. Pii X, Acta, IV, 237ss.; PIUS AL XI-LEA, Enc. Ad catholici Sacerdotii: AAS 28 (1936), 5ss.; PIUS AL XII-LEA, Menti Nostrae: AAS 42 (1950), 657ss.; IOAN AL XXIII-LEA, Sacerdotii Nostri primordia: AAS 51 (1959), 545ss.; PAUL AL VI-LEA, Summi Dei Verbum: AAS 55 (1963), 979ss. Despre formaţia pastorală se spun multe lucruri şi în enciclicile Mystici Corporis (1943), Mediator Dei (1963), Evangelii Praecones (1951), Sacra Virginitas (1954), Musicae Sacrae Disciplina (1955), Princeps Pastorum (1959) precum şi în Const. Apost. Sedes Sapientiae (1956) pentru călugări. Pius XII, Ioan XXIII şi Paul VI au prezentat şi ei în repetate rânduri chipul bunului păstor, în discursurile adresate seminariştilor şi preoţilor.
[42] Despre importanţa stării rezultate din profesiunea sfaturilor evanghelice, cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Lumen gentium, VI şi Decr. Perfectae caritatis.
[43] Cf. PAUL AL VI-LEA, Enc. Ecclesiam suam, 6 aug. 1964: AAS 56 (1964) passim şi mai ales 635s şi 640ss.
[44] Cf. mai ales IOAN AL XXIII-LEA, Enc. Mater et Magistra, 15 mai 1961: AAS 53 (1961), 401ss.
[45] Cf. mai ales Lumen gentium, 33.
[46] Cf. Lumen gentium, 17.
[47] Numeroase documente pontificale avertizează împotriva primejdiei de a neglija, în activitatea pastorală, scopul supranatural şi de a minimaliza, cel puţin în practică, ajutoarele supranaturale; cf. mai ales documentele citate la nota 41.
[48] Documentele mai recente ale Sfântului Scaun insistă asupra grijii deosebite ce trebuie acordată preoţilor nou sfinţiţi. Trebuie amintite mai ales: PIUS AL XII-LEA, motu proprio: Quandoquidem, 2 apr. 1949: AAS XLI, 1949, 165-167; Menti Nostrae, 23 sept. 1950: AAS XLII, 1950; Const. apost. pentru călugări Sedes Sapientiae, 31 mai 1956 şi statutele generale anexate; Discurs către preoţii centrului de pastorală de la Barcelona, 14 iunie 1957, Discorsi e radiomessaggi, XIX, 271-273; PAUL AL VI-LEA, Discurs către preoţii institutului „Gian Matteo Giberti" din dieceza de Verona, 11 martie 1964: Osservatore Romano, 13 martie 1964.

 

Str. Gral. Henri M. Berthelot 19
sector 1, 010164 Bucureşti
Tel: 021 405 6262
Copyright © 2015 Asociatia Familiilor Catolice - Web design and programming
Română English