Asociatia Familiilor Catolice Asociatia Familiilor Catolice
"Păcatul este singurul rău care se vindecă prin lacrimi."
Monseniorul Ghica


Documentele de bază ale Bisericii CatoliceConciliul Vatican al II-lea

Decret despre apostolatul laicilor APOSTOLICAM ACTUOSITATEM

PAUL, EPISCOP,
SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU,
ÎMPREUNĂ CU PĂRINŢII SFÂNTULUI CONCILIU
SPRE AMINTIRE PERPETUĂ
18 noiembrie 1965

Introducere
1. Voind să intensifice ACTIVITATEA APOSTOLICĂ a poporului lui Dumnezeu[1], sfântul Conciliu se adresează cu solicitudine credincioşilor laici, al căror rol propriu şi absolut necesar în misiunea Bisericii l-a amintit şi în alte documente[2]. Într-adevăr, apostolatul laicilor, decurgând din însăşi chemarea lor creştină, nu poate lipsi nicicând în Biserică. Scriptura însăşi arată limpede (cf. Fap 11,19-21; 18,26; Rom 16,1-16; Fil 4,3) cum această activitate s-a manifestat spontan la începuturile Bisericii şi cât de rodnică a fost.

Timpurile noastre nu pretind mai puţin zel din partea laicilor, ci, dimpotrivă, condiţiile actuale cer ca ei să desfăşoare un apostolat tot mai intens şi mai vast. Într-adevăr, creşterea continuă a populaţiei, progresul ştiinţific şi tehnic, relaţiile mai strânse între oameni nu numai că au lărgit la nesfârşit domeniul apostolatului laicilor, din care o mare parte le este accesibil numai lor, ci au ridicat şi probleme noi, care le pretind o preocupare şi un efort atent. Un astfel de apostolat devine cu atât mai urgent cu cât a crescut în mod deosebit, aşa cum se şi cuvine, autonomia multor sectoare ale vieţii umane, implicând uneori o anumită înstrăinare de ordinea morală şi religioasă, punând în gravă primejdie viaţa creştină. Trebuie adăugat că în multe zone unde preoţii sunt prea puţini sau, după cum se întâmplă uneori, sunt lipsiţi de cuvenita libertate de acţiune, Biserica nu ar putea fi prezentă şi activă fără munca laicilor.

Semnul acestei multiple şi urgente necesităţi este lucrarea vădită a Duhului Sfânt care îi face astăzi pe laici tot mai conştienţi de propria responsabilitate şi îi stimulează pretutindeni la slujirea lui Cristos şi a Bisericii[3].

În acest decret, Conciliul îşi propune să clarifice natura, caracterul şi varietatea apostolatului laicilor, să îi enunţe principiile fundamentale şi să formuleze directive pastorale pentru exercitarea lui mai eficientă. Va trebui ca toate acestea să slujească drept normă în revizuirea dreptului canonic în privinţa apostolatului laicilor.

Capitolul I
CHEMAREA LAICILOR LA APOSTOLAT
Participarea laicilor la misiunea Bisericii

2. Biserica s-a născut pentru ca, răspândind pe întreg pământul împărăţia lui Cristos, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, să-i facă pe toţi oamenii părtaşi la răscumpărarea mântuitoare[4] şi prin ei lumea întreagă să-i fie supusă lui Cristos întru adevăr. Toată activitatea trupului mistic îndreptată spre acest scop se numeşte apostolat; Biserica îl exercită prin toate mădularele sale, desigur în moduri diferite: căci chemarea creştină este, prin natura ei, şi chemare la apostolat. După cum în îmbinarea unui trup viu nici un mădular nu se comportă în mod total pasiv, ci, participând la viaţa trupului, participă şi la activitatea acestuia, tot astfel, în trupul lui Cristos, care este Biserica, „întregul trup îşi desăvârşeşte creşterea potrivit lucrării rânduite fiecărui mădular" (Ef 4,16). Mai mult, în acest trup solidaritatea şi unirea dintre mădulare sunt atât de mari încât un mădular care nu lucrează după măsura sa la creşterea trupului s-ar putea spune că nu este folositor nici Bisericii nici sieşi.

În Biserică slujirile sunt diferite, dar misiunea este unică. Cristos le-a încredinţat apostolilor şi urmaşilor lor îndatorirea de a învăţa, de a sfinţi şi de a conduce în numele său şi cu puterea sa. Însă laicii, făcuţi părtaşi la misiunea preoţească, profetică şi regală a lui Cristos, îşi împlinesc în Biserică şi în lume partea lor proprie din misiunea întregului popor al lui Dumnezeu[5]. Ei îşi desfăşoară concret apostolatul activând pentru evanghelizarea şi sfinţirea oamenilor, precum şi străduindu-se să pătrundă şi să perfecţioneze ordinea temporală cu spiritul evangheliei, astfel încât activitatea lor în acest domeniu temporal să dea o mărturie limpede despre Cristos şi să slujească la mântuirea oamenilor. Fiind propriu stării laicilor de a-şi duce viaţa în mijlocul lumii şi a treburilor lumeşti, ei sunt chemaţi de Dumnezeu ca, însufleţiţi de spirit creştin, să-şi exercite apostolatul în mijlocul lumii ca o plămadă.

Bazele apostolatului laicilor

3. Îndatorirea şi dreptul laicilor de a fi apostoli decurg din însăşi unirea lor cu Cristos, capul. Într-adevăr, integraţi prin Botez în trupul mistic al lui Cristos, întăriţi cu puterea Duhului Sfânt prin Mir, sunt trimişi la apostolat de Domnul însuşi. Sunt consacraţi ca preoţie împărătească şi neam sfânt (cf. 1Pt 2,4-10), ca prin toate acţiunile lor să ofere jertfe spirituale şi să aducă mărturie pentru Cristos pe tot pământul. Prin sacramente, şi mai ales prin sfânta Euharistie, le este comunicată şi hrănită acea iubire care este sufletul întregului apostolat[6].

Apostolatul se exercită în credinţă, speranţă şi iubire, pe care Duhul Sfânt le revarsă în inimile tuturor membrilor Bisericii. Mai mult, porunca iubirii, care este porunca cea mai mare a Domnului, îi îndeamnă fără răgaz pe toţi credincioşii să lucreze spre slava lui Dumnezeu prin venirea împărăţiei lui şi spre împărtăşirea vieţii veşnice tuturor oamenilor, ca aceştia să-l cunoască pe singurul Dumnezeu adevărat şi pe acela pe care el l-a trimis, Isus Cristos (cf. In 17,3).

Aşadar, tuturor creştinilor le este impusă nobila sarcină de a lucra neîncetat pentru ca vestea divină a mântuirii să fie cunoscută şi primită de toţi oamenii pe întreg pământul.

Pentru exercitarea acestui apostolat, Duhul Sfânt, care înfăptuieşte sfinţirea poporului lui Dumnezeu prin slujire preoţească şi sacramente, împărtăşeşte pe lângă aceasta credincioşilor daruri deosebite (cf. 1Cor 12,7), „împărţindu-le fiecăruia după cum voieşte" (cf. 1Cor 12,11) pentru ca „toţi să se ajute unul pe altul, după harul pe care l-a primit fiecare" şi astfel să fie şi ei „ca nişte buni administratori ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu" (1Pt 4,10), pentru zidirea întregului trup în iubire (cf. Ef 4,16). Din primirea acestor carisme, chiar a celor mai simple, se naşte pentru fiecare credincios dreptul şi datoria de a le exercita în Biserică şi în lume spre binele oamenilor şi zidirea Bisericii, în libertatea Duhului Sfânt care „suflă unde vrea" (In 3,8) şi, în acelaşi timp, în comuniune cu fraţii săi în Cristos, mai ales cu păstorii, cărora le revine să decidă asupra autenticităţii şi bunei folosiri a acestor daruri, nu pentru a stinge Duhul, ci pentru a pune la încercare toate şi a păstra ceea ce este bun (cf. 1Tes 5,12.19.21)[7].

Spiritualitatea laicilor din punctul de vedere al apostolatului

4. Deoarece Cristos, trimis de Tatăl, este izvorul şi originea întregului apostolat al Bisericii, este evident că rodnicia apostolatului laicilor depinde de unirea lor vitală cu Cristos, căci Domnul spune: „Cel ce rămâne în mine şi eu în el aduce roade multe, căci fără mine nimic nu puteţi face" (In 15,5). Această viaţă de unire intimă cu Cristos în Biserică este alimentată cu ajutoarele spirituale comune tuturor credincioşilor, mai ales cu participarea activă la liturgia sacră[8]; laicii trebuie să le folosească în aşa fel încât, îndeplinindu-şi corect îndatoririle din lume în condiţiile obişnuite de viaţă, să nu separe de viaţa lor unirea cu Cristos, ci să crească în ea împlinindu-şi activitatea după voinţa lui Dumnezeu. Pe această cale, laicii trebuie să înainteze în sfinţenie cu suflet deschis şi cu bucurie, străduindu-se să depăşească greutăţile cu prudenţă şi răbdare[9]. Nici grija pentru familie, nici celelalte treburi pământeşti nu trebuie să fie lăsate în afara vieţii lor spirituale, după cum spune Apostolul: „Orice faceţi în cuvânt sau în faptă, toate să le faceţi în numele Domnului Isus Cristos, mulţumind prin el lui Dumnezeu Tatăl" (Col 3,17).

O astfel de viaţă pretinde o exercitare continuă a credinţei, speranţei şi iubirii.

Numai prin lumina credinţei şi prin meditarea cuvântului lui Dumnezeu este posibil a-l recunoaşte, oricând şi oriunde, pe Dumnezeu „în care trăim, ne mişcăm şi suntem" (Fap 17,28), a căuta în toate voinţa sa, a-l vedea pe Cristos în toţi oamenii, fie apropiaţi, fie străini, a aprecia corect adevărata semnificaţie şi valoare a realităţilor vremelnice, în sine şi în legătură cu scopul omului.

Cei care au această credinţă trăiesc în speranţa descoperirii fiilor lui Dumnezeu, amintindu-şi de crucea şi învierea Domnului.

În peregrinarea acestei vieţi, ascunşi cu Cristos în Dumnezeu şi eliberaţi de robia bogăţiilor, tinzând spre bunurile ce rămân în veac, ei se dedică total, cu suflet generos, pentru răspândirea împărăţiei lui Dumnezeu, pentru a pătrunde şi desăvârşi sfera realităţilor pământeşti cu spiritul creştin. În greutăţile vieţii acesteia, ei îşi află tărie în speranţă, considerând că „nu se pot măsura suferinţele ceasului de faţă cu mărirea viitoare care se va arăta în noi" (Rom 8,18).

Împinşi de iubirea care vine de la Dumnezeu, ei fac bine tuturor, mai ales fraţilor în credinţă (cf. Gal 6,10), lepădând „orice răutate şi orice vicleşug şi prefăcătoriile şi invidiile şi toate clevetirile" (1Pt 2,1), atrăgându-i astfel pe oameni la Cristos. Iubirea lui Dumnezeu „revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat" (Rom 5,5) îi face pe laici capabili să exprime realmente în viaţa lor spiritul fericirilor. Urmându-l pe Isus cel sărac, nu se descurajează în lipsa bunurilor vremelnice, nici nu se trufesc în belşug; imitându-l pe Cristos cel smerit, nu devin căutători de glorie deşartă (cf. Gal 5,26), ci se străduiesc să placă lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor, gata oricând să părăsească toate pentru Cristos (cf. Lc 14,26) şi să îndure prigoană pentru dreptate (cf. Mt 5,10), amintindu-şi de cuvântul Domnului: „Dacă vrea cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să îşi ia crucea şi să mă urmeze" (Mt 16,24). Cultivând între ei prietenia creştină, ei îşi dau unii altora ajutor în orice nevoie.

Această spiritualitate a laicilor trebuie să îmbrace forme particulare în funcţie de starea de căsătorie şi familie sau de celibat ori văduvie, de starea de boală, de activitatea profesională şi socială. Fiecare trebuie, aşadar, să nu înceteze să-şi cultive stăruitor calităţile şi înzestrarea corespunzător cu aceste condiţii, şi să se slujească de darurile personale primite de la Duhul Sfânt.

Pe lângă aceasta, laicii care, urmându-şi chemarea, s-au înscris în asociaţii sau institute aprobate de Biserică, să se străduiască să-şi asimileze cu fidelitate caracteristica spiritualităţii proprii acestora.

Să dea mare importanţă competenţei profesionale, simţului familial şi cetăţenesc, precum şi acelor virtuţi care privesc relaţiile sociale, şi anume cinstea, spiritul de dreptate, sinceritatea, politeţea, tăria de caracter, fără de care nu poate exista nici adevărata viaţă creştină.

Exemplul desăvârşit pentru această viaţă spirituală şi apostolică este preacurata Fecioară Maria, Regina apostolilor, care, trăind pe pământ o viaţă obişnuită, plină de grija familiei şi de muncă, era mereu unită intim cu Fiul său şi a colaborat într-un mod cu totul special la lucrarea Mântuitorului, iar acum, ridicată la cer, „în iubirea ei maternă are grijă de fraţii Fiului său care sunt încă pe cale şi ameninţaţi de primejdii şi strâmtorări, până ce vor fi duşi în patria fericită"[10]. Toţi trebuie să o cinstească deci cu toată evlavia şi să-şi încredinţeze viaţa şi apostolatul ocrotirii ei materne.

Capitolul II
SCOPURILE APOSTOLATULUI LAICILOR
5. Opera de răscumpărare înfăptuită de Cristos, care priveşte în sine mântuirea oamenilor, îmbrăţişează şi refacerea întregii sfere temporale. De aceea, misiunea Bisericii nu este numai să aducă oamenilor mesajul lui Cristos şi harul său, ci şi să pătrundă şi să desăvârşească cu spiritul evangheliei sfera temporală. Credincioşii laici, împlinind această misiune a Bisericii, îşi exercită apostolatul în Biserică şi în lume, atât în sfera spirituală cât şi în cea temporală. Deşi aceste sfere sunt distincte, în planul unic al lui Dumnezeu ele sunt astfel legate încât Dumnezeu însuşi voieşte să refacă, în Cristos, lumea întreagă, transformând-o într-o făptură nouă, începând de aici de pe pământ, pentru a o împlini desăvârşit în ziua de apoi. În ambele sfere, laicul care este în acelaşi timp creştin şi cetăţean, trebuie să se lase călăuzit de o singură conştiinţă, cea creştină.

Apostolatul de evanghelizare şi de sfinţire

6. Misiunea Bisericii are drept scop mântuirea oamenilor, mântuire ce se dobândeşte prin credinţa în Cristos şi prin harul lui. Aşadar, apostolatul Bisericii şi al tuturor membrilor ei este îndreptat în primul rând spre a dezvălui lumii, prin cuvinte şi fapte, mesajul lui Cristos şi a-i împărtăşi harul lui. Acest lucru se realizează mai ales prin slujirea cuvântului şi a sacramentelor, care este încredinţată în mod deosebit clerului, dar în care laicii au şi ei un rol de mare importanţă, pe care trebuie să-l împlinească pentru a fi „împreună-lucrători ai adevărului" (3In 8). Mai ales în acest domeniu, apostolatul laicilor şi slujirea pastorală se completează reciproc.

Laicilor li se oferă nenumărate ocazii de a exercita apostolatul evanghelizării şi al sfinţirii. Însăşi mărturia vieţii creştine şi faptele bune săvârşite cu spirit supranatural au puterea de a-i atrage pe oameni la credinţă şi la Dumnezeu; căci Domnul spune: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca, văzând faptele voastre cele bune, să-l preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri" (Mt 5,16).

Totuşi un astfel de apostolat nu constă numai în mărturia vieţii; adevăratul apostol caută ocazii de a-l vesti pe Cristos prin cuvinte, fie necredincioşilor, pentru a-i aduce la credinţă, fie credincioşilor, pentru a-i instrui, a-i întări şi a-i îndemna la o viaţă mai ferventă, „căci dragostea lui Cristos nu ne dă răgaz" (2Cor 5,14) şi în inima tuturor trebuie să răsune cuvintele Apostolului: „Vai mie dacă nu vestesc evanghelia" ( 1Cor 9,16)[11].

Cum însă în vremea noastră apar noi probleme şi se răspândesc erori foarte grave care caută să distrugă din rădăcini religia, ordinea morală şi însăşi societatea umană, Conciliul îi îndeamnă din inimă pe laici ca fiecare, pe măsura înzestrării şi a competenţei doctrinale, să ia mai activ parte, după gândul Bisericii, la aprofundarea şi la apărarea principiilor creştine precum şi la aplicarea lor corectă la problemele actuale.

Reînnoirea domeniului temporal în spirit creştin

7. În privinţa lumii, planul lui Dumnezeu este ca oamenii să construiască într-un gând sfera lucrurilor pământeşti şi să o perfecţioneze necontenit.

Toate realităţile care constituie sfera temporală: bunurile vieţii şi ale familiei, cultura, economia, artele şi profesiile, instituţiile comunităţii politice, relaţiile internaţionale şi celelalte de acelaşi fel, precum şi evoluţia şi progresul lor nu sunt numai mijloace în vederea scopului ultim al omului, ci au şi o valoare proprie, pusă în ele de Dumnezeu, fie privite în sine, fie ca părţi ale întregului univers temporal: „Şi Dumnezeu a văzut toate câte le-a făcut şi erau foarte bune" (Gen 1,31). Această bunătate naturală a lor primeşte o demnitate specială din relaţia lor cu persoana umană pentru slujirea căreia au fost create. În sfârşit, i-a plăcut lui Dumnezeu să adune laolaltă toate, cele naturale şi supranaturale, în Cristos Isus „ca el să aibă întâietatea în toate" (Col 1,18). Însă această menire, nu numai că nu lipseşte sfera temporală de autonomia ei, de propriile scopuri, legi, mijloace, de importanţa ei pentru binele oamenilor, ci o perfecţionează în puterea şi valoarea ei proprie; în acelaşi timp ea o face să fie pe măsura vocaţiei integrale a omului pe pământ.

De-a lungul istoriei, folosirea lucrurilor vremelnice a fost pângărită de grave devieri, pentru că oamenii, răniţi de păcatul strămoşesc, au căzut adesea în numeroase erori în privinţa adevăratului Dumnezeu, a naturii omului şi a principiilor legii morale: de unde coruperea moravurilor şi a instituţiilor omeneşti şi adesea călcarea în picioare a persoanei umane. Chiar şi în zilele noastre nu sunt puţini aceia care, încrezându-se prea mult în progresul ştiinţelor naturale şi al tehnicii, cad într-un fel de idolatrizare a lucrurilor temporale, devenind mai degrabă sclavii decât stăpânii lor.

Este de datoria întregii Biserici să lucreze pentru a-i face pe oameni capabili să construiască bine întreaga sferă temporală şi să o orienteze spre Dumnezeu prin Cristos.

Păstorii sunt aceia care trebuie să formuleze clar principiile referitoare la scopul creaţiei şi la folosirea lumii şi să dea ajutoarele morale şi spirituale necesare pentru ca sfera lucrurilor pământeşti să fie refăcută în Cristos.

Laicii trebuie să-şi asume ca menire proprie refacerea ordinii lucrurilor pământeşti şi, călăuziţi de lumina evangheliei şi de spiritul Bisericii şi însufleţiţi de iubirea creştină, să acţioneze în acest domeniu în mod direct şi concret. Ca cetăţeni, să colaboreze cu ceilalţi cetăţeni după competenţa specifică şi asumându-şi responsabilitatea proprie; să caute pretutindeni şi în toate dreptatea împărăţiei lui Dumnezeu. Sfera lucrurilor pământeşti trebuie astfel refăcută încât, fiind integral respectate legile ce îi sunt proprii, să devină mai conformă principiilor superioare ale vieţii creştine şi să fie adaptată la diferitele condiţii de loc, timp şi popoare. Între operele unui astfel de apostolat se distinge acţiunea socială a creştinilor, pe care Conciliul doreşte să o vadă extinsă astăzi la întreaga sferă temporală, inclusiv la cultură[12].

Acţiunea caritativă, pecete a apostolatului creştin

8. Întregul apostolat trebuie să-şi afle originea şi puterea în iubire; există însă anumite opere care sunt prin natura lor apte să devină o expresie vie a acestei iubiri: Cristos Domnul a voit ca ele să fie semne ale misiunii lui mesianice (cf. Mt 11,4-5).

Cea mai mare poruncă din lege este să iubeşti pe Dumnezeu din toată inima şi pe aproapele ca pe tine însuţi (cf. Mt 22,37-40). Această poruncă a iubirii faţă de aproapele Cristos şi-a făcut-o proprie şi a îmbogăţit-o cu o nouă semnificaţie atunci când a voit să se identifice cu fraţii săi, ca obiect al iubirii: „Întru cât aţi făcut aceasta unuia dintre fraţii mei mai mici, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40). Într-adevăr, asumându-şi firea omenească, el a unit cu sine întreg neamul omenesc, ca pe o familie, într-o solidaritate supranaturală, şi a orânduit iubirea ca semn distinctiv al ucenicilor săi prin cuvintele: „După aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii" (In 13,35).

După cum sfânta Biserică, la începuturile sale, unind ospăţul frăţesc, „agapé", cu cina euharistică, se arăta adunată toată laolaltă în jurul lui Cristos prin legătura dragostei, tot astfel, în orice vreme, ea se face recunoscută după acest semn al iubirii; în timp ce se bucură de iniţiativele altora, ea îşi revendică operele de caritate ca pe o îndatorire şi un drept inalienabil. De aceea, mila faţă de cei săraci şi bolnavi, precum şi aşa-numitele opere de caritate şi întrajutorare pentru a uşura toate suferinţele omeneşti sunt în mod deosebit apreciate în Biserică[13].

Astăzi, când mijloacele de comunicare au devenit mai rapide, când distanţa dintre oameni a fost, într-un fel, eliminată şi locuitorii lumii întregi au ajuns să fie aproape ca membrii aceleiaşi familii, aceste activităţi şi opere de caritate au devenit mult mai urgente şi mai universale. Acţiunea caritativă astăzi poate şi trebuie să îmbrăţişeze pe toţi oamenii şi toate necesităţile. Oriunde există oameni care sunt lipsiţi de mâncare şi băutură, de îmbrăcăminte, de locuinţă, de medicamente, de loc de muncă, de învăţătură, de mijloacele necesare pentru a duce o viaţă cu adevărat omenească, sunt chinuiţi de nenorociri şi boli, suferă în exil sau în închisoare, acolo caritatea creştină trebuie să-i caute şi să-i găsească, să-i mângâie cu grijă mărinimoasă şi să-i aline dându-le ajutor. Această obligaţie revine în primul rând persoanelor şi popoarelor care trăiesc în prosperitate[14].

Pentru ca exercitarea carităţii să fie întotdeauna deasupra oricărei bănuieli şi să apară ca atare, trebuie privit în aproapele chipul lui Dumnezeu, după care a fost creat, şi Cristos Domnul căruia i se oferă în realitate tot ce se dă celui sărac. Să fie avute în vedere, cu cea mai mare delicateţe, libertatea şi demnitatea persoanei care primeşte ajutorul. Puritatea intenţiei să nu fie pângărită de vreo căutare a interesului propriu sau de vreo dorinţă de dominare[15]. Să fie satisfăcute, în primul rând, exigenţele dreptăţii, ca nu cumva să fie oferit ca dar de caritate ceea ce este datorat după dreptate. Să se elimine cauzele relelor, nu numai efectele; ajutorul să fie astfel organizat încât cei care îl primesc să fie treptat eliberaţi de dependenţă şi să se poată ajuta singuri.

Aşadar, laicii să preţuiască mult şi să ajute după puteri operele de caritate şi iniţiativele de asistenţă socială private sau publice, chiar internaţionale, care aduc un ajutor eficace oamenilor şi popoarelor aflate în nevoie, şi să coopereze în aceasta cu toţi oamenii de bunăvoinţă[16].

Capitolul III
DIVERSELE DOMENII DE APOSTOLAT
9. Laicii îşi exercită apostolatul lor multiform şi în Biserică şi în lume. În ambele li se deschid diferite domenii de acţiune apostolică, dintre care vrem să amintim principalele: comunităţile bisericeşti, familia, tineretul, mediile sociale, viaţa naţională şi internaţională. Deoarece în zilele noastre femeile iau tot mai activ parte la întreaga viaţă socială, este foarte important să crească participarea lor şi în diferitele sectoare ale apostolatului Bisericii.

Comunităţile bisericeşti

10. Ca părtaşi la misiunea lui Cristos preot, profet şi rege, laicii îşi au partea lor activă în viaţa şi în acţiunea Bisericii. Înlăuntrul comunităţilor bisericeşti acţiunea lor este atât de necesară încât, fără ea, însuşi apostolatul păstorilor de cele mai multe ori nu-şi poate atinge deplina eficacitate. Asemeni bărbaţilor şi femeilor care îl ajutau pe Paul în vestirea evangheliei (cf. Fap 18,18.26; Rom 16,3), laicii înzestraţi cu un adevărat spirit apostolic suplinesc ceea ce le lipseşte fraţilor lor şi îi întăresc sufleteşte atât pe păstori cât şi pe ceilalţi membri ai poporului credincios (cf. 1Cor 16,17-18). Căci ei, hrăniţi prin participarea activă la viaţa liturgică a comunităţii, participă cu zel şi la lucrările ei apostolice; călăuzesc spre Biserică oameni care erau, poate, foarte departe de ea; colaborează cu devotament la răspândirea cuvântului lui Dumnezeu, mai ales prin cateheză; punându-şi la dispoziţie priceperea, fac mai eficace slujirea mântuirii sufletelor precum şi administrarea bunurilor Bisericii.

Parohia oferă un exemplu strălucit de apostolat comunitar, căci ea adună laolaltă diversitatea umană care face parte din ea şi o implantează în universalitatea Bisericii[17]. Laicii să se obişnuiască, aşadar, să lucreze în parohie, în strânsă unire cu preoţii lor[18], să prezinte comunităţii Bisericii problemele proprii şi ale lumii, precum şi întrebările cu privire la mântuirea oamenilor, pentru a fi cercetate şi rezolvate în comun; să contribuie, după posibilităţi, la orice iniţiativă apostolică şi misionară a familiei lor bisericeşti.

Laicii să cultive neîncetat simţul diecezei, a cărei celulă este parohia, gata întotdeauna ca, la îndemnul păstorului lor, să-şi pună la dispoziţie capacitatea în realizarea iniţiativelor diecezane. Mai mult, pentru a răspunde nevoilor oraşelor şi ale zonelor rurale[19], să nu-şi limiteze colaborarea la hotarele parohiei sau ale diecezei, ci să se străduiască să o extindă la dimensiuni interparohiale, interdiecezane, naţionale sau internaţionale, cu atât mai mult cu cât, crescând zilnic mişcările de populaţie, dezvoltându-se relaţiile reciproce şi facilitându-se comunicaţiile, nici o parte a societăţii nu mai poate rămâne închisă în sine. Aşadar, laicii să se preocupe de nevoile poporului lui Dumnezeu răspândit pe întreg pământul. În primul rând să aibă la inimă operele misionare, oferindu-le ajutoare materiale sau chiar personale: este o datorie şi o cinste pentru creştini să restituie lui Dumnezeu o parte din bunurile pe care le primesc de la el.

Familia

11. Deoarece Creatorul a toate a făcut din comunitatea conjugală începutul şi temelia societăţii umane şi prin harul său a făcut-o un sacrament mare în Cristos şi în Biserică (cf. Ef 5,32), apostolatul soţilor şi al familiilor are o deosebită importanţă şi pentru Biserică şi pentru societatea civilă.

Soţii creştini sunt colaboratori ai harului şi martori ai credinţei unul faţă de altul şi faţă de copiii lor şi de ceilalţi membri ai familiei. Ei sunt pentru copiii lor cei dintâi vestitori ai credinţei şi educatori; prin cuvânt şi exemplu îi formează la viaţa creştină şi apostolică, îi ajută cu prudenţă în alegerea vocaţiei, iar dacă în ei se vădeşte o chemare sfântă, o favorizează cu toată grija.

A fost întotdeauna îndatorirea soţilor, dar astăzi aceasta constituie partea principală a apostolatului lor, să manifeste şi să dovedească prin viaţa lor indisolubilitatea şi sfinţenia legăturii căsătoriei, să afirme cu tărie dreptul şi îndatorirea părinţilor şi a tutorilor de a-şi educa în spirit creştin copiii, să apere demnitatea şi autonomia legitimă a familiei. Să-şi dea, aşadar, concursul, ei şi ceilalţi creştini, împreună cu oamenii de bunăvoinţă, pentru ca în societatea civilă aceste drepturi să fie păstrate neatinse; în conducerea societăţii să se ţină seama de nevoile familiei în ce priveşte locuinţa, educarea copiilor, condiţiile de muncă, securitatea socială şi impozitele; în reglementarea emigrărilor să fie total ocrotită convieţuirea familială[20].

Familia a primit de la Dumnezeu misiunea de a fi celula de bază şi vitală a societăţii. Ea şi-o va îndeplini dacă, prin iubirea şi respectul membrilor ei unii faţă de alţii şi prin rugăciunea înălţată către Dumnezeu în comun, va apărea ca sanctuarul casnic al Bisericii; dacă întreaga familie se va insera în cultul liturgic al Bisericii; dacă, în sfârşit, familia va oferi o ospitalitate activă, dacă va promova dreptatea şi alte fapte bune pentru slujirea tuturor fraţilor aflaţi în nevoi. Printre diferitele fapte de apostolat familial pot fi enumerate: adoptarea copiilor părăsiţi, buna primire a străinilor, sprijinirea bunului mers al şcolilor, ajutorarea adolescenţilor cu sfatul şi cu fapta, ajutarea logodnicilor pentru a se pregăti mai bine la căsătorie, participarea la acţiunile de catehizare, sprijinirea soţilor şi familiilor care se află în greutăţi materiale sau morale, asigurarea, pentru cei în vârstă, nu numai a celor necesare, ci şi a unei părţi echitabile din roadele progresului economic.

Întotdeauna şi pretutindeni, dar mai ales în zonele în care se aruncă primele seminţe ale evangheliei, sau unde Biserica se află la începuturi ori în mari greutăţi, familiile creştine, aderând la evanghelie cu toată viaţa lor şi oferind un exemplu de căsătorie creştină, dau în faţa lumii o mărturie deosebit de preţioasă despre Cristos[21].

Pentru ca apostolatul să-şi poată atinge mai uşor scopurile, poate fi oportun ca familiile să se grupeze în asociaţii[22].

Tineretul

12. Tinerii exercită în societatea de azi o influenţă foarte importantă[23]. Împrejurările vieţii lor, mentalitatea precum şi înseşi relaţiile cu familia proprie s-au schimbat profund. Adesea ei trec prea repede la o nouă condiţie socială şi economică. În timp ce importanţa lor socială şi chiar politică sporeşte din zi în zi, ei par insuficient pregătiţi pentru a-şi asuma corespunzător noile îndatoriri.

Această creştere a ponderii lor în societate le pretinde o activitate apostolică pe măsură, şi însăşi firea lor îi dispune la aceasta. Prin maturizarea conştiinţei propriei personalităţi, îndemnaţi de entuziasm vital şi de energie exuberantă, ei îşi asumă responsabilitatea ce le revine şi doresc să participe activ la viaţa socială şi culturală: acest zel, dacă este pătruns de spiritul lui Cristos şi însufleţit de ascultare şi de iubire faţă de păstorii Bisericii, dă speranţa unor roade foarte îmbelşugate. Ei trebuie să fie apostolii cei dintâi şi imediaţi ai tinerilor, exercitând cu responsabilitate proprie apostolatul între ei, în funcţie de mediul social în care trăiesc[24].

Adulţii să aibă grijă să ajungă cu tinerii la un dialog prietenesc prin care şi unii şi alţii, depăşind deosebirea de vârstă, să se cunoască reciproc şi să-şi comunice unii altora bogăţiile ce le sunt proprii. În primul rând, prin exemplu şi, când se dă ocazia, prin sfat prudent şi ajutor real, adulţii să-i stimuleze pe tineri la apostolat. La rândul lor, tinerii să nutrească respect şi încredere faţă de adulţi şi, cu toate că sunt înclinaţi din fire spre ce e nou, să aprecieze cum se cuvine tradiţiile demne de laudă.

Şi copiii îşi au activitatea apostolică proprie. După puterile lor ei sunt adevăraţi martori vii ai lui Cristos între cei de o seamă cu ei.

Mediul social

13. Apostolatul în mediul social, adică preocuparea de a pătrunde de spirit creştin mentalitatea şi moravurile, legile şi structurile comunităţii în care trăieşte fiecare, este într-o atât de mare măsură misiunea şi obligaţia laicilor încât nu poate fi niciodată împlinit cum se cuvine de către altcineva. În acest domeniu laicii pot desfăşura apostolatul semenului faţă de semen. Aici ei completează mărturia vieţii cu mărturia cuvântului[25]. La nivelul muncii, sau al profesiei, sau al studiului, sau al domiciliului, sau al timpului liber, sau al asociaţiilor, ei sunt cei mai apţi pentru a-şi ajuta fraţii.

Laicii împlinesc această misiune a Bisericii în lume în primul rând prin coerenţa dintre viaţă şi credinţă, prin care ei devin lumina lumii; prin probitate în tot ceea ce fac, prin care îi atrag pe toţi spre iubirea adevărului şi a binelui şi, în cele din urmă, spre Cristos şi spre Biserică; prin iubirea frăţească prin care, împărtăşind viaţa, munca, durerile şi aspiraţiile lor, ei dispun pe neobservate inimile tuturor faţă de acţiunea harului; prin conştiinţa deplină a rolului propriu în edificarea societăţii în care se străduiesc să-şi îndeplinească îndatoririle familiale, sociale şi profesionale cu generozitate creştină. Astfel, modul lor de a acţiona pătrunde treptat mediul în care trăiesc şi muncesc.

Acest apostolat trebuie să-i cuprindă pe toţi oamenii care trăiesc în mediul respectiv şi să nu excludă nici un bine spiritual sau material care li se poate face. Însă adevăraţii apostoli, nemulţumindu-se numai cu această activitate, se străduiesc să-l vestească pe Cristos aproapelui şi prin cuvinte. Într-adevăr, mulţi oameni nu pot auzi evanghelia şi nu-l pot cunoaşte pe Cristos decât prin laicii cu care vin în contact.

Sfera naţională şi internaţională

14. Un imens câmp de apostolat este deschis în sfera naţională şi internaţională, unde în primul rând laicii sunt administratorii înţelepciunii creştine. În dragostea de patrie şi în îndeplinirea fidelă a îndatoririlor cetăţeneşti, catolicii să se simtă obligaţi să promoveze adevăratul bine comun şi să facă astfel încât opinia lor să fie luată în seamă, pentru ca puterea civilă să se exercite cu dreptate, iar legile să corespundă exigenţelor morale şi binelui comun. Catolicii competenţi în problemele mari ale ţării şi întăriţi cum se cuvine în credinţa şi învăţătura creştină să nu refuze funcţiile publice, deoarece, exercitându-le cu vrednicie, pot contribui la binele comun şi, în acelaşi timp, pot deschide calea evangheliei.

Catolicii să caute să colaboreze cu toţi oamenii de bunăvoinţă pentru a promova tot ce este adevărat, tot ce este drept, tot ce este sfânt, tot ce este vrednic de iubire (cf. Fil 4,8). Să fie în dialog cu ei, întâmpinându-i cu pricepere şi omenie şi să cerceteze felul în care instituţiile sociale şi publice ar putea fi perfecţionate în spiritul evangheliei.

Printre semnele timpului nostru, merită amintită în mod special creşterea nestăvilită a simţului de solidaritate între toate popoarele şi este datoria apostolatului laicilor să-l promoveze cu solicitudine şi să-l transforme într-o aspiraţie sinceră şi reală de fraternitate. Pe lângă aceasta, laicii trebuie să aibă înaintea ochilor domeniul internaţional, precum şi problemele şi soluţiile teoretice sau practice care apar, mai ales în legătură cu popoarele în curs de dezvoltare[26].

Toţi cei care lucrează în ţări străine sau le dau ajutor să nu uite că relaţiile dintre popoare trebuie să fie un adevărat schimb frăţesc în care ambele părţi dau şi totodată primesc. Cei ce călătoresc în străinătate pentru îndeplinirea unor activităţi internaţionale sau din motive de afaceri sau turistice să-şi aducă aminte că ei sunt pretutindeni şi crainici călători ai lui Cristos şi să se comporte într-adevăr ca atare.

Capitolul IV
DIVERSELE FORME DE APOSTOLAT
15. Laicii îşi pot exercita activitatea apostolică fie individual, fie grupaţi în diferite comunităţi sau asociaţii.

Importanţa apostolatului individual şi multiplele lui forme

16. Apostolatul pe care fiecare trebuie să-l desfăşoare personal şi care izvorăşte cu îmbelşugare dintr-o viaţă cu adevărat creştină (cf. In 4,14) este principiul şi condiţia oricărui apostolat al laicilor, fie şi colectiv, şi el nu poate fi înlocuit cu nimic.

La acest fel de apostolat, care este totdeauna şi pretutindeni rodnic, dar în anumite împrejurări este unicul adecvat şi posibil, sunt chemaţi şi obligaţi toţi laicii, de orice condiţie, chiar dacă sunt lipsiţi de ocazia sau de posibilitatea de a colabora în asociaţii.

Sunt multe formele de apostolat prin care laicii edifică Biserica, sfinţesc lumea şi o însufleţesc în Cristos.

O formă deosebită de apostolat individual şi semn foarte adecvat vremurilor noastre este mărturia întregii vieţi a laicilor, izvorâtă din credinţă, speranţă şi iubire, care îl arată pe Cristos trăind în credincioşii săi. Prin apostolatul cuvântului, absolut necesar în anumite împrejurări, laicii îl vestesc pe Cristos, Îi explică învăţătura şi o răspândesc, după condiţia şi priceperea fiecăruia, şi o mărturisesc cu fidelitate.

De asemenea, colaborând ca cetăţeni ai lumii acesteia la tot ce priveşte construirea şi administrarea sferei lucrurilor pământeşti, laicii trebuie să caute, în lumina credinţei, motive mai înalte de a acţiona în viaţa familială, profesională, culturală şi socială şi, când se iveşte ocazia, să le dezvăluie şi altora, conştienţi că în acest fel ei devin colaboratorii lui Dumnezeu Creatorul, Răscumpărătorul şi Sfinţitorul, şi îi aduc laudă.

În sfârşit, laicii să-şi însufleţească viaţa prin caritate şi, după posibilităţi, să exprime caritatea prin fapte.

Să-şi aducă aminte toţi că prin cultul public şi prin rugăciunea personală, prin pocăinţă şi prin acceptarea liberă a trudei şi a greutăţilor vieţii prin care devin asemenea lui Cristos care suferă (cf. 2Cor 4,10; Col 1,24), ei pot ajunge la toţi oamenii şi pot contribui la mântuirea întregii lumi.

Apostolatul individual în împrejurări deosebite

17. Apostolatul individual este deosebit de necesar şi urgent în regiunile în care libertatea Bisericii este grav afectată. În aceste împrejurări foarte grele, laicii, ţinând pe cât le stă în putinţă, locul preoţilor şi riscându-şi propria libertate şi, uneori, viaţa, îi învaţă pe cei din jurul lor doctrina creştină, îi educă la viaţa de credinţă şi la mentalitatea catolică, îi îndeamnă să primească des sacramentele şi să cultive evlavia, mai ales faţă de Euharistie[27]. Conciliul, mulţumind din adâncul inimii lui Dumnezeu, care, şi în timpurile noastre, nu încetează să ridice, în mijlocul prigonirilor, laici cu o tărie eroică, îi îmbrăţişează pe aceştia cu afecţiune părintească şi cu recunoştinţă.

Apostolatul individual îşi află un câmp vast în regiunile în care catolicii sunt puţini şi dispersaţi. Acolo laicii care exercită numai apostolatul individual, fie din cauzele amintite, fie din motive speciale izvorâte chiar şi din activitatea profesională, se pot totuşi aduna cu folos, în grupuri mici, fără vreo formă mai strictă de constituire sau organizare, dar astfel încât semnul comunităţii Bisericii să fie necontenit vizibil pentru ceilalţi ca o mărturie autentică a iubirii. În acest fel, prin prietenie şi schimb de experienţă, ajutându-se reciproc pe plan spiritual, se întăresc pentru a depăşi inconvenientele unei vieţi şi activităţi prea izolate şi pentru a produce roade mai bogate de apostolat.

Importanţa apostolatului organizat

18. Creştinii sunt chemaţi, fiecare în parte, să exercite apostolatul în diversele lor condiţii de viaţă; totuşi ei să nu uite că omul este, prin firea lui, social şi că i-a plăcut lui Dumnezeu ca pe cei ce cred în Cristos să-i adune în poporul lui Dumnezeu (cf. 1Pt 2,5-10) şi într-un singur trup (cf. 1 Cor 12,12). Aşadar, apostolatul desfăşurat în comun corespunde în chip fericit nevoilor credincioşilor atât din punct de vedere uman cât şi creştin şi în acelaşi timp poartă semnul comuniunii şi unităţii Bisericii, în Cristos, care a spus: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor" (Mt 18,20).

De aceea, creştinii să-şi exercite apostolatul cu spirit de unitate[28]. Să fie apostoli în comunităţile lor familiale precum şi în parohii şi dieceze, care, ca atare, exprimă natura comunitară a apostolatului, dar şi în grupările libere în care vor vrea să se asocieze.

Apostolatul organizat are o mare importanţă şi pentru că, fie în comunităţile bisericeşti, fie în diversele medii, apostolatul cere adeseori să fie exercitat printr-o acţiune comună. Organizaţiile create în vederea unui apostolat colectiv îşi susţin membrii şi îi formează pentru apostolat, le orânduiesc şi le conduc acţiunea apostolică în aşa fel încât se pot spera rezultate mult mai bogate decât dacă fiecare ar acţiona separat.

În împrejurările actuale este deosebit de necesar ca în domeniul de activitate al laicilor să se întărească apostolatul în formă colectivă şi organizată; într-adevăr, numai o strânsă unire a eforturilor poate duce la atingerea completă a tuturor finalităţilor apostolatului de astăzi şi la apărarea eficientă a roadelor sale[29]. În această privinţă e foarte important ca apostolatul să atingă şi mentalităţile comune şi condiţiile sociale ale acelora către care se îndreaptă; altfel, ei nu vor fi adesea capabili să reziste la presiunea opiniei publice sau a instituţiilor.

Forme de apostolat organizat

19. Există o mare varietate de asociaţii de apostolat[30]. Unele îşi propun să atingă ţelul apostolic general al Bisericii; altele, scopuri de evanghelizare şi sfinţire considerate în anumite aspecte; altele urmăresc scopuri de însufleţire creştină a sferei lucrurilor pământeşti, iar altele dau mărturie lui Cristos în mod deosebit prin fapte de milostenie şi caritate.

Între aceste asociaţii trebuie luate în consideraţie în primul rând acelea care favorizează şi accentuează o unire mai intimă între viaţa concretă a membrilor şi credinţa lor.

Asociaţiile nu sunt scopuri în sine, ci trebuie să slujească la împlinirea misiunii Bisericii faţă de lume. Valoarea lor apostolică depinde de conformitatea cu scopurile Bisericii precum şi de mărturia creştină şi de spiritul evanghelic ale fiecărui membru şi ale întregii asociaţii.

Misiunea universală a Bisericii, ţinând seama şi de instituţionalizarea progresivă şi de evoluţia rapidă a societăţii contemporane, cere ca iniţiativele apostolice ale catolicilor să dezvolte forme tot mai perfecţionate pe plan internaţional. Organizaţiile internaţionale catolice îşi vor atinge mai bine scopul dacă grupările care fac parte din ele şi membrii lor sunt mai strâns uniţi cu ele.

Păstrând relaţia cuvenită cu autoritatea bisericească[31], laicii au dreptul să întemeieze asociaţii[32], să le conducă şi să se înscrie în cele deja întemeiate. Cu toate acestea, trebuie evitată risipirea forţelor, care s-ar produce dacă s-ar întemeia noi asociaţii şi opere fără motiv suficient, sau dacă s-ar păstra altele devenite inutile sau cu metode perimate; în sfârşit, nu este întotdeauna oportun ca forme instituite într-o ţară să fie transpuse fără discernământ în altele[33].

Acţiunea Catolică

20. De câteva decenii, în mai multe ţări, laicii, consacrându-se tot mai mult apostolatului, s-au unit în diferite forme de acţiune şi asociaţii care, păstrând o legătură mai strânsă cu ierarhia, au urmărit şi urmăresc scopuri propriu zis apostolice. Printre acestea sau altele asemănătoare din trecut, trebuie amintite mai ales acelea care, folosind diferite metode de acţiune, au adus roade bogate pentru împărăţia lui Cristos şi care, pe drept cuvânt, recomandate şi promovate de suveranii pontifi şi de numeroşi episcopi, au primit de la aceştia numele de Acţiune Catolică şi au fost definite ca o cooperare a laicilor la apostolatul ierarhic[34].

Aceste forme de apostolat, fie că se numesc Acţiune Catolică sau altfel, care exercită în zilele noastre un apostolat preţios, sunt caracterizate de ansamblul următoarelor elemente:

a) Scopul imediat al organizaţiilor de acest fel este scopul apostolic al Bisericii, adică evanghelizarea şi sfinţirea oamenilor şi formarea conştiinţelor creştine, astfel încât ele să pătrundă de spiritul evangheliei diferitele comunităţi şi diferitele medii.

b) Laicii, cooperând cu ierarhia după modul lor propriu, îşi oferă experienţa şi îşi asumă responsabilitatea în conducerea unor astfel de organizaţii, în cântărirea condiţiilor în care trebuie desfăşurată acţiunea pastorală a Bisericii, şi în elaborarea şi executarea programului lor de acţiune.

c) Laicii acţionează uniţi într-un corp organic, exprimând astfel mai grăitor comunitatea Bisericii şi făcând mai rodnic apostolatul.

d) Laicii, fie oferindu-se din proprie iniţiativă, fie invitaţi la acţiune şi colaborare directă cu apostolatul ierarhic, acţionează sub îndrumarea superioară a autorităţii ierarhice înseşi, care poate autentifica această cooperare printr-un mandat explicit.

Organizaţiile în care, după opinia ierarhiei, sunt întrunite aceste caracteristici trebuie considerate Acţiune Catolică, chiar dacă au structuri şi nume variate după cerinţele diferitelor locuri şi popoare.

Conciliul recomandă stăruitor aceste instituţii care răspund în mod cert necesităţilor apostolatului Bisericii în multe ţări; el îi invită pe preoţii şi laicii care activează în ele să realizeze tot mai mult caracteristicile amintite mai sus şi să colaboreze mereu în spirit frăţesc cu toate celelalte forme de apostolat, în Biserică.

Aprecierea asociaţiilor

21. Toate asociaţiile de apostolat trebuie apreciate precum se cuvine, însă acelea pe care ierarhia le-a apreciat sau le-a recomandat sau a hotărât să le înfiinţeze ca fiind de primă urgenţă, după necesităţile timpului şi locului, trebuie să se bucure de o atenţie deosebită din partea preoţilor, călugărilor şi laicilor şi trebuie promovate de fiecare după menirea sa. Printre acestea trebuie menţionate astăzi în primul rând asociaţiile şi grupările internaţionale ale catolicilor.

Laicii angajaţi în chip deosebit în slujba Bisericii

22. Sunt vrednici de apreciere şi recomandare deosebită în Biserică laicii, fie celibatari, fie căsătoriţi, care se dedică, pentru totdeauna sau pentru o perioadă, slujirii instituţiilor şi operelor acestora cu competenţa lor profesională. Este o mare bucurie pentru Biserică faptul că sporeşte mereu numărul laicilor care îşi oferă serviciile asociaţiilor şi operelor de apostolat, fie între hotarele propriei naţiuni, fie pe plan internaţional, fie mai ales în comunităţile catolice din misiuni şi din Bisericile tinere.

Păstorii Bisericii să-i primească pe aceşti laici cu bucurie şi recunoştinţă şi să aibă grijă să li se ofere condiţii cât mai conforme cu exigenţele dreptăţii, echităţii şi carităţii, mai ales în privinţa întreţinerii demne a lor şi a familiei şi să li se asigure formaţia necesară, sprijin spiritual şi încurajare.

Capitolul V
ORDONAREA ACTIVITĂŢII DE APOSTOLAT
23. Apostolatul laicilor, individual sau colectiv, trebuie să fie inserat în mod corect în apostolatul întregii Biserici. Mai mult: legătura cu aceia pe care Duhul Sfânt i-a pus să conducă Biserica lui Dumnezeu (cf. Fap 20,28) este un element esenţial al apostolatului creştin. Nu este mai puţin necesară cooperarea între diverse iniţiative de apostolat, care trebuie organizată corespunzător de către ierarhie.

Pentru a promova spiritul unităţii astfel încât să strălucească în întreg apostolatul Bisericii dragostea frăţească, să fie atinse scopurile comune şi să se evite rivalităţi dăunătoare, este absolut necesar să existe o apreciere reciprocă a tuturor formelor de apostolat în Biserică şi o coordonare corespunzătoare, respectându-se natura fiecăreia[35].

Acest lucru este în mod deosebit valabil atunci când o anumită activitate în Biserică cere armonia şi cooperarea apostolică dintre clerul regular şi diecezan, călugări şi laici.

Relaţiile cu ierarhia

24. Este datoria ierarhiei să favorizeze apostolatul laicilor, să-i ofere principii şi ajutoare spirituale, să orienteze exercitarea lui spre binele comun al Bisericii şi să vegheze la păstrarea doctrinei şi ordinii.

Desigur, apostolatul laicilor admite diferite tipuri de raporturi cu ierarhia, în funcţie de diversele lui forme şi obiective.

Există în Biserică multe iniţiative apostolice care îşi au originea într-o alegere liberă din partea laicilor şi sunt conduse de judecata lor prudentă. Prin astfel de iniţiative, în anumite împrejurări misiunea Bisericii poate fi mai bine îndeplinită şi de aceea nu arareori ele sunt lăudate şi recomandate de ierarhie[36]. Dar nici o iniţiativă să nu-şi aroge numele de catolică fără consimţământul autorităţii bisericeşti legitime.

Anumite forme de apostolat al laicilor sunt recunoscute explicit de ierarhie, în diferite feluri.

După necesităţile binelui comun al Bisericii, autoritatea bisericească poate alege şi promova în mod deosebit anumite asociaţii şi iniţiative apostolice care au un scop nemijlocit spiritual şi îşi poate asuma o răspundere specială faţă de ele. Astfel, ierarhia, orânduind în diverse moduri apostolatul în funcţie de împrejurări, leagă mai strâns anumite forme ale lui de propria sa misiune apostolică, păstrând totuşi natura proprie a fiecăreia şi deosebirea dintre ele şi fără a le răpi laicilor libertatea de acţiune necesară. Acest act al ierarhiei se numeşte, în diferite documente bisericeşti, mandat.

În sfârşit, ierarhia încredinţează laicilor anumite îndatoriri care se află într-o legătură mai strânsă cu îndatoririle păstorilor: de pildă în expunerea învăţăturii creştine, în anumite acte liturgice, în grija pentru suflete. În virtutea acestei misiuni, laicii sunt total supuşi conducerii superioare bisericeşti cât priveşte exercitarea acestor funcţii.

Faţă de operele şi instituţiile din sfera temporală, rolul ierarhiei bisericeşti este de a afirma şi a interpreta în mod autentic principiile morale ce trebuie urmate în acest domeniu; ea are, de asemenea, dreptul să se pronunţe, în urma unei analize atente şi a consultării unor persoane de specialitate, asupra conformităţii unor astfel de opere şi instituţii cu principiile morale şi să stabilească ce este necesar pentru păstrarea şi promovarea bunurilor de ordin supranatural.

25. Episcopii, parohii şi ceilalţi preoţi regulari şi diecezani să nu uite că dreptul şi îndatorirea de a exercita apostolatul sunt comune tuturor credincioşilor, fie clerici, fie laici şi că laicii îşi au rolul propriu în edificarea Bisericii[37]. De aceea, să lucreze frăţeşte cu laicii în Biserică şi pentru Biserică şi să aibă o grijă deosebită să-i sprijine pe laici în operele lor apostolice[38].

Să fie aleşi cu grijă preoţi capabili şi bine pregătiţi pentru a susţine diversele forme de apostolat al laicilor[39]. Cei care se dedică acestei slujiri în virtutea misiunii primite din partea ierarhiei reprezintă Ierarhia în acţiunea ei pastorală; fiind pururi ataşaţi cu fidelitate spiritului şi învăţăturii Bisericii, ei trebuie să favorizeze relaţii corespunzătoare între laici şi ierarhie; trebuie să lucreze cu dăruire pentru alimentarea vieţii spirituale şi a simţului apostolic al asociaţiilor catolice care le sunt încredinţate; să le asiste în activitatea apostolică prin sfat înţelept şi să le favorizeze iniţiativele; stabilind un dialog continuu cu laicii, să cerceteze cu atenţie care sunt formele care pot face mai rodnică acţiunea apostolică; să dezvolte spiritul de unitate atât înlăuntrul asociaţiei respective cât şi între ea şi celelalte.

În sfârşit, călugării şi călugăriţele să preţuiască activitatea apostolică a laicilor şi, după spiritul şi normele institutelor lor, să se dedice cu bucurie sprijinirii ei[40]; să se străduiască să susţină, să ajute şi să completeze lucrarea preotului.

Mijloace de colaborare

26. În dieceze să existe, pe cât posibil, consilii care să susţină lucrarea apostolică a Bisericii atât în domeniul evanghelizării şi al sfinţirii cât şi în cel caritativ, social şi în altele printr-o colaborare corespunzătoare între clerici, călugări şi laici. Aceste consilii vor putea sluji la coordonarea dintre diferitele asociaţii şi iniţiative ale laicilor, respectând natura proprie şi autonomia fiecăreia[41].

Astfel de consilii să existe, dacă e posibil, şi la nivel parohial sau interparohial, interdiecezan precum şi la nivel naţional şi internaţional[42].

Mai mult, să fie constituit pe lângă Sfântul Scaun un secretariat special în slujba şi pentru promovarea apostolatului laicilor, ca un centru înzestrat cu mijloace adecvate pentru a oferi informaţii despre diferitele iniţiative apostolice ale laicilor, pentru organizarea unor cercetări asupra problemelor ce se ridică actualmente în acest domeniu şi pentru a sprijini cu sfaturile sale ierarhia şi pe laici în activitatea apostolică. În acest secretariat să fie reprezentate diferitele mişcări şi organizaţii apostolice ale laicilor existente în lumea întreagă şi, alături de laici, să colaboreze şi clerici şi călugări.

Colaborarea cu ceilalţi creştini şi cu necreştini

27. Patrimoniul evanghelic comun şi îndatorirea comună, care decurge din el, de a da mărturie creştină recomandă şi adesea pretind colaborarea catolicilor cu ceilalţi creştini, fie individuală, fie înfăptuită de comunităţile bisericeşti, în diferite acţiuni sau în asociaţii pe plan naţional şi internaţional[43].

Valorile umane comune cer, nu rareori, şi de la creştinii ce urmăresc scopuri apostolice o colaborare cu aceia care nu se declară creştini dar recunosc aceste valori.

Prin această colaborare dinamică şi prudentă[44] care este de mare importanţă în activităţile pământeşti, laicii dau mărturie pentru Cristos, Mântuitorul lumii, şi pentru unitatea familiei umane.

Capitolul VI
FORMAREA ÎN VEDEREA APOSTOLATULUI
28. Apostolatul îşi poate atinge eficacitatea deplină numai cu condiţia unei formaţii multiple şi integrale; aceasta este cerută nu numai de progresul continuu, spiritual şi doctrinal, al laicului, ci şi de diferitele împrejurări legate de lucruri, de persoane şi de îndatoririle la care trebuie să-şi poată adapta activitatea. Această formaţie la apostolat trebuie să se întemeieze pe principiile afirmate şi proclamate de către Conciliu[45]. În afară de formaţia comună a tuturor creştinilor, multe dintre formele de apostolat cer şi o formaţie specifică şi particulară datorită diversităţii persoanelor şi împrejurărilor.

Principii pentru formarea laicilor în vederea apostolatului

29. Deoarece laicii participă într-un mod specific la misiunea Bisericii, formaţia lor apostolică primeşte o caracteristică specială de la însăşi natura seculară proprie laicilor şi de la spiritualitatea ei specifică.

Formarea la apostolat presupune o pregătire umană integrală, conformă cu personalitatea şi condiţiile de viaţă ale fiecăruia. Într-adevăr, laicul, cunoscând bine lumea contemporană, trebuie să fie un membru al societăţii proprii şi să se afle la nivelul ei de cultură.

În primul rând, însă, laicul trebuie să înveţe să îndeplinească misiunea lui Cristos şi a Bisericii, trăind din credinţă misterul divin al creaţiei şi al răscumpărării sub călăuzirea Duhului Sfânt care dă viaţă poporului lui Dumnezeu şi care îi inspiră cu putere pe toţi oamenii să iubească pe Dumnezeu Tatăl şi, în el, lumea şi oamenii. Această formaţie trebuie considerată baza şi condiţia oricărui apostolat rodnic.

În afară de formaţia spirituală, e necesară o solidă pregătire doctrinală, şi anume teologică, etică, filozofică, adaptată vârstei, condiţiei şi înzestrării fiecăruia. Să nu fie neglijată importanţa culturii generale alături de formaţia practică şi tehnică.

Pentru a cultiva bunele relaţii umane, trebuie cultivate valorile cu adevărat omeneşti, în primul rând arta convieţuirii şi colaborării frăţeşti precum şi a stabilirii dialogului cu semenii.

Însă, deoarece formarea laicului pentru apostolat nu se poate limita la instruirea teoretică, în mod gradat şi prudent, încă de la începutul formaţiei sale, laicul să înveţe să privească, să judece şi să facă totul în lumina credinţei, să se formeze şi să se perfecţioneze pe sine împreună cu ceilalţi prin acţiune şi astfel să intre activ în slujba Bisericii[46]. Această formaţie, care trebuie mereu perfecţionată în funcţie de maturizarea persoanei umane şi de evoluţia problemelor, cere o cunoaştere tot mai profundă şi o acţiune tot mai adaptată. În îndeplinirea tuturor exigenţelor formaţiei trebuie să se ţină seama mereu de unitatea şi integritatea persoanei umane, astfel încât să-i fie ocrotite şi sporite armonia şi echilibrul.

În acest fel laicul se inserează profund şi activ în însăşi realitatea sferei temporale şi participă eficient la mersul ei şi, în acelaşi timp, ca membru viu şi martor al Bisericii, o face prezentă şi activă în sânul realităţilor pământeşti[47].

Cei care asigură formaţia în vederea apostolatului

30. Formaţia în vederea apostolatului trebuie să fie inclusă deja în primele elemente de educaţie a copiilor, însă în mod deosebit trebuie iniţiaţi la apostolat adolescenţii şi tinerii şi trebuie să fie ajutaţi să se pătrundă de acest spirit. Formaţia lor trebuie perfecţionată apoi toată viaţa, după cum o cer noile îndatoriri asumate. Este evident, aşadar, că aceia cărora le revine sarcina educaţiei creştine au şi îndatorirea formării pentru apostolat.

Este sarcina părinţilor, în familie, să-şi dispună copiii, încă de mici, la recunoaşterea iubirii lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii, să-i înveţe treptat, mai ales prin pilda lor, grija faţă de nevoile atât materiale cât şi spirituale ale aproapelui. Aşadar, întreaga familie şi viaţa ei comună trebuie să devină o ucenicie a apostolatului.

Pe lângă aceasta, copiii trebuie educaţi astfel încât, depăşind cadrul familiei, să-şi deschidă inima faţă de comunităţile bisericeşti şi pământeşti. Să fie în aşa fel integraţi în comunitatea parohială încât să-şi dobândească înlăuntrul ei conştiinţa de a fi membri vii şi activi ai poporului lui Dumnezeu. Preoţii să aibă mereu prezentă, în cateheză şi în slujirea cuvântului, în direcţiunea spirituală precum şi în celelalte îndatoriri pastorale, sarcina formării pentru apostolat.

De asemenea, şcolile, colegiile şi celelalte instituţii catolice de educaţie trebuie să trezească şi să dezvolte la tineri simţul catolic şi acţiunea apostolică. Dacă această formaţie lipseşte, fie pentru că tinerii nu frecventează aceste şcoli, fie din alt motiv, trebuie cu atât mai mult să se îngrijească de ea părinţii, păstorii sufleteşti şi asociaţiile apostolice. Profesorii şi educatorii, care prin chemarea şi îndatorirea lor exercită una dintre cele mai înalte forme de apostolat laic, să fie pătrunşi de învăţătura necesară şi de arta pedagogică prin care să poată transmite în mod eficient această formaţie.

Diferitele grupări şi asociaţii ale laicilor consacrate apostolatului sau altor scopuri supranaturale trebuie să favorizeze în mod atent şi statornic formaţia la apostolat, în funcţie de obie

Str. Gral. Henri M. Berthelot 19
sector 1, 010164 Bucureşti
Tel: 021 405 6262
Copyright © 2015 Asociatia Familiilor Catolice - Web design and programming
Română English