Asociatia Familiilor Catolice Asociatia Familiilor Catolice
"Păcatul este singurul rău care se vindecă prin lacrimi."
Monseniorul Ghica


Documentele de bază ale Bisericii CatoliceConciliul Vatican al II-lea

Decret privind activitatea misionară a Bisericii AD GENTES

PAUL, EPISCOP,
SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU,
ÎMPREUNĂ CU PĂRINŢII SFÂNTULUI CONCILIU
SPRE AMINTIRE PERPETUĂ
7 decembrie 1965

Introducere
1. Trimisă de DUMNEZEU LA POPOARE pentru a fi „sacrament universal de mântuire"[1], Biserica, în virtutea exigenţelor profunde ale propriei catolicităţi, ascultând de porunca întemeietorului ei[2], se străduieşte să vestească tuturor oamenilor evanghelia. Într-adevăr, apostolii înşişi, pe care a fost întemeiată Biserica, mergând pe urmele lui Cristos, „au propovăduit cuvântul adevărului şi au dat naştere Bisericilor"[3]. Este îndatorirea urmaşilor lor să perpetueze această lucrare, „astfel încât cuvântul lui Dumnezeu să se răspândească grabnic şi să fie preamărit" (2Tes 3,1) şi împărăţia lui Dumnezeu să fie vestită şi instaurată pe întreg pământul.

Pe de altă parte, în situaţia actuală a lumii, din care decurge o nouă condiţie a omenirii, Biserica, sare a pământului şi lumina lumii[4], este chemată mai presant să mântuiască şi să reînnoiască toată făptura pentru ca toate să fie refăcute în Cristos şi pentru ca în el oamenii să alcătuiască o singură familie şi un singur popor al lui Dumnezeu.

De aceea, sfântul Conciliu, mulţumind lui Dumnezeu pentru lucrările minunate înfăptuite prin zelul generos al întregii Biserici, doreşte să schiţeze principiile activităţii misionare şi să unească puterile tuturor credincioşilor, pentru ca poporul lui Dumnezeu, înaintând pe calea cea strâmtă a crucii, să răspândească pretutindeni împărăţia lui Cristos Domnul, care cuprinde cu privirea sa veacurile[5], şi să-i pregătească venirea.

Capitolul I
PRINCIPII DOCTRINALE
Planul Tatălui

2. Biserica peregrină este, prin natura sa, misionară, fiindcă ea însăşi îşi are originea în misiunea Fiului şi în misiunea Duhului Sfânt, după planul lui Dumnezeu Tatăl[6].

Acest plan decurge din „izvorul iubirii", adică din dragostea lui Dumnezeu Tatăl care, fiind începutul fără de început, din care se naşte Fiul şi de la care Duhul Sfânt purcede prin Fiul, creându-ne în mod liber în nemărginita şi îndurătoarea sa bunătate, şi, mai mult, chemându-ne în mod gratuit la împărtăşirea cu el în viaţa şi în gloria sa, şi-a revărsat cu dărnicie bunătatea divină şi nu încetează să o reverse, aşa încât el, care este Creatorul a toate, să fie în cele din urmă „totul în toate" (1Cor 15,28), realizând în acelaşi timp gloria sa şi fericirea noastră. Şi i-a plăcut lui Dumnezeu să-i cheme pe oameni la împărtăşirea vieţii sale nu numai individual, fără nici o legătură între ei, ci să-i adune într-un singur popor, în care fiii lui, care erau risipiţi, să se adune laolaltă[7].

Misiunea Fiului

3. Acest plan universal al lui Dumnezeu de mântuire a neamului omenesc nu se împlineşte numai în chip tainic în sufletul oamenilor, sau prin iniţiativele, chiar şi religioase, prin care ei îl caută în multe feluri pe Dumnezeu „încercând să-l poată cumva atinge, deşi el nu este departe de fiecare dintre noi" (Fap 17,27): căci astfel de iniţiative trebuie luminate şi însănătoşite, chiar dacă, după planul binevoitor al providenţei, pot fi uneori socotite o călăuzire către Dumnezeul cel adevărat sau o pregătire pentru evanghelie[8]. Dumnezeu, pentru a stabili pacea, care este comuniune cu el, şi pentru a realiza unirea frăţească între oameni, care sunt păcătoşi, a hotărât să intre în istoria oamenilor într-un mod nou şi definitiv, trimiţând pe Fiul său în trup ca al nostru, ca, prin el, să-i smulgă pe oameni de sub puterea întunericului şi a satanei[9] şi, în el, să împace lumea cu sine[10]. Aşadar, pe Fiul său, prin care a făcut veacurile[11], l-a constituit moştenitor a toate, ca să refacă toate în el[12].

Într-adevăr, Cristos Isus a fost trimis în lume ca adevărat mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Fiind Dumnezeu, „în el locuieşte în trup toată plinătatea dumnezeirii" (Col 2,9), iar după natura umană fiind noul Adam, „plin de har şi de adevăr" (In 1,14), este constituit cap al omenirii reînnoite. Astfel, Fiul lui Dumnezeu a luat calea unei întrupări autentice pentru a-i face pe oameni părtaşi la firea dumnezeiască, făcându-se pentru noi sărac, deşi era bogat, ca să ne îmbogăţească pe noi prin sărăcia sa[13]. Fiul Omului nu a venit pentru a fi slujit, ci pentru a sluji el însuşi şi a-şi da viaţa ca răscumpărare pentru mulţi, adică pentru toţi[14]. Sfinţii părinţi afirmă în mod statornic că nu a fost vindecat ceea ce nu a fost asumat de Cristos[15].

Însă Cristos şi-a asumat întreaga natură umană, aşa cum se află ea la noi, care suntem nefericiţi şi săraci, dar şi-a asumat-o în afară de păcat[16]. Cristos, „pe care Tatăl l-a sfinţit şi l-a trimis în lume" (In 10,36), a spus despre sine: „Duhul Domnului este asupra mea, căci m-a uns şi m-a trimis să aduc săracilor vestea cea bună, să vindec pe cei cu inima zdrobită, să proclam celor robiţi eliberarea şi celor orbi vederea" (Lc 4,18) şi, de asemenea: „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut" (Lc 19,10).

Ceea ce a fost o dată pentru totdeauna propovăduit de Domnul sau împlinit în el pentru mântuirea neamului omenesc trebuie proclamat şi răspândit până la marginile pământului[17], începând din Ierusalim[18], pentru ca ceea ce a fost odată împlinit pentru mântuirea tuturor să-şi realizeze efectul în toţi, de-a lungul veacurilor.

Misiunea Duhului Sfânt

4. Dar, pentru a atinge acest scop, Cristos a trimis de la Tatăl pe Duhul Sfânt, ca să-şi îndeplinească din lăuntru lucrarea mântuitoare şi să dea forţă Bisericii să se răspândească. Fără nici o îndoială, Duhul Sfânt lucra deja în lume şi înainte ca Cristos să fie preamărit[19]. Totuşi, în ziua Rusaliilor, a coborât asupra ucenicilor pentru a rămâne cu ei în veac[20]. Biserica a fost arătată public în faţa mulţimii, a început, prin propovăduire, răspândirea evangheliei între neamuri şi, în sfârşit, a fost prefigurată unirea popoarelor în catolicitatea credinţei prin Biserica noului legământ, Biserică ce vorbeşte toate limbile şi în iubire înţelege şi îmbrăţişează toate limbile şi, astfel, învinge împrăştierea de la Babel[21]. Într-adevăr, de la Rusalii au început „faptele apostolilor", după cum prin coborârea Duhului Sfânt asupra Fecioarei Maria a fost zămislit Cristos şi tot prin coborârea Duhului Sfânt asupra lui, în timp ce se afla în rugăciune, Cristos a fost călăuzit să-şi înceapă lucrarea slujirii[22]. Domnul Isus însuşi, înainte de a-şi da de bunăvoie viaţa pentru lume, a orânduit slujirea apostolică şi a făgăduit trimiterea Duhului Sfânt în aşa fel încât ambele să fie asociate întotdeauna şi pretutindeni în lucrarea mântuirii pentru a o duce la bun sfârşit[23]. Duhul Sfânt, în toate timpurile „uneşte [Biserica întreagă] în comuniune şi slujire şi o înzestrează... cu diferite daruri ierarhice şi carismatice"[24], dând viaţă, precum sufletul, instituţiilor bisericeşti[25] şi insuflând credincioşilor acelaşi spirit misionar care l-a însufleţit pe Cristos însuşi. Uneori, el anticipă chiar în mod vizibil acţiunea apostolică[26], după cum o şi însoţeşte şi călăuzeşte neîncetat în diferite feluri[27].

Biserica trimisă de Cristos

5. Domnul Isus, încă de la început, „a chemat la sine pe cei pe care i-a voit... şi a rânduit doisprezece să fie cu el şi să-i trimită să propovăduiască" (Mc 3,13)[28]. Astfel, apostolii au fost seminţele noului Israel şi, în acelaşi timp, originea ierarhiei sacre. Apoi, după ce prin moartea şi învierea sa a împlinit în sine tainele mântuirii noastre şi ale reînnoirii tuturor lucrurilor, Domnul, dobândind toată puterea în cer şi pe pământ[29], înainte de a fi înălţat la cer[30] şi-a întemeiat Biserica drept sacrament al mântuirii şi i-a trimis pe apostoli în lumea întreagă, precum şi el fusese trimis de Tatăl[31], poruncindu-le: „Mergeţi şi învăţaţi toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt, învăţându-i să păzească toate câte vi le-am poruncit" (Mt 28,19-20). „Mergeţi în lumea întreagă şi vestiţi evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel care nu va crede se va osândi" (Mc 16,15). De aici decurge îndatorirea Bisericii de a răspândi credinţa şi mântuirea lui Cristos, atât în virtutea poruncii explicite pe care au moştenit-o de la apostoli episcopii ajutaţi de preoţi şi avându-l în frunte pe urmaşul lui Petru, păstorul suprem al Bisericii, cât şi prin puterea vieţii pe care Cristos o revarsă asupra mădularelor sale: din el „trupul întreg, bine alcătuit şi bine legat prin toate încheieturile care îl pun în mişcare, îşi săvârşeşte creşterea - după lucrarea împlinită pe măsura fiecărui mădular în parte - şi se zideşte întru iubire" (Ef 4,16). Misiunea Bisericii se îndeplineşte, aşadar, prin lucrarea prin care ea, supunându-se poruncii lui Cristos şi împinsă de harul şi iubirea Duhului lui Cristos, se face pe deplin şi realmente prezentă tuturor oamenilor şi tuturor popoarelor, pentru a-i aduce, prin exemplul vieţii sale şi prin propovăduire, prin sacramente şi prin celelalte mijloace de har, la credinţă, la libertate şi la pacea lui Cristos, astfel încât să le fie deschisă calea liberă şi sigură spre o participare deplină la misterul lui Cristos.

Deoarece această misiune continuă şi, în decursul istoriei, dezvoltă misiunea lui Cristos însuşi, care a fost trimis să aducă vestea cea bună săracilor, Biserica, sub influenţa Duhului lui Cristos, trebuie să meargă pe acelaşi drum pe care a mers Cristos însuşi şi anume drumul sărăciei, al ascultării, al slujirii şi al jertfirii de sine până la moarte, din care a ieşit învingător prin învierea sa. Căci astfel au umblat întru speranţă toţi apostolii, împlinind prin multe încercări şi suferinţe ceea ce lipseşte patimii lui Cristos pentru trupul lui care este Biserica[32], iar adesea şi sângele creştinilor a fost sămânţă[33].

Activitatea misionară

6. Această misiune, pe care episcopii, în frunte cu urmaşul lui Petru, trebuie să o îndeplinească cu rugăciunea şi colaborarea întregii Biserici, rămâne una şi aceeaşi, pretutindeni şi în orice împrejurare, deşi nu este exercitată în acelaşi fel datorită împrejurărilor. Aşadar, deosebirile care sunt de remarcat în această activitate a Bisericii nu se nasc din natura intimă a misiunii ei, ci din condiţiile în care aceasta se exercită.

Aceste condiţii depind fie de Biserică, fie de popoarele, grupurile sau oamenii spre care se îndreaptă misiunea. Într-adevăr, Biserica, deşi cuprinde în sine totalitatea, plinătatea mijloacelor de mântuire, nu acţionează şi nu poate acţiona întotdeauna şi imediat cu toate mijloacele sale; ea cunoaşte în acţiunea sa începuturi şi trepte prin care se străduieşte să ducă la îndeplinire planul lui Dumnezeu; mai mult, uneori, după începuturi fericite, este silită să deplângă un regres, sau cel puţin să zăbovească într-o stare de neîmplinire şi insuficienţă. Cât despre oameni, grupuri şi popoare, ea nu ajunge la ei şi nu îi pătrunde decât treptat şi astfel îi înglobează în plinătatea catolică. La orice condiţie sau stare trebuie să corespundă acte şi mijloace adecvate.

Iniţiativele speciale prin care vestitorii evangheliei, trimişi de Biserică, mergând în lumea întreagă, îndeplinesc îndatorirea de a propovădui evanghelia şi de a implanta Biserica la popoare sau grupuri care încă nu cred în Cristos se numesc în mod obişnuit „misiuni": ele se realizează prin activitate misionară şi se desfăşoară de cele mai multe ori în teritorii anumite, recunoscute ca atare de Sfântul Scaun. Scopul propriu al acestei activităţi misionare este evanghelizarea şi implantarea Bisericii la popoare sau grupuri în care nu a fost încă înrădăcinată[34]. Aşadar, din sămânţa cuvântului lui Dumnezeu trebuie să crească pretutindeni în lume Biserici particulare, autohtone, bine întemeiate, înzestrate cu forţe proprii şi cu maturitate şi, dotate în mod corespunzător cu o ierarhie proprie unită cu poporul credincios şi cu mijloace, după specificul lor, necesare pentru a duce o viaţă pe deplin creştină, ele trebuie să contribuie la binele întregii Biserici.

Mijlocul principal al acestei implantări este predicarea evangheliei lui Isus Cristos, pentru vestirea căreia Domnul i-a trimis pe ucenicii săi în lumea întreagă pentru ca oamenii, renăscuţi prin cuvântul lui Dumnezeu[35], să fie încorporaţi prin Botez Bisericii, care, fiind trupul Cuvântului întrupat, se hrăneşte şi trăieşte din cuvântul lui Dumnezeu şi din pâinea euharistică[36].

În această activitate misionară a Bisericii apar diferite condiţii, uneori amestecate: întâi ale începuturilor sau ale implantării, apoi ale tinereţii şi noutăţii. După terminarea acestor faze, însă, acţiunea misionară a Bisericii nu încetează, ci le revine Bisericilor particulare deja constituite misiunea de a o continua şi de a predica evanghelia celor rămaşi încă în afara Bisericii.

În afară de aceasta, grupurile în mijlocul cărora se află Biserica se schimbă adeseori în mod radical din diferite cauze, apărând astfel condiţii total noi. Atunci Biserica trebuie să cântărească dacă aceste condiţii nu cer din nou activitatea ei misionară. Mai mult, împrejurările fac uneori să dispară pentru o vreme posibilitatea de a vesti mesajul evanghelic în mod direct şi imediat. În cazul acesta, misionarii pot şi trebuie să ofere cu răbdare, prudenţă şi, în acelaşi timp, cu mare încredere cel puţin mărturia carităţii şi a bunătăţii lui Cristos, pregătind astfel căile Domnului şi făcându-l, într-un fel, prezent.

Este clar, aşadar, că activitatea misionară izvorăşte în mod intim din însăşi natura Bisericii, a cărei credinţă mântuitoare o propagă, a cărei unitate catolică o desăvârşeşte lărgind-o, pe a cărei apostolicitate se bazează, al cărei simţ de colegialitate ierarhică îl exercită, a cărei sfinţenie o mărturiseşte, o răspândeşte şi o dezvoltă. Activitatea misionară între neamuri se deosebeşte atât de activitatea pastorală exercitată faţă de credincioşi cât şi de iniţiativele pentru refacerea unităţii creştinilor. Totuşi acestea două sunt strâns legate de activitatea misionară a Bisericii[37]: într-adevăr, dezbinarea dintre creştini dăunează cauzei sacre a predicării evangheliei la toată făptura[38] şi multora le închide drumul către credinţă. Astfel, în virtutea caracterului necesar al misiunii, toţi cei botezaţi sunt chemaţi să se adune într-o singură turmă şi astfel să poată da mărturie unanimă în faţa neamurilor despre Cristos, Domnul lor. Dacă nu pot mărturisi încă pe deplin o singură credinţă, trebuie să fie însufleţiţi cel puţin de stimă şi iubire reciprocă.

Motivele şi necesitatea activităţii misionare

7. Motivul activităţii misionare decurge din voinţa lui Dumnezeu care „vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului. Căci unul este Dumnezeu şi unul este şi mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, omul Cristos Isus, care s-a dat pe sine ca răscumpărare pentru toţi" (1Tim 2,4-6); „şi în nimeni altul nu este mântuire" (Fap 4,12). Se cuvine, deci, ca toţi să se întoarcă la el, cunoscându-l prin propovăduirea Bisericii, şi să fie încorporaţi prin Botez lui şi Bisericii, care este trupul lui. Căci Cristos, „afirmând în mod explicit necesitatea credinţei şi a Botezului[39], a confirmat, în acelaşi timp, necesitatea Bisericii, în care oamenii intră, ca pe o poartă, prin Botez. Prin urmare, nu s-ar putea mântui aceia care, bine ştiind că Biserica catolică a fost întemeiată ca necesară de Dumnezeu prin Cristos Isus, nu ar voi să intre în ea sau să rămână în ea"[40]. Aşadar, chiar dacă Dumnezeu, pe căi de el cunoscute, îi poate aduce pe oamenii care nu cunosc, fără vina lor, evanghelia la credinţa fără de care este cu neputinţă să-i fim plăcuţi[41], este totuşi datoria imprescriptibilă a Bisericii[42] şi, în acelaşi timp, dreptul ei sacru de a vesti evanghelia şi, de aceea, activitatea misionară îşi păstrează neatinsă puterea şi necesitatea acum ca şi întotdeauna.

Prin ea, trupul mistic al lui Cristos îşi adună şi îşi orânduieşte neîncetat forţele în vederea propriei sale creşteri[43]. Pentru a desfăşura această activitate, membrii Bisericii sunt îndemnaţi de dragostea cu care îl iubesc pe Dumnezeu şi datorită căreia doresc să împartă cu toţi oamenii bunurile spirituale de acum şi din viaţa viitoare.

În sfârşit, prin această activitate misionară Dumnezeu este glorificat pe deplin, în sensul că oamenii primesc în mod conştient şi plenar lucrarea mântuitoare pe care el a săvârşit-o în Cristos. Astfel, prin ea se realizează planul lui Dumnezeu căruia Cristos i s-a dedicat, în spirit de ascultare şi de iubire, spre slava Tatălui care l-a trimis[44]: constituirea întregului neam omenesc într-un unic popor al lui Dumnezeu, adunarea lui în unicul trup al lui Cristos, zidirea lui în unicul templu al Duhului Sfânt; favorizând unirea frăţească, toate acestea corespund dorinţei intime a tuturor oamenilor. În sfârşit, astfel se împlineşte cu adevărat planul Creatorului, care l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea sa, când toţi cei care participă la natura umană, renăscuţi în Cristos prin Duhul Sfânt, privind într-un cuget gloria lui Dumnezeu, vor putea spune: „Tatăl nostru"[45].

Activitatea misionară în viaţa şi istoria omenirii

8. Activitatea misionară este, de asemenea, legată intim de natura umană şi de aspiraţiile ei. Într-adevăr, vestindu-l pe Cristos, Biserica le dezvăluie oamenilor, prin însuşi acest fapt, adevărul autentic despre condiţia şi chemarea lor integrală, deoarece Cristos este principiul şi modelul acestei umanităţi reînnoite, pătrunse de iubire frăţească, de sinceritate şi de spirit de pace la care aspiră toţi. Cristos şi Biserica ce dă mărturie despre el prin propovăduirea evangheliei depăşesc orice particularism de rasă şi naţionalitate şi, de aceea, nu pot fi socotiţi străini nicăieri şi faţă de nimeni[46]. Cristos însuşi este adevărul şi calea pe care propovăduirea evangheliei le dezvăluie tuturor, făcând să răsune pentru toţi cuvintele lui Cristos: „Faceţi pocăinţă şi credeţi în evanghelie" (Mc 1,15). Fiindcă acela care nu crede a şi fost judecat[47], cuvintele lui Cristos sunt, în acelaşi timp, cuvinte de judecată şi de har, de moarte şi de viaţă. Căci numai dând morţii ceea ce este vechi putem ajunge la înnoirea vieţii: acest lucru este valabil, în primul rând, despre persoane, dar şi despre diferitele bunuri ale acestei lumi, care sunt marcate, în acelaşi timp, de păcatul omului şi de binecuvântarea lui Dumnezeu: „Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu" (Rom 3,23). De la sine şi prin puterile proprii nimeni nu este eliberat de păcat şi ridicat mai presus de sine, nimeni nu este dezlegat total de slăbiciunea sau de singurătatea sau de servitutea proprie[48], ci toţi au nevoie de Cristos, Modelul, Învăţătorul, Eliberatorul, Mântuitorul, Dătătorul de viaţă. Cu adevărat, în istoria chiar şi pământească a oamenilor, evanghelia a fost ferment de libertate şi de progres şi continuă să apară ca ferment de fraternitate, de unitate şi de pace. Nu fără motiv, aşadar, Cristos este cinstit de credincioşi ca „Aşteptatul neamurilor şi Mântuitorul lor"[49].

Caracterul escatologic al activităţii misionare

9. Prin urmare, timpul activităţii misionare se situează între prima şi a doua venire a Domnului, timp în care Biserica este adunată, ca o recoltă, din cele patru vânturi, în împărăţia lui Dumnezeu[50]. Căci înainte de venirea Domnului trebuie ca vestea cea bună să fie propovăduită la toate neamurile[51].

Activitatea misionară nu este nimic altceva şi nimic mai puţin decât manifestarea, adică epifania şi împlinirea planului lui Dumnezeu în lume şi în istoria ei, în care Dumnezeu, prin misiune, duce până la capăt, în mod vizibil, istoria mântuirii. Prin cuvântul propovăduirii şi prin celebrarea sacramentelor, al căror centru şi culme este sfânta Euharistie, ea îl face prezent pe Cristos, autorul mântuirii. Tot ce era har şi adevăr la neamuri printr-un fel de prezenţă tainică a lui Dumnezeu, activitatea misionară îl eliberează de contagiunea celui rău şi îl redă lui Cristos, autorul său, care nimiceşte împărăţia diavolului şi pune stavilă răutăţii de multe feluri a fărădelegilor. Prin urmare, tot binele ce se află semănat în inima şi în mintea oamenilor sau în diferite rituri şi culturi ale popoarelor nu numai că nu piere, ci este însănătoşit, înălţat şi dus la desăvârşire spre slava lui Dumnezeu, spre ruşinarea diavolului şi spre fericirea omului[52]. Astfel, activitatea misionară tinde spre plinătatea escatologică[53]: într-adevăr, datorită ei, până la măsura şi timpul pe care Tatăl şi le-a păstrat în puterea sa[54], poporul lui Dumnezeu se lărgeşte, după cum s-a spus în mod profetic: „Lărgeşte locul cortului tău şi acoperământul sălaşului tău întinde-l! Nu te zgârci!" (Is 54,2)[55]; prin ea sporeşte trupul mistic până la măsura vârstei plinătăţii lui Cristos[56], iar templul spiritual unde Dumnezeu este adorat în spirit şi adevăr[57] creşte şi se zideşte „pe temelia apostolilor şi a prorocilor, piatra din capul unghiului fiind însuşi Cristos Isus" (Ef 2,20).

Capitolul II
OPERA MISIONARĂ ÎN SINE
10. Biserica, trimisă de Cristos pentru a manifesta şi a împărtăşi tuturor oamenilor şi neamurilor iubirea lui Dumnezeu, înţelege că mai are încă de îndeplinit o lucrare misionară uriaşă. Într-adevăr, două miliarde de oameni, şi numărul lor creşte din zi în zi, adunaţi în grupări mari şi bine conturate prin legături stabile de viaţă culturală, prin străvechi tradiţii religioase şi prin relaţii sociale trainice, încă nu au auzit sau abia dacă au auzit mesajul evangheliei; o parte din ei urmează una dintre marile religii, alţii rămân străini de însăşi cunoaşterea lui Dumnezeu, alţii îi neagă în mod expres existenţa, ba chiar uneori o atacă. Pentru a putea oferi tuturor misterul mântuirii şi viaţa adusă de Dumnezeu, Biserica trebuie să se insereze în toate aceste grupări din acelaşi impuls din care Cristos însuşi, prin întrupare, s-a legat de condiţiile sociale şi culturale concrete ale oamenilor printre care a trăit.

Art. 1
MĂRTURIA CREŞTINĂ

Mărturia vieţii şi dialogul

11. E necesar ca Biserica să fie prezentă în aceste grupuri umane prin fiii săi care trăiesc în mijlocul lor sau sunt trimişi acolo. Căci toţi creştinii, oriunde trăiesc, sunt datori să manifeste, prin exemplul vieţii şi prin mărturia cuvântului, omul cel nou în care s-au îmbrăcat prin Botez şi puterea Duhului Sfânt de care au fost întăriţi prin Mir, astfel încât ceilalţi, văzând faptele lor cele bune, să-l preamărească pe Tatăl[58] şi să perceapă mai deplin sensul autentic al vieţii omului şi legătura universală de comuniune dintre oameni.

Pentru ca ei să poată da această mărturie lui Cristos în chip rodnic, trebuie să-şi creeze cu acei oameni legături de preţuire şi de dragoste, să se recunoască membri ai grupului în care trăiesc şi să participe la viaţa culturală şi socială prin diferitele relaţii şi treburi ale vieţii umane; să fie familiarizaţi cu tradiţiile lor naţionale şi religioase, să detecteze cu bucurie şi respect germenii Cuvântului ascunşi în ele; în acelaşi timp, să urmărească atent transformarea profundă ce are loc în popoare şi să acţioneze pentru ca oamenii epocii noastre, prea absorbiţi de ştiinţa şi de tehnologia lumii moderne, să nu se înstrăineze de realităţile divine, ci, dimpotrivă, să se deschidă la o dorinţă mai aprinsă după adevărul şi iubirea revelate de Dumnezeu. După cum însuşi Cristos a cercetat inima oamenilor şi i-a adus printr-un dialog cu adevărat omenesc la lumina divină, la fel ucenicii lui, adânc pătrunşi de Duhul lui Cristos, trebuie să-i cunoască pe oamenii printre care trăiesc şi să fie în relaţie cu ei, ca printr-un dialog sincer şi răbdător să afle ce bogăţii a dăruit Dumnezeu, în mărinimia sa, neamurilor; în acelaşi timp, ei trebuie să se străduiască să lumineze aceste bogăţii cu lumina evangheliei, să le elibereze şi să le readucă sub stăpânirea lui Dumnezeu Mântuitorul.

Prezenţa iubirii

12. Prezenţa creştinilor în grupurile umane trebuie să fie însufleţită de iubirea cu care ne-a iubit Dumnezeu, care vrea ca şi noi să ne iubim unii pe alţii cu aceeaşi iubire[59]. Dragostea creştină se extinde realmente la toţi oamenii, fără discriminare de rasă, de condiţie socială sau de religie; ea nu aşteaptă nici un câştig, nici o recunoştinţă. După cum Dumnezeu ne-a iubit cu o dragoste dezinteresată, tot astfel credincioşii trebuie să fie preocupaţi în iubirea lor de omul însuşi, iubindu-l cu aceeaşi dragoste cu care Dumnezeu l-a căutat pe om. După cum Cristos străbătea toate cetăţile şi satele vindecând orice boală şi orice neputinţă, ca semn că a sosit Împărăţia lui Dumnezeu[60], tot astfel şi Biserica se află, prin fiii săi, în legătură cu oamenii de orice condiţie, dar mai ales cu cei săraci şi suferinzi şi li se dedică din toată inima[61]. Ea participă la bucuriile şi durerile lor, le cunoaşte aspiraţiile şi tainele vieţii, suferă alături de ei în angoasa morţii. Celor care caută pacea, ea doreşte să le răspundă printr-un dialog frăţesc, aducându-le pacea şi lumina evangheliei.

Creştinii trebuie, aşadar, să lucreze şi să colaboreze cu toţi ceilalţi pentru buna organizare a vieţii economice şi sociale. Cu o deosebită grijă să se consacre educării copiilor şi adolescenţilor prin şcoli de diferite tipuri, care trebuie considerate nu numai ca un mijloc privilegiat de a forma şi dezvolta tineretul creştin, ci şi un serviciu de mare valoare adus oamenilor, mai ales naţiunilor în curs de dezvoltare, pentru a ridica demnitatea umană şi a pregăti condiţii mai omeneşti. În plus, ei trebuie să ia parte la eforturile popoarelor care, luptând împotriva foametei, a ignoranţei şi a bolilor, se străduiesc să creeze condiţii mai bune de viaţă şi să întărească pacea în lume. În această activitate, credincioşii trebuie să fie dispuşi să colaboreze cu înţelepciune la iniţiativele promovate de instituţiile private sau publice, de guverne, de organismele internaţionale, de diferitele comunităţi creştine precum şi de religiile necreştine.

Biserica nu vrea în nici un fel să se amestece în cârmuirea cetăţii pământeşti. Ea nu revendică pentru sine nici o altă autoritate decât aceea de a sta, cu ajutorul lui Dumnezeu, la dispoziţia oamenilor prin iubire şi slujire fidelă[62].

Ucenicii lui Cristos, păstrându-se în legătură strânsă cu oamenii, în viaţă şi activitate, speră să le ofere o adevărată mărturie despre Cristos şi să lucreze la mântuirea lor, chiar şi acolo unde nu-l pot vesti pe deplin pe Cristos. Într-adevăr, ei nu caută progresul şi prosperitatea pur materiale ale oamenilor, ci promovează demnitatea şi unirea lor frăţească, arătându-le adevărurile religioase şi morale pe care Cristos le-a luminat cu lumina sa, şi astfel deschid tot mai deplin calea spre Dumnezeu. Astfel, oamenii sunt ajutaţi să ajungă la mântuire prin iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele şi începe să strălucească misterul lui Cristos în care a apărut omul cel nou, creat după asemănarea lui Dumnezeu[63] şi în care se dezvăluie dragostea lui Dumnezeu.

Art. 2
PROPOVĂDUIREA EVANGHELIEI ŞI ADUNAREA POPORULUI LUI DUMNEZEU

Evanghelizarea şi convertirea

13. Pretutindeni unde Dumnezeu deschide o poartă cuvântului pentru a vorbi despre misterul lui Cristos[64], tuturor oamenilor[65] trebuie să li se vestească[66] cu îndrăzneală şi stăruinţă[67] Dumnezeul cel viu şi acela pe care l-a trimis spre mântuirea tuturor, Isus Cristos[68], pentru ca necreştinii, Duhul Sfânt deschizându-le inima[69], să creadă şi să se întoarcă liber la Domnul şi să se ataşeze sincer de el, care, fiind „Calea, Adevărul şi Viaţa" (In 14,6), le împlineşte toate aşteptările spirituale, ba chiar le depăşeşte infinit.

Desigur, această convertire trebuie înţeleasă ca iniţială, dar suficientă ca omul să-şi dea seama că, smuls din păcat, este introdus în misterul iubirii lui Dumnezeu, care îl cheamă la o relaţie personală cu el în Cristos. Într-adevăr, sub acţiunea harului lui Dumnezeu, noul convertit porneşte pe un drum spiritual pe care, împărtăşindu-se deja prin credinţă din misterul morţii şi învierii, trece de la omul cel vechi la omul cel nou, desăvârşit în Cristos[70]. Această trecere, care atrage după sine o schimbare progresivă a mentalităţii şi a comportării, trebuie să se manifeste, cu consecinţele ei sociale, şi să se dezvolte treptat în cursul catehumenatului. Şi pentru că Dumnezeu, în care el crede, este semn ce stârneşte împotrivire[71], omul convertit experimentează adesea rupturi şi despărţiri, dar şi bucurii pe care Dumnezeu nu le dă cu măsură[72].

Biserica interzice cu severitate ca cineva să fie constrâns sau influenţat sau atras prin mijloace incorecte să îmbrăţişeze credinţa, după cum ea revendică ferm dreptul oricui de a nu fi îndepărtat de la credinţă prin vreun mijloc de presiune[73].

După un obicei străvechi al Bisericii, motivele convertirii trebuie examinate şi, la nevoie, purificate.

Catecumenatul şi iniţierea creştină

14. Cei care au primit de la Dumnezeu, prin Biserică, credinţa în Cristos[74] să fie admişi la catecumenat în cadrul unor ceremonii liturgice. Acesta nu este o simplă expunere de dogme şi de precepte, ci o educare şi o ucenicie la viaţa creştină integrală, având o durată corespunzătoare, în care ucenicii se ataşează de Cristos, Învăţătorul lor. Aşadar, catecumenii să fie iniţiaţi cum se cuvine în misterul mântuirii, în trăirea evangheliei şi, prin rituri sacre celebrate în mod succesiv[75], să fie introduşi în viaţa de credinţă, în liturgia şi în dragostea poporului lui Dumnezeu.

Apoi, eliberaţi de puterea întunericului prin tainele iniţierii creştine[76], morţi, înmormântaţi şi înviaţi împreună cu Cristos[77], ei primesc Duhul înfierii[78] şi celebrează împreună cu tot poporul lui Dumnezeu memorialul morţii şi învierii Domnului.

E de dorit ca liturgia din timpul Postului Mare şi din timpul pascal să fie reînnoită în aşa fel încât să pregătească sufletele catecumenilor pentru celebrarea misterului pascal, în timpul căreia ei sunt renăscuţi în Cristos prin Botez.

Această iniţiere creştină din timpul catecumenatului trebuie realizată nu numai de cateheţi sau preoţi, ci şi de întreaga comunitate a credincioşilor, mai ales de naşi, astfel încât catecumenii să simtă încă de la început că aparţin poporului lui Dumnezeu. Şi fiindcă viaţa Bisericii este apostolică, catecumenii să înveţe, de asemenea, să colaboreze activ prin mărturia vieţii şi prin profesiunea de credinţă la evanghelizare şi la zidirea Bisericii.

În sfârşit, statutul juridic al catecumenilor va trebui definit clar în noul Cod: ei sunt deja uniţi cu Biserica[79], aparţin deja familiei lui Cristos[80] şi adesea trăiesc deja o viaţă de credinţă, de speranţă şi de iubire.

Art. 3
FORMAREA COMUNITĂŢII CREŞTINE

Formarea comunităţii

15. Duhul Sfânt cheamă pe toţi oamenii la Cristos prin sămânţa cuvântului şi propovăduirea evangheliei şi trezeşte în inimi supunerea credinţei; iar când pe cei care cred în Cristos îi face să se nască la o viaţă nouă în apa Botezului, îi adună în unicul popor al lui Dumnezeu, care este „neam ales, preoţie împărătească, neam sfânt, popor dobândit de el" (1Pt 2,9)[81].

Prin urmare, misionarii, colaboratori ai lui Dumnezeu[82], trebuie să dea viaţă unor adunări de credincioşi care, trăind în chip vrednic de chemarea pe care au primit-o[83], să fie capabile de a-şi exercita funcţiile încredinţate lor de Dumnezeu: preoţească, profetică şi regească. În acest fel, comunitatea creştină devine semnul prezenţei lui Dumnezeu în lume: căci prin jertfa euharistică trece neîncetat la Tatăl împreună cu Cristos[84]; hrănită stăruitor cu cuvântul lui Dumnezeu[85], ea dă mărturie pentru Cristos[86]; în sfârşit, umblă în iubire şi este înflăcărată de spirit apostolic[87].

Comunitatea creştină trebuie formată încă de la început în aşa fel încât să fie în stare, pe cât posibil, să-şi acopere singură necesităţile.

Această comunitate de credincioşi, înzestrată cu tezaurul cultural al neamului său, trebuie să fie profund înrădăcinată în popor: în ea trebuie să se dezvolte familii pătrunse de spirit evanghelic[88] şi să fie susţinute de şcoli corespunzătoare; în ea trebuie să se organizeze asociaţii şi grupări prin intermediul cărora apostolatul laicilor să poată pătrunde întreaga societate de spiritul evangheliei. Să strălucească, în sfârşit, iubirea dintre catolicii de rituri diferite[89].

Printre neofiţi trebuie cultivat şi spiritul ecumenic: aceştia trebuie să-i recunoască realmente pe toţi cei care cred în Cristos drept ucenici ai lui, renăscuţi prin Botez şi părtaşi la nenumărate bunuri ale poporului lui Dumnezeu. Pe cât o îngăduie împrejurările religioase, acţiunea ecumenică trebuie astfel promovată încât, eliminând orice formă de indiferentism, de confuzionism şi de emulaţie nesănătoasă, catolicii să colaboreze frăţeşte cu fraţii despărţiţi, conform normelor decretului despre ecumenism, pe cât posibil printr-o profesiune de credinţă comună în Dumnezeu şi în Isus Cristos înaintea neamurilor şi prin colaborare atât în domeniul social şi tehnic, cât şi cultural şi religios. Să colaboreze mai ales de dragul lui Cristos, Domnul lor comun: numele lui să-i unească! Această colaborare trebuie stabilită nu numai între persoane particulare, ci şi, după aprecierea ordinariului locului, între Biserici sau comunităţi bisericeşti şi între activităţile lor.

Creştinii, adunaţi în Biserică din toate neamurile, „nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin conducere, nici prin limbă, nici prin instituţii politice"[90] şi, de aceea, trebuie să trăiască pentru Dumnezeu şi pentru Cristos, urmând obiceiurile oneste ale poporului lor; ca buni cetăţeni, ei trebuie să cultive o dragoste de patrie adevărată şi eficientă, evitând totuşi orice dispreţ faţă de alte rase şi orice naţionalism exacerbat şi promovând o iubire care îi îmbrăţişează pe toţi oamenii.

Pentru a realiza toate acestea au cea mai mare importanţă şi sunt vrednici de o deosebită atenţie laicii, adică creştinii care, încorporaţi prin Botez în Cristos, trăiesc în lume. Este datoria proprie lor ca, pătrunşi de Duhul lui Cristos, să însufleţească din interior, ca un ferment, realităţile vremelnice şi să le orânduiască astfel încât ele să fie mereu conforme lui Cristos[91].

Nu este suficient totuşi ca poporul creştin să fie prezent şi constituit într-o ţară, nici nu este suficient să exercite apostolatul exemplului; el este constituit şi este prezent pentru a-l vesti pe Cristos prin cuvânt şi faptă concetăţenilor necreştini şi pentru a-i ajuta să-l primească deplin pe Cristos.

Pentru implantarea Bisericii şi pentru creşterea comunităţii creştine sunt necesare diferite slujiri care, trezite de chemarea divină în însăşi comunitatea credincioşilor, trebuie favorizate şi cultivate de toţi cu grijă: între acestea se numără funcţia de preot, de diacon, de catehet şi Acţiunea Catolică. De asemenea, călugării şi călugăriţele împlinesc o îndatorire indispensabilă, fie prin rugăciune, fie prin activitatea exterioară, pentru a înrădăcina şi a întări în suflete împărăţia lui Cristos şi pentru a o extinde.

Constituirea clerului local

16. Cu mare bucurie Biserica mulţumeşte pentru nepreţuitul dar al chemării preoţeşti pe care Dumnezeu l-a făcut atâtor tineri în mijlocul neamurilor de curând convertite la Cristos. Într-adevăr, Biserica are rădăcini mai adânci într-un grup de oameni când diferitele comunităţi de credincioşi îşi au, dintre ei înşişi, slujitori ai mântuirii - episcopi, preoţi şi diaconi - aflaţi în slujba fraţilor lor, noile Biserici dobândind astfel, treptat, structură diecezană cu cler propriu.

Cele hotărâte de Conciliu în privinţa chemării şi formării preoţeşti să fie respectate cu sfinţenie încă de la începutul implantării Bisericii, şi, de asemenea, în Bisericile noi. Trebuie acordată cea mai mare importanţă celor spuse despre formarea spirituală ce trebuie strâns legată de cea doctrinală şi pastorală, despre trăirea după evanghelie fără a ţine seama de interesul propriu sau familial, despre aprofundarea simţământului intim al misterului Bisericii. Ei vor învăţa, astfel, în chip minunat să se dedice în întregime slujirii trupului lui Cristos şi lucrării evangheliei, să se ataşeze de episcop ca fideli colaboratori şi să lucreze în comun cu confraţii lor[92].

Pentru a realiza acest scop general, întreaga formaţie a seminariştilor trebuie organizată în lumina misterului mântuirii aşa cum e prezentat în Scriptură; ei trebuie să descopere şi să trăiască acest mister al lui Cristos şi al mântuirii oamenilor, prezent în liturgie[93].

Aceste exigenţe comune ale formaţiei preoţeşti, chiar şi pastorale şi practice, indicate de Conciliu[94] trebuie îmbinate cu preocuparea de a ieşi în întâmpinarea modului de a gândi şi de a acţiona al propriului popor. Aşadar, minţile seminariştilor să capete deschidere şi pătrundere pentru a putea înţelege bine şi aprecia cultura poporului lor; în disciplinele filozofice şi teologice să descopere relaţia între tradiţiile şi religiile naţionale, pe de o parte, şi religia creştină, pe de altă parte[95]. De asemenea, formaţia preoţească trebuie să ţină seama de necesităţile pastorale ale regiunii: seminariştii să înveţe istoricul, scopul şi metoda acţiunii misionare a Bisericii precum şi condiţiile particulare sociale, economice şi culturale ale poporului propriu. Să fie educaţi în spiritul ecumenismului şi bine pregătiţi pentru dialogul frăţesc cu necreştinii[96]. Toate acestea cer ca studiile pentru preoţie să se desfăşoare, pe cât posibil, în cel mai strâns contact cu poporul propriu şi în cadrul lui de viaţă[97]. În sfârşit, să existe grija pentru formarea lor la o administraţie bisericească ordonată, chiar din punct de vedere economic.

Pe lângă aceasta, să fie aleşi preoţi capabili care, după o oarecare practică pastorală, să-şi desăvârşească studiile superioare în universităţi, chiar şi în străinătate, mai ales la Roma şi în alte institute ştiinţifice, astfel încât noile Biserici să beneficieze de preoţi din clerul local înzestraţi cu ştiinţa şi cu experienţa corespunzătoare pentru îndeplinirea celor mai exigente îndatoriri bisericeşti.

Acolo unde conferinţele episcopale consideră oportun, să se restabilească ordinul diaconatului ca stare permanentă de viaţă, după normele constituţiei De Ecclesia[98]. Într-adevăr, e bine ca aceia care împlinesc o slujire realmente diaconală, fie predicând, în calitate de cateheţi, cuvântul lui Dumnezeu, fie conducând, în numele parohului şi al episcopului, comunităţi creştine izolate, fie exercitând caritatea în opere sociale sau caritative, să fie întăriţi prin impunerea mâinilor transmisă de la apostoli şi să fie mai strâns ataşaţi de altar pentru a-şi putea desfăşura slujirea cu mai mult rod prin harul sacramental al diaconatului.

Formarea cateheţilor

17. Este, de asemenea, vrednică de laudă prezenţa, cu merite atât de mari în misiunile printre păgâni, a cateheţilor, bărbaţi şi femei, care, însufleţiţi de spirit apostolic, prin eforturile lor deosebite aduc un ajutor de seamă şi de neînlocuit pentru răspândirea credinţei şi a Bisericii.

În zilele noastre, în care clerul este insuficient pentru evanghelizarea atâtor mulţimi şi pentru exercitarea slujirii pastorale, sarcina cateheţilor este de cea mai mare importanţă. De aceea, formaţia lor trebuie să fie astfel împlinită şi adaptată progresului cultural încât să-şi poată realiza cât mai bine, în calitate de colaboratori eficienţi ai preoţilor, îndatorirea care devine tot mai complexă, apărând noi sarcini tot mai ample.

Trebuie, aşadar, să se înmulţească şcolile diecezane şi regionale în care viitorii cateheţi să înveţe atent doctrina catolică, mai ales în domeniul biblic şi liturgic, precum şi metoda catehetică şi practica pastorală, şi să se formeze, prin exercitarea necontenită a pietăţii şi a sfinţeniei vieţii, la o comportare creştină[99]. Pe lângă aceasta, să se organizeze sesiuni sau cursuri în care cateheţii să se recicleze, la intervale determinate, în disciplinele şi tehnicile utile funcţiei lor, şi să li se alimenteze şi întărească viaţa spirituală. De asemenea, acelora care se dedică în întregime acestei opere să li se asigure un nivel de viaţă demn printr-o justă remunerare şi să beneficieze de asigurările sociale[100].

E de dorit ca la formarea şi întreţinerea cateheţilor să contribuie în mod corespunzător, prin ajutoare speciale, Sfânta Congregaţie pentru Răspândirea Credinţei. Dacă se va considera, la un moment dat, necesar şi indicat, să se întemeieze o Operă pentru cateheţi.

În afară de aceasta, Bisericile trebuie să aprecieze cu recunoştinţă generoasa activitate a cateheţilor auxiliari, al căror ajutor le este indispensabil. Ei conduc rugăciunea în comunităţile lor şi predau învăţătura creştină. Trebuie să existe o preocupare corespunzătoare pentru formarea lor doctrinală şi spirituală. E de dorit şi ca, acolo unde se va crede de cuviinţă, să li se confere public cateheţilor formaţi corespunzător misiunea canonică în cadrul unei acţiuni liturgice, pentru ca, în slujirea credinţei, să aibă mai mare autoritate în faţa poporului.

Promovarea vieţii călugăreşti

18. Încă din perioada implantării Bisericii trebuie încurajată stăruitor viaţa călugărească, deoarece ea nu numai că aduce un sprijin preţios şi absolut necesar activităţii misionare, dar, printr-o consacrare mai intimă lui Dumnezeu făcută în Biserică, manifestă şi exprimă limpede natura intimă a chemării creştine[101].

Institutele călugăreşti care colaborează la implantarea Bisericii, fiind adânc impregnate de bogăţiile mistice care constituie gloria tradiţiei călugăreşti a Bisericii, trebuie să se străduiască să le exprime şi să le transmită în mod adecvat spiritului şi caracterului fiecărui popor. Ele trebuie să cerceteze cu atenţie în ce fel pot fi asumate în viaţa călugărească creştină tradiţiile ascetice şi contemplative ai căror germeni au fost semănaţi uneori de Dumnezeu în civilizaţiile antice încă înainte de propovăduirea evangheliei.

În Bisericile tinere trebuie cultivate diverse forme de viaţă călugărească, pentru a exprima diferitele aspecte ale misiunii lui Cristos şi ale vieţii Bisericii; ele trebuie să se dedice diverselor opere pastorale şi să-şi pregătească membrii în mod corespunzător pentru a le realiza. Totuşi episcopii, în Conferinţa lor, să aibă grijă să nu se înmulţească, în dauna vieţii călugăreşti şi a apostolatului, congregaţii care au acelaşi scop apostolic.

Merită să fie menţionate în mod special diferitele iniţiative pentru a înrădăcina viaţa contemplativă: unele Institute, păstrând elemente esenţiale ale instituţiei monastice, caută să implanteze tradiţia bogată a ordinului propriu; altele se întorc la formele mai simple ale monahismului antic; toate însă trebuie să urmărească o adaptare autentică la condiţiile locale. Pentru că viaţa contemplativă ţine de plinătatea prezenţei Bisericii, ea trebuie instaurată pretutindeni în Bisericile tinere.

Capitolul III
BISERICILE PARTICULARE
Progresul Bisericilor tinere

19. Implantarea Bisericii într-o anumită comunitate de oameni se poate considera, într-un fel, realizată când comunitatea credincioşilor, înrădăcinată deja în viaţa socială şi modelată, în oarecare măsură, după cultura locală, se bucură de o anumită stabilitate şi soliditate. Aceasta înseamnă că dispune de un număr mare, chiar dacă insuficient, de preoţi, călugări şi laici indigeni şi este înzestrată cu serviciile şi instituţiile necesare pentru a conduce şi a dezvolta viaţa poporului lui Dumnezeu sub conducerea unui episcop propriu.

În aceste Biserici tinere, viaţa poporului lui Dumnezeu trebuie să se maturizeze în toate domeniile trăirii creştine după normele acestui conciliu: grupurile de credincioşi devin, în mod tot mai conştient, comunităţi vii de credinţă, de liturgie şi de caritate; laicii, prin activitatea lor civică şi apostolică, se străduiesc să instaureze în cetatea pământească o ordine a dreptăţii şi a carităţii; mijloacele de comunicare socială sunt folosite în mod oportun şi înţelept; familiile, printr-o viaţă cu adevărat creştină, devin pepiniere de apostolat laic precum şi de chemări la preoţie şi călugărie. În sfârşit, credinţa este transmisă printr-o cateheză corespunzătoare, este celebrată într-o liturgie armonizată cu firea poporului respectiv şi, printr-o legislaţie canonică adecvată, ea pătrunde în instituţiile valabile şi în obiceiurile locale.

Episcopii, împreună cu preoţii lor, din ce în ce mai pătrunşi de simţul lui Cristos şi al Bisericii, trebuie să simtă şi să trăiască împreună cu Biserica universală. Strânsă trebuie să rămână comuniunea tinerelor Biserici cu Biserica întreagă: ele să armonizeze elementele tradiţiei acesteia cu propria cultură, pentru a spori, printr-o împărtăşire reciprocă, viaţa trupului mistic[102]. Trebuie, aşadar, cultivate elementele teologice, psihologice şi umane care pot contribui la dezvoltarea acestui simţ de comuniune cu Biserica universală.

Aceste Biserici, situate foarte adesea în zonele mai sărace ale globului, de obicei suferă încă de o lipsă foarte gravă de preoţi şi de mijloace materiale. De aceea, au absolută nevoie ca acţiunea misionară a întregii Biserici să le furnizeze în continuare acele ajutoare care folosesc înainte de toate la dezvoltarea şi la maturizarea vieţii creştine a Bisericii locale. Acţiunea misionară trebuie să sprijine şi Bisericile care, deşi întemeiate de mult timp, se află într-o stare de regres sau de slăbiciune.

Însă aceste Biserici trebuie totuşi să iniţieze şi ele un program pastoral comun şi acţiuni corespunzătoare pentru creşterea numărului vocaţiilor destinate clerului diecezan şi institutelor călugăreşti, pentru discernerea lor cu mai multă certitudine şi pentru cultivarea lor mai eficientă[103], astfel încât Bisericile respective să-şi poată asigura ele însele cele necesare şi să poată veni în ajutor şi altora.

Activitatea misionară a Bisericilor particulare

20. Deoarece e datoare să reprezinte în mod cât mai perfect Biserica universală, Biserica particulară să fie pe deplin conştientă că este trimisă şi la aceia care trăiesc pe acelaşi teritoriu cu ea şi nu cred încă în Cristos. Prin mărturia vieţii fiecărui credincios şi a comunităţii întregi, să fie pentru aceştia semn care îl arată pe Cristos.

Pe lângă aceasta, este necesară şi slujirea cuvântului, pentru ca evanghelia să ajungă la toţi. În primul rând, episcopul trebuie să fie un crainic al credinţei, care să-i aducă lui Cristos noi ucenici[104]. Pentru a-şi îndeplini cum se cuvine această nobilă îndatorire, el trebuie să cunoască în profunzime situaţia turmei sale, precum şi părerile intime ale concetăţenilor lui despre Dumnezeu, ţinând seama cu grijă de schimbările aduse de urbanizare, de mişcările de populaţie şi de indiferentismul religios.

În Bisericile tinere, preoţii locali trebuie să întreprindă cu zel opera evanghelizării, organizând o acţiune comună cu misionarii străini, cu care formează o singură preoţime adunată sub autoritatea episcopului, nu numai pentru a-i păstori pe credincioşi şi a celebra cultul divin, dar şi pentru a propovădui evanghelia celor din afară. Ei trebuie să fie gata şi, la nevoie, să se pună din proprie iniţiativă la dispoziţia episcopului pentru a întreprinde activitatea misionară în zonele mai îndepărtate şi mai părăsite ale diecezei proprii sau în alte dieceze.

De acelaşi zel să fie însufleţiţi călugării şi călugăriţele, precum şi laicii, faţă de concetăţenii lor, mai ales faţă de aceia mai săraci.

Conferinţele episcopale trebuie să aibă grijă ca, în mod periodic, să se organizeze cursuri de reciclare biblică, teologică, spirituală şi pastorală pentru ca, în faţa diversităţii şi modificărilor de situaţii, clerul să dobândească o cunoaştere mai deplină a ştiinţei teologice şi a metodelor pastorale.

În celelalte privinţe, să se păstreze cu sfinţenie cele hotărâte de acest conciliu mai ales în decretul despre slujirea şi viaţa preoţească.

Pentru ca lucrarea misionară a unei Biserici particulare să se poată realiza, este nevoie de slujitori capabili ce trebuie pregătiţi la timp în funcţie de situaţia fiecărei Biserici. Iar pentru că oamenii tind tot mai mult să se asocieze, e cât se poate de potrivit să se stabilească o linie comună de acţiune a conferinţelor episcopale în privinţa dialogului ce trebuie iniţiat cu diversele asociaţii. Dacă în unele regiuni există grupuri de oameni care nu îmbrăţişează credinţa catolică numai pentru că nu se pot adapta la forma particulară pe care o îmbracă Biserica acolo, este de dorit să se ia măsuri speciale[105] pentru rezolvarea unei astfel de situaţii, până când toţi creştinii vor putea fi adunaţi într-o singură comunitate. Dacă Scaunul Apostolic are la dispoziţie misionari pregătiţi, episcopii să-i cheme sau să-i primească bucuros în dieceza lor şi să le sprijine în mod eficient iniţiativele.

Pentru ca acest zel misionar să înflorească la locuitorii ţării respective, e foarte bine ca Bisericile tinere să participe efectiv, cât de curând, la misiunea universală a Bisericii, trimiţând şi ele misionari care să vestească evanghelia pretutindeni, chiar dacă ele însele suferă de lipsă de preoţi. Comuniunea cu Biserica universală va deveni, într-un fel, deplină atunci când şi ele vor lua parte activ la acţiunea misionară îndreptată spre alte neamuri.

Promovarea apostolatului laicilor

21. Biserica nu este cu adevărat constituită, nu trăieşte pe deplin şi nu este un semn desăvârşit printre oameni dacă nu există şi un laicat autentic care să colaboreze cu ierarhia. Într-adevăr, evanghelia nu poate pătrunde în profunzime mentalitatea, viaţa, munca unui popor fără o prezenţă activă a laicilor. Prin urmare, încă de la întemeierea unei Biserici trebuie să se dea cea mai mare atenţie formării unui laicat creştin matur.

Într-adevăr, laicii credincioşi aparţin pe deplin atât poporului lui Dumnezeu cât şi societăţii civile: aparţin poporului în care s-au născut, la ale cărui tezaure culturale au început să participe prin educaţie, de a cărui viaţă sunt legaţi prin multiple relaţii sociale, la al cărui progres colaborează prin eforturile proprii depuse în profesia lor, ale cărui probleme şi le însuşesc şi caută să le rezolve; ei aparţin şi lui Cristos deoarece au fost renăscuţi în Biserică prin credinţă şi prin Botez pentru ca, în înnoirea vieţii şi a muncii lor, să fie ai lui Cristos[106] aşa încât toate să-i fie supuse lui Dumnezeu în Cristos şi, în sfârşit, Dumnezeu să fie totul în toate[107].

Principala lor îndatorire, fie ei bărbaţi sau femei, este mărturisirea lui Cristos, pe care trebuie să o realizeze prin viaţă şi prin cuvânt, în familie, în grupul lor social şi în mediul lor profesional. Trebuie, aşadar, să apară în ei omul nou creat după chipul lui Dumnezeu în dreptatea şi sfinţenia adevărului[108]. Ei trebuie să exprime această viaţă nouă în sfera societăţii şi culturii propriei ţări, după tradiţiile naţionale. Să cunoască această cultură, să o purifice, să o păstreze, să o dezvolte pe măsura condiţiilor contemporane şi, în sfârşit, să o desăvârşească în Cristos, aşa încât credinţa în Cristos şi viaţa Bisericii să nu mai fie străine de societatea în care trăiesc, ci să înceapă să o pătrundă şi să o transforme. Să fie legaţi de concetăţenii lor printr-o caritate sinceră, ca să apară în purtarea lor noua legătură de unitate şi solidaritate universală izvorâtă din misterul lui Cristos. Să răspândească, de asemenea, credinţa în Cristos între aceia de care sunt legaţi prin viaţă şi profesie. Această obligaţie este cu atât mai presantă cu cât nenumăraţi oameni nu pot auzi evanghelia şi nu îl pot cunoaşte pe Cristos decât prin credincioşii laici care le sunt aproape. Mai mult, acolo unde se poate, laicii să fie gata ca, în colaborare mai directă cu ierarhia, să îndeplinească o misiune deosebită pentru vestirea evangheliei şi împărtăşirea învăţăturii creştine, spre a spori vigoarea Bisericii născânde.

Slujitorii Bisericii să aprecieze cum se cuvine apostolatul laicilor. Să-i formeze pe laici pentru ca, în calitatea lor de mădulare ale lui Cristos, să devină conştienţi de răspunderea pe care o au faţă de toţi oamenii; să-i instruiască aprofundat în misterul lui Cristos, să-i iniţieze în diferitele metode practice şi să le fie alături în dificultăţi, conform Constituţiei Despre Biserică şi Decretului Despre apostolatul laicilor.

Păstorii şi laicii păstrându-şi îndatoririle şi responsabilităţile proprii, întreaga Biserică tânără să dea despre Cristos o unică mărturie vie şi puternică, pentru a deveni semn luminos al mântuirii care ne vine în Cristos.

Diversitate în unitate

22. Sămânţa cuvântului lui Dumnezeu încolţind în pământ bun, udată de roua divină, absoarbe seva, o transformă şi o asimilează pentru a aduce în cele din urmă rod bogat. Desigur, la fel ca în economia întrupării, Bisericile tinere, înrădăcinate în Cristos şi zidite pe temelia apostolilor, preiau, în cadrul unui schimb minunat, toate bogăţiile neamurilor ce i-au fost date ca moştenire lui Cristos[109]. Ele împrumută din obiceiurile şi tradiţiile, din înţelepciunea şi cultura, din artele şi ştiinţele popoarelor lor tot ceea ce poate contribui la preamărirea gloriei Creatorului, la reliefarea harului Mântuitorului şi la buna orientare a vieţii creştine[110].

Pentru a ajunge la acest rezultat, e necesar ca, în fiecare arie socio-culturală, să fie stimulată cercetarea teologică prin care, în lumina tradiţiei Bisericii universale, să fie reexaminate faptele şi cuvintele revelate de Dumnezeu consemnate în Sfânta Scriptură şi explicate de părinţii şi de magisteriul Bisericii. Se va înţelege, astfel, mai limpede pe ce căi credinţa, ţinând seama de filozofia şi înţelepciunea popoarelor, poate să iasă în întâmpinarea raţiunii şi în ce fel obiceiurile, concepţia de viaţă şi ordinea socială se pot armoniza cu etica indicată de revelaţia divină. De aici se vor deschide căi spre o adaptare mai profundă în toată sfera vieţii creştine. Dacă se procedează astfel se va exclude orice formă de sincretism şi fals particularism, viaţa creştină va fi în concordanţă cu spiritul şi caracterul fiecărei culturi[111], iar tradiţiile particulare împreună cu înzestrarea specifică a fiecărei comunităţi naţionale, luminate de lumina evangheliei, vor fi asumate în unitatea catolică. În sfârşit, noile Biserici particulare, împodobite cu tradiţiile lor, îşi vor avea locul propriu în comuniunea bisericească, rămânând neatins primatul catedrei lui Petru, care se află în fruntea întregii adunări a iubirii[112].

Aşadar, e de dorit, ba chiar se cuvine ca, în limitele fiecărei arii socio-culturale, conferinţele episcopale să se întâlnească pentru a putea realiza în deplină armonie şi în urma unor dezbateri comune acest scop al adaptării.

Capitolul IV
MISIONARII
Vocaţia misionară

23. Deşi îndatorirea de a răspândi credinţa îi revine oricărui ucenic al lui Cristos[113], Domnul cheamă mereu din numărul ucenicilor pe cei pe care îi vrea ca să fie cu el şi să-i trimită să propovăduiască neamurilor[114]. De aceea, prin Duhul Sfânt care împarte carismele după cum voieşte spre folos[115], el insuflă în inimile unora vocaţia misionară şi în acelaşi timp face să apară în Biserică institute[116] care îşi asumă ca proprie misiunea evanghelizării care aparţine întregii Biserici.

Într-adevăr, sunt marcaţi cu o chemare deosebită aceia care, având înclinaţie naturală şi fiind potriviţi ca aptitudini şi fire, sunt gata să-şi asume activitatea misionară[117], fie ei autohtoni, fie străini: preoţi, călugări, laici. Trimişi de autoritatea legitimă, ei merg din credinţă şi ascultare la aceia care sunt departe de Cristos, puşi deoparte pentru lucrarea la care au fost aleşi[118] ca slujitori ai evangheliei „pentru ca darul păgânilor să fie bine primit şi sfinţit în Duhul Sfânt" (Rom 15,16).

Spiritualitatea misionară

2

Str. Gral. Henri M. Berthelot 19
sector 1, 010164 Bucureşti
Tel: 021 405 6262
Copyright © 2015 Asociatia Familiilor Catolice - Web design and programming
Română English