Asociatia Familiilor Catolice Asociatia Familiilor Catolice
"Păcatul este singurul rău care se vindecă prin lacrimi."
Monseniorul Ghica


Documentele de bază ale Bisericii CatoliceConciliul Vatican al II-lea

Decret despre Bisericile orientale catolice ORIENTALIUM ECCLESIARUM

PAUL, EPISCOP,
SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU,
ÎMPREUNĂ CU PĂRINŢII SFÂNTULUI CONCILIU
SPRE AMINTIRE PERPETUĂ
21 noiembrie 1964

I. Introducere

1. Biserica Catolică preţuieşte foarte mult instituţiile, riturile liturgice, tradiţiile bisericeşti şi disciplina vieţii creştine din BISERICILE ORIENTALE. Căci în aceste Biserici, ilustre prin vechimea lor venerabilă, străluceşte tradiţia[1] care vine de la apostoli prin sfinţii părinţi şi care constituie o parte a patrimoniului revelat de Dumnezeu şi indivizibil al Bisericii universale. Aşadar, în grija sa pentru Bisericile orientale, care sunt mărturii vii ale acestei tradiţii, acest sfânt conciliu ecumenic doreşte ca ele să înflorească şi să-şi împlinească misiunea ce le revine, cu o reînnoită vigoare apostolică; de aceea, pe lângă cele referitoare la Biserica universală, a hotărât să stabilească anumite puncte cu privire la ele, lăsându-le pe celelalte la aprecierea sinoadelor orientale şi a Scaunului Apostolic.

II. Despre Bisericile particulare sau rituri

Unitate şi varietate în Biserică

2. Biserica sfântă şi catolică, trupul mistic al lui Cristos, este alcătuită din credincioşi uniţi organic în Duhul Sfânt prin aceeaşi credinţă, aceleaşi sacramente şi aceeaşi conducere şi care, unindu-se în diferite comunităţi a căror coeziune e asigurată de ierarhie, formează Biserici particulare sau rituri. Între ele există o admirabilă comuniune astfel încât varietatea din Biserică nu dăunează unităţii ci, mai degrabă, o manifestă; într-adevăr Biserica Catolică voieşte ca tradiţiile fiecărei Biserici particulare sau rit să fie păstrate în integritatea lor şi în acelaşi timp vrea să-şi adapteze modul de viaţă la diferitele necesităţi de timp şi de loc[2].

Diversele rituri sunt egale în demnitate

3. Aceste Biserici particulare, atât din Orient cât şi din Occident, deşi diferă parţial între ele prin aşa numitele rituri, şi anume în privinţa liturgiei, a disciplinei bisericeşti şi a patrimoniului spiritual, sunt supuse în egală măsură cârmuirii pastorale a pontifului roman, care, prin hotărâre divină, este urmaşul sfântului Petru în primatul asupra Bisericii universale. De aceea, ele se bucură de o demnitate egală, astfel încât nici una dintre ele nu se află deasupra celorlalte în privinţa ritului, se bucură de aceleaşi drepturi şi sunt supuse aceloraşi obligaţii, chiar referitor la vestirea evangheliei în lumea întreagă (cf. Mc 16,15), sub conducerea pontifului roman.

Relaţiile între Biserici

4. Aşadar, să se aibă în vedere pretutindeni ocrotirea şi dezvoltarea tuturor Bisericilor particulare şi de aceea să se constituie parohii şi ierarhie proprie acolo unde binele spiritual al credincioşilor o cere. Ierarhiile diferitelor Biserici particulare care îşi exercită jurisdicţia asupra aceluiaşi teritoriu să se îngrijească, prin schimb de păreri în întâlniri periodice, să promoveze unitatea de acţiune şi să ajute cu forţe unite operele comune pentru a favoriza mai bine cauza religiei şi pentru a apăra mai eficient disciplina clerului[3].

Toţi clericii şi candidaţii la ordinele sacre să fie bine instruiţi asupra riturilor şi mai ales asupra normelor practice în problemele inter-rituale; chiar şi laicii să fie instruiţi în cadrul catehezei despre rituri şi normele lor. În sfârşit, toţi catolicii şi fiecare în parte, precum şi creştinii din orice Biserică sau comunitate necatolică ce ajung la plinătatea comuniunii catolice, să-şi păstreze pretutindeni ritul propriu, să-l cultive şi, după puteri, să-l practice în măsura posibilităţilor[4], rămânând neatins dreptul de a recurge, în cazuri particulare ce privesc persoane, comunităţi sau regiuni, la Scaunul Apostolic, care, în calitatea sa de arbitru suprem al relaţiilor dintre Biserici, va rezolva în funcţie de necesităţi în spirit ecumenic, direct sau prin intermediul altor autorităţi dând norme, decrete sau rescripte corespunzătoare.

III. Păstrarea patrimoniului spiritual al Bisericilor orientale

5. Istoria, tradiţiile şi nenumărate instituţii bisericeşti dau strălucită mărturie despre meritele deosebite ale Bisericilor orientale în Biserica universală[5]. De aceea, Conciliul înconjoară acest patrimoniu bisericesc şi spiritual cu stima cuvenită şi cu îndreptăţită laudă; mai mult, îl consideră cu tărie ca patrimoniu al Bisericii universale a lui Cristos. El declară, aşadar, în mod solemn că Bisericile din Orient ca şi cele din Occident au dreptul şi datoria de a se conduce după propriile discipline particulare de vreme ce acestea se ilustrează prin venerabila lor antichitate, sunt mai conforme cu obiceiurile credincioşilor lor şi par mai capabile să asigure binele sufletelor.

6. Toţi orientalii să aibă certitudinea că pot şi trebuie să-şi păstreze necontenit riturile liturgice legitime şi disciplina şi că nu trebuie introduse schimbări în acestea decât în vederea propriului progres organic. Aşadar, toate acestea trebuie păstrate cu cea mai mare fidelitate de orientalii înşişi; aceştia trebuie să dobândească o cunoaştere din zi în zi mai bună şi o practicare mai desăvârşită a acestor lucruri; iar dacă, din motive legate de timpuri sau persoane, le-au abandonat pe nedrept, să se străduiască să se întoarcă la tradiţiile strămoşeşti. Aceia care, în virtutea misiunii lor sau slujirii lor apostolice, au relaţii frecvente cu Bisericile orientale sau cu credincioşii lor să fie instruiţi, în mod corespunzător, pe măsura importanţei îndatoririlor lor, în cunoaşterea şi în respectarea ritualului, disciplinei, doctrinei, istoriei şi caracterului orientalilor[6]. Se recomandă cu căldură institutelor călugăreşti şi asociaţiilor de rit latin care activează în regiunile orientale sau printre credincioşii orientali ca, pentru o mai mare eficacitate a apostolatului, să constituie, în măsura posibilităţilor, case şi chiar provincii de rit oriental[7].

IV. Patriarhii orientali

7. Din cele mai vechi timpuri este în vigoare în Biserică instituţia patriarhatului, recunoscută încă de primele concilii ecumenice[8].

Sub numele de patriarh oriental se înţelege un episcop care are jurisdicţie asupra tuturor episcopilor, inclusiv a mitropoliţilor, asupra clerului şi a poporului din propriul teritoriu sau rit, după normele dreptului, şi rămânând neatins primatul pontifului roman[9].

Oriunde este stabilit un ierarh de un rit anume în afara teritoriului patriarhal, el rămâne ataşat ierarhiei patriarhatului de acelaşi rit, după normele dreptului.

8. Patriarhii Bisericilor orientale, chiar dacă unii sunt mai recenţi decât alţii, sunt totuşi egali în privinţa demnităţii patriarhale, rămânând neatinsă între ei precedenţa de onoare stabilită în mod legitim[10].

9. După o foarte veche tradiţie a Bisericii, trebuie să se atribuie o cinste deosebită patriarhilor Bisericilor orientale, căci fiecare este în fruntea patriarhatului său părinte şi cap. De aceea, Conciliul hotărăşte ca drepturile şi privilegiile lor să fie restabilite după tradiţiile vechi ale fiecărei Biserici şi după decretele conciliilor ecumenice[11].

Aceste drepturi şi privilegii sunt acelea care erau în vigoare în vremea unirii dintre Orient şi Occident, chiar dacă trebuie adaptate, într-o oarecare măsură, la condiţiile actuale.

Patriarhii cu sinoadele lor constituie instanţa superioară pentru toate problemele patriarhatului, inclusiv dreptul de a înfiinţa noi eparhii şi de a numi episcopi de ritul lor în limitele teritoriului patriarhal, rămânând intact dreptul inalienabil al pontifului roman de a interveni în fiecare caz.

10. Cele spuse despre patriarhi sunt valabile, după normele dreptului, pentru arhiepiscopii majori care se află în fruntea unei întregi Biserici particulare sau rit[12].

11. Deoarece instituţia patriarhatului este o formă tradiţională de conducere în Bisericile orientale, sfântul Conciliu ecumenic doreşte ca, acolo unde este necesar, să se înfiinţeze noi patriarhate, a căror întemeiere este rezervată conciliului ecumenic sau pontifului roman[13].

V. Disciplina sacramentelor

Restabilirea vechii discipline a sacramentelor

12. Sfântul Conciliu ecumenic confirmă şi laudă vechea disciplină în vigoare în Bisericile orientale în privinţa sacramentelor precum şi practica celebrării şi administrării lor şi, dacă e cazul, doreşte să fie restabilită.

Administrarea Mirului

13. Disciplina privitoare la cei ce administrează sfântul Mir, în vigoare la orientali din cele mai vechi timpuri, să fie pe deplin restabilită. De aceea, preoţii pot conferi acest sacrament, folosind crisma binecuvântată de patriarh sau de episcop[14].

14. Toţi preoţii orientali pot administra în mod valid acest sacrament, fie împreună cu Botezul, fie separat, tuturor credincioşilor de orice rit, inclusiv latin, păstrând pentru liceitate prescripţiile dreptului atât comun cât şi particular[15]. De asemenea, preoţii de rit latin, după facultăţile de care se bucură în privinţa administrării acestui sacrament, îl pot administra şi credincioşilor din Bisericile orientale, fără a aduce un prejudiciu ritului, păstrând, pentru liceitate, prescripţiile dreptului atât comun cât şi particular[16].

Oficiul liturgic şi Euharistia

15. Credincioşii sunt obligaţi să participe, în duminici şi sărbători, la liturgia divină sau după prescrierile şi obiceiurile ritului propriu, la celebrarea laudelor divine[17]. Pentru ca toţi credincioşii să-şi poată îndeplini mai uşor această obligaţie, se stabileşte că timpul pentru îndeplinirea acestei porunci durează de la vesperele vigiliei şi până la sfârşitul zilei de duminică sau sărbătoare[18]. Se recomandă cu căldură credincioşilor ca în aceste zile, sau mai des, chiar în fiecare zi, să primească sfânta Euharistie[19].

Sacramentul Pocăinţei

16. Dat fiind că viaţa de fiecare zi pune în permanent contact credincioşii diferitelor Biserici particulare din aceeaşi regiune sau teritoriu oriental, facultatea preoţilor de orice rit de a asculta spovezile, acordată legitim şi fără nici o restricţie de propriii ierarhi, se extinde la tot teritoriul autorităţii care a acordat facultatea, precum şi la toate locurile şi la credincioşii de orice rit de pe acelaşi teritoriu, în afara cazului în care un ierarh al locului a refuzat aceasta în mod expres pentru teritoriile ce aparţin ritului său[20].

Sacramentul Preoţiei

17. În vederea reintrării în vigoare a vechii discipline a sacramentului Preoţiei în Bisericile orientale, Conciliul doreşte să se restabilească instituţia diaconatului permanent, acolo unde a căzut în desuetudine[21]. În privinţa subdiaconatului şi a ordinelor inferioare, precum şi a drepturilor şi obligaţiilor acestora, va hotărâ autoritatea legislativă a fiecărei Biserici particulare[22].

Sacramentul Căsătoriei

18. Pentru a evita căsătoriile invalide, atunci când catolicii orientali se căsătoresc cu necatolici orientali botezaţi, şi pentru a asigura trăinicia şi sfinţenia căsătoriei precum şi pacea căminului, sfântul Conciliu hotărăşte că la aceste căsătorii forma canonică a celebrării obligă numai pentru liceitate; pentru validitate este suficientă prezenţa unui slujitor al altarului, rămânând neatinse celelalte prescripţii ale dreptului[23].

VI. Cultul divin

Zilele de sărbătoare

19. Numai conciliul ecumenic sau Scaunul Apostolic are dreptul, de acum înainte, să stabilească, să transfere sau să suprime zilele de sărbătoare comune pentru toate Bisericile orientale. Însă, pe lângă Scaunul Apostolic, şi sinoadele patriarhale sau arhiepiscopale au dreptul de a stabili, de a transfera sau suprima zilele de sărbătoare pentru fiecare Biserică particulară, ţinând totuşi seama de întreaga regiune şi de celelalte Biserici particulare[24].

Sărbătoarea Paştelui

20. Până se va ajunge la doritul consens între toţi creştinii în privinţa fixării unei zile unice în care toţi să celebreze sărbătoarea Paştelui, între timp, pentru a promova unitatea dintre creştinii aflaţi în aceeaşi regiune sau naţiune, patriarhii sau autorităţile locale bisericeşti supreme au dreptul de a conveni, prin consens unanim şi ascultând părerile celor interesaţi, asupra celebrării Paştelui în aceeaşi duminică[25].

Timpurile sacre

21. Orice credincios aflat în afara regiunii sau teritoriului propriului rit se poate conforma pe deplin, în privinţa legii timpurilor sacre, disciplinei în vigoare în locul în care se află. În familiile de rit mixt se poate observa această lege după unul şi acelaşi rit[26].

Oficiul divin

22. Clericii şi călugării orientali vor celebra după prescripţiile şi tradiţiile disciplinei proprii Laudele divine, care din cele mai vechi timpuri s-au bucurat de mare cinste în toate Bisericile orientale[27]. De asemenea, credincioşii, urmând exemplul strămoşilor lor, să participe cu evlavie, după posibilităţi, la Laudele divine.

Limba liturgică

23. Patriarhului împreună cu sinodul său ori autorităţii supreme a fiecărei Biserici împreună cu consiliul ierarhilor le revine dreptul de a reglementa folosirea limbilor în ceremoniile liturgice precum şi de a aproba traducerile textelor în limba poporului, după ce raportează Scaunului Apostolic[28].

VII. Relaţiile cu fraţii din Bisericile despărţite

Îndatoririle Bisericilor orientale catolice faţă de fraţii despărţiţi

24. Bisericile orientale aflate în comuniune cu Scaunul Apostolic roman au îndatorirea deosebită de a promova unitatea tuturor creştinilor, mai ales orientali, după principiile Decretului „Despre ecumenism" promulgat de acest sfânt Conciliu, în primul rând prin rugăciune, prin exemplul vieţii, prin fidelitatea plină de respect faţă de vechile tradiţii orientale, printr-o mai profundă cunoaştere reciprocă, prin colaborare şi stimă frăţească faţă de lucruri şi oameni[29].

25. De la orientalii despărţiţi care, sub impulsul harului Duhului Sfânt, vin la unitatea catolică, nu se va cere mai mult decât pretinde simpla profesiune a credinţei catolice. Şi deoarece la ei a fost păstrată preoţia validă, clericii orientali care vin la unitatea catolică au facultatea de a-şi exercita puterea conferită de ordinele primite, după normele stabilite de autoritatea competentă[30].

Comunicarea în cele sfinte

26. Comunicarea în cele sfinte care lezează unitatea Bisericii sau implică adeziunea formală la eroare sau primejdia de rătăcire în credinţă, de scandal sau de indiferentism este oprită de legea divină[31]. Însă practica pastorală arată, privitor la fraţii orientali, că pot fi şi trebuie luate în considerare anumite situaţii ale diferitelor persoane, în care nu se lezează unitatea Bisericii şi nici nu există primejdii de evitat, ci se manifestă în mod presant necesitatea mântuirii şi binele spiritual al sufletelor. De aceea, Biserica Catolică, în funcţie de condiţiile de timp, loc şi persoane, a avut adesea şi are un mod de a acţiona mai blând, oferind tuturor mijloacele de mântuire şi mărturia iubirii dintre creştini, prin participarea la sacramente şi la alte celebrări şi lucruri sacre. Ţinând seama de aceasta, sfântul Conciliu, „pentru a nu fi, prin asprimea unei hotărâri, o piedică în calea celor care se mântuiesc"[32] şi pentru a promova unirea cu Bisericile orientale despărţite de noi, stabileşte următorul mod de a acţiona.

27. Fiind stabilite principiile amintite, orientalilor care se află în bună credinţă despărţiţi de Biserica Catolică, dacă cer din proprie iniţiativă şi se află în dispoziţia cuvenită, li se pot administra sacramentele Pocăinţei, Euharistiei şi Ungerii bolnavilor; mai mult, şi catolicilor le este îngăduit să ceară aceste sacramente de la preoţii necatolici în a căror Biserică există sacramente valide, ori de câte ori există o necesitate sau un real folos spiritual, iar accesul la un preot catolic este, fizic sau moral, imposibil[33].

28. De asemenea, fiind stabilite aceleaşi principii, este îngăduită, din motive juste, participarea la ceremonii şi lucruri sacre precum şi folosirea în comun a locurilor sacre între catolici şi fraţii orientali despărţiţi[34].

29. Acest mod mai flexibil de comunicare în cele sfinte cu fraţii din Bisericile orientale despărţite este încredinţat vigilenţei şi conducerii autorităţilor ierarhice locale pentru a reglementa relaţiile între creştini prin precepte şi norme adaptate şi eficiente, după ce se consultă între ei şi, eventual, după ce ascultă şi părerea ierarhilor Bisericilor despărţite.

Încheiere

30. Sfântul Conciliu se bucură foarte mult de colaborarea rodnică şi activă dintre Bisericile catolice orientale şi occidentale şi în acelaşi timp declară: toate aceste dispoziţii juridice sunt stabilite pentru condiţiile prezente, până când Biserica Catolică şi Bisericile orientale despărţite vor ajunge la plinătatea comuniunii.

Între timp, toţi creştinii, atât orientali cât şi occidentali, sunt rugaţi stăruitor să înalţe la Dumnezeu rugi fierbinţi şi insistente, chiar zilnice, ca prin mijlocirea preasfintei Născătoare de Dumnezeu toţi să fie una. Să se roage şi pentru ca asupra atâtor creştini din toate Bisericile care, mărturisind cu tărie numele lui Cristos, suferă şi sunt prigoniţi, să se reverse plinătatea de întărire şi mângâiere de la Duhul Sfânt Mângâietorul!

„Să ne iubim unii pe alţii cu dragoste frăţească, dându-ne cu cinste întâietate unii altora" (cf. Rom 12,10).

Toate cele stabilite în acest decret şi fiecare în parte au plăcut părinţilor conciliari. Iar noi, cu puterea apostolică acordată nouă de Cristos, le aprobăm, împreună cu venerabilii părinţi, în Duhul Sfânt, le decretăm şi le stabilim şi dispunem ca cele hotărâte astfel în Conciliu să fie promulgate spre slava lui Dumnezeu.

Roma, Sfântul Petru, 21 noiembrie 1964
Eu, PAUL, Episcop al Bisericii Catolice
(Urmează semnăturile părinţilor)

Titlul original: CONCILIUL OECUMENICUM VATICANUM II, Decretum de Ecclesiis orientalibus catholicis Orientalium Ecclesiarum (Sessio V, 21 noiem. 1964): AAS 57 (1965) 76-85.
Note

[1] Cf. LEON AL XIII-LEA, Litt. Ap. Orientalium dignitas, 30 nov. 1894, in Leonis XIII Acta, vol.XIV, 201-202.
[2] Cf. LEON AL IX-LEA, Litt. In terra pax, an. 1053: „Ut enim": PL 143, 744-769; INOCENŢIU AL III-LEA, Synodus Lateranensis IV, an. 1215, cap. IV: „Licet Graecos": Conc. Oec. Decr., 211-212; Litt. Inter quatuor, 2 aug. 1206: „Postulasti postmodum": PL 215, 964; INOCENŢIU AL IV-LEA, Ep. Cum de cetero, 27 aug. 1247; Ep. Sub catholicae, 6 mart. 1254, prooem.: Magnum Bullarium Romanum III, 340; NICOLAE AL III-LEA, Instructio Istud est memoriale, 9 oct. 1278; LEON AL X-LEA, Litt. Ap. Accepimus nuper, 18 maii 1521; PAUL AL III-LEA, Litt. Ap. Dudum, 23 dec. 1534; PIUS AL IV-LEA, Const. Romanus Pontifex, 16 febr. 1564, § 5; CLEMENT AL VIII-LEA, Const. Magnus Dominus, 23 dec. 1595, § 10: Magnum Bull. Rom., V, 2, 87-92; PAUL AL V-LEA, Const. Solet circumspecta, 10 dec. 1615, § 3: Magnum Bull. Rom., V, 4, 199; BENEDICT AL XIV-LEA, Ep. Enc. Demandatam, 24 dec. 1743, § 3; Ep. Enc. Allatae sunt, 26 iun. 1755, §§ 3, 6-19, 32; PIUS AL VI-LEA, Litt. Enc. Catholicae communionis, 24 maii 1787; PIUS AL IX-LEA, Litt. In suprema, 6 ian. 1848, § 3; Litt. Ap. Ecclesiam Christi, 26 nov. 1853; Const. Romani Pontificis, 6 ian. 1862; LEON AL XIII-LEA, Litt. Ap. Praeclara, 20 iun. 1894, n. 7; Litt. Ap. Orientalium dignitas, 30 nov. 1894, prooem.; etc.
[3] PIUS AL XII-LEA, motu proprio Cleri sanctitati, 2 iun. 1957, can. 4.
[4] Ibid., can. 8: „fără permisiunea Scaunului Apostolic", urmând practica secolelor precedente; de asemenea, pentru necatolicii botezaţi, la canonul 11 se spune: „pot îmbrăţişa ritul pe care îl preferă"; în textul de faţă se hotărăşte clar menţinerea ritului pentru toţi şi pretutindeni: AAS 49 (1957), 438-439.
[5] Cf. LEON AL XIII-LEA, Litt. Ap. Orientalium dignitas, 30 nov. 1894; Ep. Ap. Praeclara gratulationis, 20 iun. 1894, et documenta in nota 2 allata.
[6] Cf. BENEDICT AL XV-LEA, motu proprio Orientis catholici, 15 oct. 1917; PIUS AL XI-LEA, Litt. Enc. Rerum orientalium, 8 sept. 1928, etc.
[7] Practica Bisericii Catolice din timpul lui Pius al XI-lea, Pius al XII-lea şi Ioan al XXIII-lea demonstrează din belşug această orientare.
[8] Cf. Synodum Nicaenam I, can. 6: COD, 8; Constantinopolitanam I, can. 2 et 3; l.c., 27-28; Chalcedonensem, can. 28; can. 9; Constantinopolitanam IV, can. 17; can. 21; Lateranensem IV, can. 5; can. 30; Florentinam, Decr. pro Graecis; etc.
[9] Cf. Synodum Nicaenam I, can. 6; Constantinopolitanam I, can. 3; Constantinopolitanam IV, can. 17; PIUS AL XII-LEA, motu proprio Cleri sanctitati, can. 216, § 2, 1°.
[10] In Synodis Oecumenicis: Nicaena I, can. 6; Constantinopolitana I, can. 3; Constantinopolitana IV, can. 21; Lateranensi IV, can. 5; Florentina, Decr. pro. Graecis, 6 iul. 1439, § 9; Cf. PIUS AL XII-LEA, Cleri sanctitati, 2 iun. 1957, can. 219 etc.
[11] Cf. supra, nota 8.
[12] Cf. Synodum Ephesinam, can. 8; CLEMENT AL VII-LEA, Decet Romanum Pontificem, 23 febr. 1596; PIUS AL VII-LEA, Litt. Ap. In universalis Ecclesiae, 22 febr. 1807; PIUS AL XII-LEA, Cleri sanctitati, can. 324-339; Syn. Carthaginen., an. 419, can. 17.
[13] Syn. Carthaginen., an. 419, can. 17 et 57; Chalcedonensis, an. 451, can. 12; INOCENŢIU I, Litt. Et onus et honor, a.c. 415; „Nam quid sciscitaris"; NICOLAE I, Litt. Ad consulta vestra, 13 nov. 866: „A quo autem"; INOCENŢIU AL III-LEA, Litt. Rex regum, 25 febr. 1204; LEON AL XII-LEA, Const. ap. Petrus Apostolorum Princeps, 15 aug. 1824; LEON AL XIII-LEA, Litt. Ap. Christi Domini, an. 1895; PIUS AL XII-LEA, Cleri sanctitati, can. 159.
[14] Cf. INOCENŢIU AL IV-LEA, Ep. Sub catholicae, 6 mart. 1254, § 3, n. 4; Syn. Lugdunensis II, an. 1274 (professio fidei Michaelis Palaeologi Gregorio X oblata); EUGEN AL IV-LEA, in Syn. Florentina, Const. Exsultate Deo, 22 nov. 1439, § 11; CLEMENT AL VIII-LEA, Instr. Sanctissimus, 31 aug. 1595; BENEDICT AL XIV-LEA, Const. Etsi pastoralis, 26 maii 1742, § II, n. 1, § III, n. 1, etc.; Synodus Laodicena, an. 347/381, can. 48; Syn. Sisen. Armenorum, an. 1342; Synodus Libanen. Maronitarum, an. 1736, P. II, Cap. III, n. 2, et aliae Synodi particulares.
[15] Cf. S.C.S. Officii, Instr. (ad Ep. Scepusien.), an. 1783; S.C. de Prop. Fide (pro Coptis), 15 mart. 1790, n. XIII; Decr. 6 oct. 1863, C, a; S.C. pro Eccl. Orient., 1 maii 1948; S.C.S. Officii, resp. 22 apr. 1896 cum litt. 19 maii 1896.
[16] Codex Iuris Canonici, can. 782, § 4; S.C. pro Eccl. Orient., Decretum „de Sacramento Confirmationis administrando etiam fidelibus orientalibus a presbyteris latini ritus, qui hoc indulto gaudent pro fidelibus sui ritus", 1 maii 1948.
[17] Cf. Syn. Laodicen., an. 347/381, can. 29; SF.NICEPHORUS CP., cap. 14; Syn. Duinen. Armenorum, an. 719, can. 31; sf. TEODOR STUDITUL, sermo 21; sf. NICOLAE I, Litt. Ad consulta vestra, 13 nov. 866: „In quorum Apostolorum"; „Nos cupitis"; „Quod interrogatis"; „Praeterea consulitis"; „Si die Dominico"; et Synodi particulares.
[18] Aceasta este o noutate, cel puţin acolo unde există obligaţia de a participa la sfânta Liturghie; de altfel, acest timp corespunde cu ziua liturgică la orientali.
[19] Cf. Canones Apostolorum, 8 et 9; Syn. Antiochena, an. 341, can. 2; TIMOTEI ALEXANDRINUL, interrogat. 3; INOCENŢIU AL III-LEA, Const. Quia divinae, 4 ian. 1215; et plurimae Synodi particulares Ecclesiarum Orientalium recentiores.
[20] Rămânând neatins caracterul teritorial al jurisdicţiei acest canon voieşte să prevadă, pentru binele sufletelor, pluralitatea de jurisdicţie asupra aceluiaşi teritoriu.
[21] Cf. Syn. Nicaena I, can. 18; Syn. Neocaesarien., an. 314/325, can. 12; Syn. Sardicen., an. 343, can. 8; SF. LEON, Litt. Omnium quidem, 13 ian. 444; Syn. Chalcedonen., can. 6; Syn. Constantinopolitana IV, can. 23, 26 etc.
[22] Mai multe Biserici orientale consideră subdiaconatul un ordin minor, însă motu proprio Cleri sanctitati al papei Pius al XII-lea prescrie pentru acesta obligaţiile ordinelor majore. Canonul propune să se revină la vechea disciplină a fiecărei Biserici în ceea ce priveşte obligaţiile subdiaconilor, prin derogare de la dreptul comun prevăzut în Cleri sanctitati.
[23] Cf. PIUS AL XII-LEA, motu proprio Crebrae allatae, 22 febr. 1949, can. 32, § 2, n. 5 (puterea patriarhilor de a dispensa de formă); PIUS AL XII-LEA, Cleri sanctitati, can. 267 (puterea acordată patriarhilor de a efectua sanatio in radice); S.C. ale Sf. Oficiu şi ale Bisericilor orientale au permis în 1957 dispensarea de formă şi operarea de sanatio pentru defect de formă (pentru 5 ani): şi de către „mitropolit sau alţi ordinarii ai locului... care nu au alţi superiori ci sunt direct subordonaţi Sfântului Scaun".
[24] Cf. sf. LEON, Litt. Quod saepissime, 15 apr. 454: „Petitionem autem"; sf. NICEPHORUS CP., cap. 13; Syn. Sergii Patriarchae, 18 sept. 1596, can. 17; PIUS AL VI-LEA, Litt. Ap. Assueto paterne, 8 apr. 1775; etc.
[25] CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Const. De Sacra Liturgia.
[26] Cf. CLEMEN AL VIII-LEA, Instr. Sanctissimus, 31 aug. 1595, § 6: „Si ipsi graeci"; S.C.S. Officii, 7 iun. 1673, ad 1 et 3; 13 mart. 1727, ad 1; S.C. de Prop. Fide, Decret, 18 aug. 1913, art. 33; Decret. 14 aug. 1914, art. 27; Decret. 27 mart. 1916, art.14; S.C. pro Eccl. Orient. Decret. 1 mart. 1929, art. 36; Decret. 4 maii 1930, art. 41.
[27] Cf. Syn. Laodicen., 347/381, can. 18: Syn. Mar Issaci Chaldeorum, an. 410, can. 15; sf. NERSES, Glaien. Armenorum, an. 1166; INOCENŢIU AL IV-LEA, Ep. Sub catholicae, 6 mart. 1254, § 8; BENEDICT AL XIV-LEA, Const. Etsi pastoralis, 26 maii 1742, § 7, n. 5; Inst. Eo quamvis tempore, 4 maii 1745, §§ 42 ss.; et Synodi particulares recentiores: Armenorum (1911), Coptorum (1898), Maronitarum (1736), Rumenorum (1872), Ruthenorum (1891), Syrorum (1888).
[28] Conform tradiţiei orientale.
[29] După cum se spune în bullele de unire ale diferitelor Biserici orientale catolice.
[30] Obligaţie sinodală în ce-i priveşte pe fraţii orientali despărţiţi şi toate ordinele de toate gradele, de drept divin sau bisericesc.
[31] Această învăţătură este urmată şi în Bisericile despărţite.
[32] Sf. VASILE CEL MARE, Epistula canonica ad Amphilochium, PG 32, 669 B.
[33] Această îngăduinţă s-a dat pe următoarele temeiuri: 1. Validitatea sacramentelor; 2. Buna credinţă şi dispoziţia sufletească bună; 3. Necesitatea mântuirii veşnice; 4. Lipsa preotului propriu; 5. Să nu existe primejdii de evitat şi adeziune expresă la greşeală.
[34] Este vorba de communicatio in sacris extrasacramentală. Conciliul îngăduie aceasta, menţinând ceea ce trebuie să fie menţinut.

 

Str. Gral. Henri M. Berthelot 19
sector 1, 010164 Bucureşti
Tel: 021 405 6262
Copyright © 2015 Asociatia Familiilor Catolice - Web design and programming
Română English