Asociatia Familiilor Catolice Asociatia Familiilor Catolice
"Păcatul este singurul rău care se vindecă prin lacrimi."
Monseniorul Ghica


Documentele de bază ale Bisericii CatoliceConciliul Vatican al II-lea

Declaraţie despre educaţia creştină GRAVISSIMUM EDUCATIONIS

PAUL, EPISCOP,
SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU,
ÎMPREUNĂ CU PĂRINŢII SFÂNTULUI CONCILIU
SPRE AMINTIRE PERPETUĂ
28 octombrie 1965

Introducere
DEOSEBITA IMPORTANŢĂ A EDUCAŢIEI în viaţa omului şi influenţa ei din ce în ce mai mare asupra dezvoltării societăţii contemporane constituite pentru sfântul conciliu ecumenic obiectul unei atente reflecţii[1]. Într-adevăr, educaţia tinerilor precum şi o anumită formaţie permanentă a adulţilor devin, în condiţiile de astăzi, în acelaşi timp mai uşoare şi mai urgente. Având o conştiinţă mai deplină a demnităţii şi a îndatoririlor proprii, oamenii doresc să ia parte tot mai activ la viaţa socială, mai ales economică şi politică[2]; iar minunatele progrese ale tehnicii şi ale cercetării ştiinţifice, noile mijloace de comunicare socială oferă oamenilor posibilitatea, atunci când se bucură de mai mult timp liber, să aibă mai uşor acces la patrimoniul cultural şi spiritual şi să se îmbogăţească reciproc prin relaţiile mai strânse create între grupuri şi chiar între popoare.

De aceea, se fac peste tot eforturi pentru promovarea continuă a activităţii educative; se definesc şi se consemnează în documente publice drepturile fundamentale ale oamenilor, şi mai ales ale copiilor şi părinţilor în privinţa educaţiei[3]; în faţa creşterii rapide a numărului de elevi, se înmulţesc şi se perfecţionează şcolile şi se creează alte instituţii de educaţie; prin noi experienţe, se dezvoltă metodele educative şi didactice; se fac, incontestabil, eforturi mari pentru a pune toate acestea la îndemâna tuturor oamenilor, chiar dacă prea mulţi copii şi tineri continuă să fie lipsiţi de orice instruire elementară şi atâţia alţii sunt privaţi de o educaţie adecvată care să cultive în acelaşi timp adevărul şi caritatea.

În ceea ce o priveşte, sfânta Maică Biserica, pentru a-şi îndeplini misiunea încredinţată de divinul său întemeietor, de a vesti tuturor oamenilor misterul mântuirii şi de a aduna laolaltă toate în Cristos, trebuie să se preocupe de întreaga viaţă a omului, chiar şi de cea pământească, în măsura în care este legată de chemarea cerească[4], şi de aceea are un rol specific în progresul şi dezvoltarea educaţiei. De aceea, Conciliul formulează câteva principii fundamentale privitoare la educaţia creştină, mai ales în şcoli, principii care urmează să fie detaliate de o comisie specială post-conciliară, şi pe care conferinţele episcopale le vor aplica la diferite condiţii locale.

Dreptul universal la educaţie

1. Toţi oamenii, indiferent de rasă, condiţie sau vârstă, în baza demnităţii personale, au dreptul inalienabil la o educaţie[5] pe măsura menirii lor[6], adaptată caracterului, sexului, culturii şi tradiţiilor ţării lor şi, în acelaşi timp, deschisă relaţiilor frăţeşti cu celelalte popoare pentru a favoriza adevărata unitate şi pace pe pământ. Adevărata educaţie urmăreşte formarea persoanei umane în vederea scopului ei ultim precum şi spre binele societăţii al cărui membru este şi în care, la maturitate, va avea îndatoriri de îndeplinit.

De aceea, copiii şi tinerii trebuie ajutaţi - ţinând seama de progresul psihologiei, pedagogiei şi didacticii - să-şi dezvolte armonios aptitudinile fizice, morale şi intelectuale, să dobândească treptat un simţ mai profund de răspundere în efortul susţinut de a-şi construi drept propria viaţă şi în căutarea adevăratei libertăţi, depăşind piedicile cu îndrăzneală şi statornicie. Pe măsură ce cresc, trebuie să primească o educaţie sexuală pozitivă şi prudentă. Pe lângă acestea, trebuie să fie formaţi pentru a participa la viaţa socială, astfel încât, înzestraţi corespunzător cu mijloacele necesare şi adecvate, să se poată integra activ în diversele sfere ale comunităţii umane, să fie deschişi la dialogul cu semenii şi să contribuie din toată inima la înfăptuirea binelui comun.

De asemenea, Conciliul declară că atât copiii cât şi tinerii au dreptul să fie ajutaţi să aprecieze cu conştiinţă dreaptă valorile morale şi să le îmbrăţişeze prin adeziune personală precum şi să-l cunoască şi să-l iubească pe Dumnezeu în mod mai desăvârşit. De aceea, Conciliul îi roagă stăruitor pe toţi conducătorii de popoare şi pe aceia care au răspunderi în domeniul educaţiei să aibă grijă ca tineretul să nu fie niciodată privat de acest drept sacru. Iar pe fiii Bisericii îi îndeamnă să muncească cu generozitate în întreg domeniul educaţiei, mai ales pentru ca binefacerile unei educaţii şi instrucţii adecvate să se poată extinde cât mai curând asupra tuturor şi pretutindeni[7].

Educaţia creştină

2. Toţi creştinii, întrucât au devenit făptură nouă renăscându-se din apă şi Duh Sfânt[8] şi astfel se numesc şi sunt într-adevăr fiii lui Dumnezeu, au dreptul la o educaţie creştină. Aceasta nu are în vedere numai maturizarea persoanei umane despre care s-a vorbit mai sus, ci urmăreşte în principal ca cei botezaţi, fiind iniţiaţi treptat în cunoaşterea misterelor mântuirii, să devină din zi în zi mai conştienţi de darul credinţei pe care l-au primit, să înveţe să-l adore pe Dumnezeu Tatăl în spirit şi adevăr (cf. In 4,23), în primul rând prin cultul liturgic, să fie formaţi pentru a-şi trăi viaţa proprie după omul cel nou în dreptatea şi sfinţenia adevărului (cf. Ef 4,22-24), şi astfel să ajungă la omul desăvârşit, la vârsta plinătăţii lui Cristos (cf. Ef 4,13) şi să-şi aducă contribuţia la creşterea trupului mistic. Pe lângă aceasta, conştienţi de chemarea lor, să se înveţe să dea mărturie despre speranţa ce se află în ei (cf. 1Pt 3,15), precum şi să ajute la transformarea creştină a lumii, prin care valorile naturale, preluate şi integrate în perspectiva integrală a omului răscumpărat de Cristos, să contribuie la binele întregii societăţi[9]. De aceea, Conciliul aminteşte păstorilor sufleteşti îndatorirea deosebit de gravă pe care o au de a face totul pentru ca toţi credincioşii să aibă parte de această educaţie creştină, mai ales tinerii, care sunt speranţa Bisericii[10].

Persoanele răspunzătoare de educaţie

3. Părinţii, deoarece au dat viaţă copiilor lor, au obligaţia foarte gravă de a-i educa, şi de aceea trebuie consideraţi primii şi principalii lor educatori[11]. Această funcţie educativă a lor este atât de importantă încât, acolo unde lipseşte, cu greu poate fi suplinită. Într-adevăr, este îndatorirea părinţilor să creeze o atmosferă familială însufleţită de iubire, de pietate faţă de Dumnezeu şi respect faţă de oameni, care să favorizeze educaţia integrală, personală şi socială, a copiilor. Familia este, aşadar, prima şcoală a virtuţilor sociale de care nici o societate nu se poate lipsi. Mai ales în familia creştină, îmbogăţită cu harul şi misiunea sacramentului căsătoriei, copiii, de la cea mai fragedă vârstă, trebuie să înveţe să-l descopere şi să-l cinstească pe Dumnezeu şi să-l iubească pe aproapele, conform credinţei primite în Botez; acolo trăiesc ei pentru prima dată experienţa unei vieţi sociale sănătoase şi a Bisericii; în sfârşit, prin familie sunt introduşi treptat în viaţa societăţii civile precum şi în poporul lui Dumnezeu. Părinţii să fie, aşadar, adânc pătrunşi de importanţa pe care o are familia cu adevărat creştină pentru viaţa şi progresul poporului lui Dumnezeu[12].

Îndatorirea de a da educaţie, ce revine în primul rând familiei, pretinde ajutorul întregii societăţi. Pe lângă drepturile părinţilor şi ale celor cărora ei le încredinţează o parte din misiunea lor de educaţie, anumite îndatoriri şi drepturi revin societăţii civile, de vreme ce ea trebuie să orânduiască cele necesare binelui comun vremelnic. Printre funcţiile ei se numără aceea de a promova în diferite feluri educaţia tineretului: de a apăra îndatoririle şi drepturile părinţilor şi ale celorlalţi care participă la educaţie şi de a-i ajuta; de a-şi asuma activitatea educativă - ţinând seama, evident, de dorinţele părinţilor - atunci când lipseşte iniţiativa părinţilor şi a celorlalte instituţii, în baza principiului subsidiarităţii; de a crea şcoli şi institute proprii, în măsura în care o cere binele comun[13].

În mod cu totul deosebit, îndatorirea de a educa revine Bisericii, nu numai pentru că trebuie să fie recunoscută ca societate umană capabilă de a educa, ci mai ales pentru că are misiunea de a vesti tuturor oamenilor calea mântuirii, de a împărtăşi credincioşilor viaţa lui Cristos şi de a-i ajuta cu solicitudine continuă să poată ajunge la plinătatea vieţii dumnezeieşti[14]. Biserica are, aşadar, obligaţia, ca Mamă, de a da fiilor săi o educaţie prin care întreaga lor viaţă să fie pătrunsă de spiritul lui Cristos; în acelaşi timp, ea oferă tuturor popoarelor contribuţia sa la promovarea desăvârşirii integrale a persoanei umane precum şi la binele societăţii pământeşti şi pentru a construi o lume mai umană[15].

Diferitele mijloace de educaţie creştină

4. În împlinirea îndatoririi sale de educaţie, Biserica, fără a neglija toate mijloacele adecvate, se preocupă în primul rând de acelea care îi sunt proprii. Primul dintre acestea este instruirea catehetică[16], care luminează şi întăreşte credinţa, hrăneşte viaţa după spiritul lui Cristos, duce la o participare activă şi conştientă la misterul liturgic[17] şi îndeamnă la acţiune apostolică. Însă Biserica preţuieşte mult şi caută să pătrundă şi să înalţe cu spiritul său şi celelalte mijloace care aparţin patrimoniului comun al oamenilor şi contribuie mult la cultivarea şi educarea oamenilor, cum ar fi mijloacele de comunicare socială[18], numeroasele asociaţii de cultură spirituală şi fizică, mişcările de tineret şi mai ales şcolile.

Importanţa şcolii

5. Între toate mijloacele de educaţie, o importanţă deosebită o are şcoala[19], care, în virtutea misiunii sale, cultivă cu grijă statornică facultăţile intelectuale, dezvoltă judecata, pune în contact cu patrimoniul cultural moştenit de la generaţiile trecute, promovează simţul valorilor, pregăteşte pentru viaţa profesională şi, generând relaţii de prietenie între elevi de firi şi condiţii diferite, favorizează spiritul de bună înţelegere. Pe lângă acestea, ea constituie un centru la a cărui activitate şi dezvoltare trebuie să participe familiile, profesorii, diversele asociaţii cu scop cultural, cetăţenesc şi religios, societatea civilă şi întreaga comunitate umană.

Este, într-adevăr, frumoasă şi de mare importanţă chemarea tuturor acelora care, ajutându-i pe părinţi în împlinirea îndatoririlor lor şi acţionând în numele comunităţii umane, îşi asumă sarcina educaţiei în şcoli; această chemare necesită o înzestrare specială a minţii şi a inimii, o pregătire foarte atentă precum şi o promptitudine continuă de a se reînnoi şi de a se adapta.

Îndatoririle şi drepturile părinţilor

6. Părinţii, având datoria şi dreptul, primordiale şi inalienabile, să-şi educe copiii, trebuie să se bucure de o libertate reală în alegerea şcolii. Aşadar, statul, al cărui rol este de a ocroti şi apăra libertăţile cetăţeneşti, respectând dreptatea distributivă, trebuie să repartizeze fondurile publice de aşa manieră încât părinţii să poată alege şcoala pentru copiii lor în mod într-adevăr liber, după conştiinţă[20].

Statul trebuie să vegheze, de asemenea, ca toţi cetăţenii să poată într-adevăr participa în mod corespunzător la cultură şi să se pregătească precum se cuvine pentru exercitarea îndatoririlor şi drepturilor cetăţeneşti. Aşadar, statul trebuie să asigure dreptul copiilor la o educaţie şcolară adecvată, să vegheze la capacitatea profesorilor, la nivelul studiilor precum şi la sănătatea elevilor şi, în general, să dezvolte întregul sistem şcolar având mereu în faţa ochilor principiul subsidiarităţii şi excluzând orice monopol asupra şcolii, monopol care se opune drepturilor înnăscute ale persoanei umane precum şi dezvoltării şi răspândirii culturii, convieţuirii paşnice a cetăţenilor precum şi pluralismul existent astăzi în numeroase societăţi[21].

Sfântul Conciliu îi îndeamnă, aşadar, pe credincioşi să-şi ofere colaborarea, fie la căutarea unor metode de educaţie şi a unor programe corespunzătoare, fie la formarea unor profesori care să poată da o educaţie bună tinerilor şi, mai ales prin asociaţiile de părinţi, să urmărească şi să sprijine toată activitatea şcolii şi în special educaţia morală pe care aceasta trebuie să o asigure[22].

Educaţia morală şi religioasă în toate şcolile

7. Conştientă de îndatorirea deosebit de gravă pe care o are de a veghea continuu la educaţia morală şi religioasă a tuturor fiilor săi, Biserica trebuie să fie prezentă cu afecţiune şi ajutor deosebit faţă de cei care nu sunt educaţi în şcoli catolice şi al căror număr este foarte mare. Ea poate să facă acest lucru prin mărturia vieţii profesorilor şi directorilor, prin acţiunea apostolică a elevilor[23] şi mai ales prin activitatea preoţilor şi laicilor care transmit învăţătura mântuirii în modalităţi corespunzătoare diferitelor vârste şi împrejurări şi care oferă ajutor spiritual prin iniţiative potrivite situaţiilor şi timpurilor.

Biserica reaminteşte însă părinţilor că au îndatorirea gravă de a orândui totul şi chiar de a pretinde ca fiii lor să se poată bucura de aceste ajutoare şi să progreseze în formaţia creştină în acelaşi ritm în care înaintează în formaţia profană. De aceea, Biserica felicită autorităţile şi societăţile civile care, ţinând seama de pluralismul societăţii de astăzi şi garantând dreapta libertate religioasă, sprijină familiile pentru ca în toate şcolile copiii să poată primi o educaţie conformă cu principiile morale şi religioase ale familiilor lor[24].

Şcolile catolice

8. Prezenţa Bisericii în domeniul şcolar se manifestă în mod deosebit prin şcoala catolică. Desigur, ea urmăreşte, nu mai puţin decât celelalte şcoli, scopuri culturale şi formaţia umană a tinerilor. Dar elementul ei caracteristic este crearea în comunitatea şcolară a unei atmosfere însufleţite de spiritul evanghelic al libertăţii şi iubirii, ajutarea adolescenţilor pentru ca, odată cu dezvoltarea personalităţii proprii, să crească şi conform cu făptura cea nouă în care au fost transformaţi prin Botez şi, în sfârşit, orientarea întregii culturi umane spre vestea mântuirii, astfel încât cunoaşterea pe care elevii o dobândesc treptat despre lume, viaţă şi om să fie luminată de credinţă[25]. În acest fel, şcoala catolică, având deschiderea cuvenită faţă de exigenţele progresului actual, îşi educă elevii la promovarea eficientă a binelui cetăţii pământeşti şi îi pregăteşte la slujire în vederea răspândirii împărăţiei lui Dumnezeu pentru ca, ducând o viaţă exemplară şi apostolică, aceştia să devină plămadă de mântuire pentru comunitatea umană.

De vreme ce poate contribui atât de mult la împlinirea misiunii poporului lui Dumnezeu şi poate sluji dialogului între Biserică şi comunitatea umană spre folosul lor reciproc, şcoala catolică îşi păstrează, aşadar, şi în împrejurările actuale, importanţa ei cu totul deosebită. De aceea, sfântul Conciliu reafirmă dreptul Bisericii de a întemeia şi conduce în mod liber şcoli de toate felurile şi gradele - drept proclamat deja în numeroase documente ale magisteriului[26] - şi reaminteşte că exercitarea unui astfel de drept contribuie în cel mai înalt grad la ocrotirea libertăţii de conştiinţă şi a drepturilor părinţilor, precum şi la însuşi progresul culturii.

Profesorii să nu uite, însă, că în primul rând de ei depinde ca şcoala catolică să-şi poată realiza scopurile şi iniţiativele[27]. Aşadar, ei trebuie să fie pregătiţi cu deosebită grijă pentru a poseda ştiinţa, atât profană cât şi religioasă, atestată prin diplome cuvenite, şi pentru a fi înzestraţi cu o măiestrie pedagogică la nivelul progresului actual. Legaţi între ei şi cu elevii lor prin iubire şi pătrunşi de spirit apostolic, să dea mărturie, atât prin viaţă cât şi prin învăţătură, pentru unicul Învăţător, Cristos. Să colaboreze, în primul rând, cu părinţii; împreună cu ei să ţină seama, în întreaga educaţie, de deosebirea dintre sexe şi de scopul atribuit de providenţa divină fiecărui sex în familie şi în societate. Să depună eforturi pentru a stimula activitatea personală a elevilor şi să continue să-i sprijine cu sfatul şi cu prietenia şi după terminarea studiilor, întemeind chiar asociaţii speciale pătrunse de adevăratul spirit al Bisericii. Conciliul declară că slujirea îndeplinită de profesori este un apostolat autentic, deosebit de adecvat şi necesar şi în vremurile noastre şi, în acelaşi timp, este un adevărat serviciu adus societăţii. Părinţilor catolici le aminteşte îndatorirea de a-şi încredinţa copiii, atunci când este posibil, şcolilor catolice, de a le susţine, după puteri, şi de a colabora cu ele spre binele copiilor lor[28].

9. Toate şcolile care, într-un mod sau altul, depind de Biserică trebuie să caute să se apropie cât mai mult de acest ideal de şcoală catolică, chiar dacă şcoala catolică poate îmbrăca forme diferite, după împrejurările locale[29]. De asemenea, Biserica dă o mare preţuire şi şcolilor catolice care, mai ales pe teritoriul Bisericilor tinere, sunt frecventate şi de elevi necatolici.

De altfel, în înfiinţarea şi organizarea şcolilor catolice trebuie avute în vedere necesităţile izvorâte din progresul contemporan. De aceea, continuând să fie sprijinite şcolile primare şi secundare ce constituie baza educaţiei, trebuie să se dea o mare importanţă şi acelora care sunt cerute în mod deosebit de împrejurările actuale, cum ar fi şcolile profesionale[30] şi tehnice, instituţiile pentru instruirea adulţilor, cele destinate dezvoltării serviciilor sociale, precum şi instituţiile pentru aceia care, datorită unor infirmităţi, au nevoie de o îngrijire specială, şi şcolile care formează profesori, atât pentru învăţământul religios cât şi pentru alte forme de educaţie.

Sfântul Conciliu îi îndeamnă călduros pe păstori şi pe toţi creştinii să nu se dea înapoi de la nici un sacrificiu pentru a ajuta şcolile catolice să-şi îndeplinească tot mai desăvârşit menirea şi mai ales să răspundă la necesităţile celor săraci în bunuri vremelnice sau lipsiţi de ajutorul şi afecţiunea familiei sau care sunt departe de darul credinţei.

Facultăţile şi universităţile catolice

10. Biserica înconjoară de asemenea cu atenţie statornică şcolile de grad superior, mai ales universităţile şi facultăţile. Mai mult, în cele ce depind de ea, caută, prin însăşi natura ei, ca fiecare disciplină să fie cultivată după principiile proprii acesteia, după metoda proprie şi cu libertatea proprie cercetării ştiinţifice, astfel încât în diferitele discipline cunoaşterea să fie mereu aprofundată şi, examinându-se mai atent noile probleme şi cercetări impuse de progresul actual, să se perceapă mai bine în ce fel credinţa şi raţiunea se întâlnesc în unicul adevăr, mergând pe urmele învăţătorilor Bisericii şi mai ales ale sfântului Toma de Aquino[31]. În acest fel, să se realizeze o prezenţă publică, stabilă şi universală a gândirii creştine în întregul efort intelectual pentru promovarea unei culturi superioare, iar studenţii acestor institute să fie formaţi ca oameni într-adevăr deosebiţi prin pregătire, gata să facă faţă la cele mai dificile îndatoriri în societate, fiind, în acelaşi timp, martori ai credinţei în mijlocul lumii[32].

În universităţile catolice care nu au facultate de teologie va trebui să existe un institut sau o catedră de teologie care să asigure predarea unor cursuri adaptate şi pentru studenţii laici. Şi, întrucât ştiinţele avansează, în primul rând, datorită cercetărilor specializate de mare importanţă ştiinţifică, în facultăţile şi universităţile catolice să fie în mod deosebit încurajate institutele al căror scop principal este promovarea cercetării ştiinţifice.

Conciliul recomandă insistent ca universităţile şi facultăţile catolice să se dezvolte fiind repartizate corespunzător în diverse regiuni ale lumii şi ca ele să se distingă nu atât prin număr, cât prin calitatea învăţământului, iar accesul la ele să fie înlesnit studenţilor de la care se poate spera cel mai mult, chiar dacă dispun de resurse modeste, şi mai ales acelora care vin din naţiunile tinere.

De vreme ce soarta societăţii şi a Bisericii înseşi este intim legată de dezvoltarea tinerilor care fac studii superioare[33], păstorii Bisericii nu trebuie să se îngrijească numai de viaţa spirituală a studenţilor din universităţile catolice; având grijă de formaţia spirituală a tuturor fiilor lor, prin colaborarea adecvată între episcopi, să se preocupe ca şi pe lângă universităţile necatolice să existe cămine şi centre catolice în care preoţi, călugări şi laici, aleşi şi pregătiţi cu grijă, să ofere un ajutor spiritual şi intelectual permanent tineretului universitar. Tinerii mai capabili, atât din universităţile catolice cât şi din celelalte, care manifestă aptitudini pentru învăţământ şi cercetare să fie obiectul unei griji deosebite şi să fie îndreptaţi spre cariera universitară.

Facultăţile de ştiinţe sacre

11. Biserica aşteaptă foarte mult de la activitatea facultăţilor de ştiinţe sacre[34]. Într-adevăr, lor le încredinţează îndatorirea deosebit de importantă de a-şi pregăti studenţii nu numai pentru slujirea preoţească, ci mai ales pentru învăţământul superior de studii bisericeşti precum şi pentru cercetarea ştiinţifică făcută în vederea progresului diferitelor discipline sau pentru a-şi asuma activităţile cele mai dificile ale apostolatului intelectual. Este, de asemenea, rolul acestor facultăţi de a cerceta mai profund diferitele domenii ale ştiinţelor sacre în vederea unei înţelegeri tot mai adâncite a revelaţiei sacre, pentru o explorare mai deplină a patrimoniului înţelepciunii creştine transmis de generaţiile trecute, pentru promovarea dialogului cu fraţii despărţiţi şi cu necreştinii şi pentru a da răspuns problemelor ridicate de progresul ştiinţific[35].

Prin urmare, facultăţile ecleziastice, după ce îşi vor revizui în mod adecvat legile proprii, să dezvolte intens ştiinţele sacre şi cele conexe lor şi să-şi formeze studenţii la cercetări mai aprofundate folosind mijloacele şi resursele moderne.

Coordonarea în domeniul învăţământului

12. Deoarece şi în domeniul învăţământului este cât se poate de necesară acea colaborare care se impune şi se realizează din zi în zi mai mult la nivel diecezan, naţional şi internaţional, trebuie depuse toate eforturile ca între şcolile catolice să se promoveze o coordonare adecvată şi să se dezvolte între ele şi celelalte şcoli colaborarea pretinsă de binele întregii comunităţi umane[36].

Din această coordonare mai intensă şi din acţiunea comună vor rezulta roade bogate, mai ales în sfera institutelor academice. Aşadar, în orice universitate, diferitele facultăţi să se sprijine reciproc în măsura cerută de obiectul lor; mai mult, şi universităţile să tindă în aceeaşi direcţie şi să-şi unească eforturile, organizând împreună congrese internaţionale, repartizându-şi între ele sectoarele cercetării ştiinţifice, comunicându-şi reciproc descoperirile, făcând schimb de profesori pentru anumite perioade şi, în sfârşit, dezvoltând tot ceea ce poate favoriza o colaborare mai strânsă.

Încheiere
Sfântul Conciliu îi îndeamnă stăruitor pe tineri, ca fiind conştienţi de rolul primordial al educatorului, să fie gata să şi-l asume cu generozitate, mai ales în zonele în care, din lipsă de profesori, educaţia tineretului este periclitată.

De asemenea, Conciliul, exprimându-şi adânca recunoştinţă faţă de preoţii, călugării, călugăriţele şi laicii care, prin dăruire de sine în spiritul evangheliei, sunt angajaţi în nobila operă educativă şi didactică de orice tip şi grad, îi îndeamnă să persevereze cu mărinimie în activitatea întreprinsă şi să caute să se perfecţioneze astfel în transmiterea spiritului lui Cristos elevilor, în arta pedagogică şi în munca ştiinţifică, încât nu numai să promoveze reînnoirea internă a Bisericii, ci şi să-i apere şi să îi extindă prezenţa binefăcătoare în lumea de astăzi şi mai ales în lumea intelectuală.

Toate cele stabilite în această declaraţie, şi fiecare în parte, au plăcut părinţilor conciliari. Iar noi, cu puterea apostolică acordată nouă de Cristos, le aprobăm, împreună cu venerabilii părinţi, în Duhul Sfânt, le decretăm şi le stabilim şi dispunem ca cele hotărâte astfel în Conciliu să fie promulgate spre slava lui Dumnezeu.

Roma, Sfântul Petru, 28 octombrie 1965
Eu, PAUL, Episcop al Bisericii Catolice
(Urmează semnăturile părinţilor)

Titlul original: CONCILIUL OECUMENICUM VATICANUM II, Decretum de educatione christiana Gravissimum educationis (Sessio VII, 28 oct. 1965): AAS 58 (1966) 97-134.

Note

[1] Printre numeroasele documente care subliniază importanţa educaţiei, cf. în primul rând BENEDICT AL XV-LEA, Scris. apost. Communes litteras, 10 apr. 1919: AAS XI (1919), 172; PIUS AL XI-LEA, Enc. Divini Illius Magistri, 31 dec. 1929; AAS XXII (1930), 49-86; PIUS AL XII-LEA, Discurs către tinerii din A.C.I., 20 apr. 1946: Discorsi e Radiomessaggi VIII, 53-57; Discurs către capii de familie din Franţa, 18 sept. 1951: ibid. XIII, 241-245; IOAN AL XXIII-LEA, Mesaj pentru a 30-a aniversare a enc. Divini Illius Magistri, 30 dec. 1959: AAS LII (1960), 57-59; PAUL AL VI-LEA, Discurs către membrii Federaţiei Institutelor dependente de autoritatea bisericească, 30 dec. 1963: Encicliche e Discorsi di S.S. Paolo VI, I, Roma 1964, 601-603.
[2] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Enc. Mater et Magistra, 15 mai 1961: AAS LIII (1961), 413; 415-417; Enc. Pacem in terris, 11 apr. 1963: AAS, LV (1963), 278s.
[3] Declaraţia universală a drepturilor omului aprobată de Adunarea generală O.N.U. în 10 dec. 1948 şi Declaraţia drepturilor copilului, 20 nov. 1959. Protocol adiţional la Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Paris, 20 martie 1952; pe tema declaraţiei universale a drepturilor omului, cf. IOAN AL XXIII-LEA, Enc. Pacem in terris, 11 apr. 1963: AAS, LV (1963), 295s.
[4] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Enc. Mater et Magistra, 15 mai 1961: AAS, LIII (1961), 402; CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Lumen gentium, 17.
[5] PIUS AL XII-LEA, Mesajul radiodifuzat din 24 dec. 1942: AAS, XXXV (1943), 12,19; IOAN AL XXIII-LEA, Pacem in terris, AAS, LV (1963), 259 s. şi cf. Declaraţia drepturilor omului citată la nota 3.
[6] Cf. PIUS AL XI-LEA, Enc. Divini Illius Magistri: AAS, XXII, (1930), 50s.
[7] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Mater et Magistra, 15 mai 1961: AAS, LIII (1961), 441s.
[8] Cf. PIUS AL XI-LEA, Enc. Divini Illius Magistri, loc. cit., 83.
[9] Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Lumen gentium, 36.
[10] Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Christus Dominus, 12-14.
[11] Cf. PIUS AL XI-LEA, Divini Illius Magistri, loc. cit., 59s; Enc. Mit brennender Sorge, 14 martie 1937: AAS, XXIX (1937), 164s; PIUS AL XII-LEA, Discurs la primul congres naţional al Asociaţiei italiene a profesorilor catolici (A.I.M.C.), 8 sept. 1946: Discorsi e radiomessaggi VIII, 218.
[12] Cf. Lumen gentium, 11 şi 35.
[13] Cf. PIUS AL XI-LEA, Divinus Illius Magistri, loc. cit. p. 63 s; PIUS AL XII-LEA, Mesaj radiodifuzat din 1 iunie 1941: AAS, XXXIII (1941), 200; Discurs la primul congres naţional al A.I.M.C., loc. cit., 218; cu privire la principiul subsidiarităţii, cf. IOAN AL XXIII-LEA, Pacem in terris: AAS, LV (1963), 294.
[14] Cf. PIUS AL XI-LEA, Divini Illius Magistri, loc. cit., 53s; 56s.; Enc. Non abbiamo bisogno, 29 iun. 1931: AAS, XXIII (1931), 311s; PIUS AL XII-LEA, Scrisoare a Secretariatului de Stat către a 28-a Săptămână socială a Italiei, 20 sept. 1955: L'Osservatore Romano, 29 sept. 1955.
[15] Biserica laudă autorităţile civile, locale, naţionale şi internaţionale care, conştiente de necesităţile actuale stringente, fac tot posibilul ca popoarele toate să aibă parte mai deplin de educaţie şi cultură; cf. PAUL AL VI-LEA, Discurs pronunţat la Adunarea generală O.N.U. în 4 oct. 1965: AAS, LVII (1965), 877-885.
[16] Cf. PIUS AL XI-LEA, motu proprio Orbem catholicum, 29 iun. 1923: AAS, XV (1923), 327-329; Decr. Provido sane, 12 ian. 1935: AAS, XXVII (1935), 145-152; CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decr. Christus Dominus, 13; 14.
[17] Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Sacrosanctum concilium, 14.
[18] Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decr. Inter mirifica, 13; 14.
[19] Cf. PIUS AL XI-LEA, Enc. Divini Illius Magistri, loc. cit., 76; PIUS AL XII-LEA, Discurs către Asociaţia profesorilor catolici din Bavaria, 31 dec. 1956: Discorsi e Radiomessaggi XVIII, 746.
[20] Cf. CONC. PROV. AL III-LEA DIN CINCINNATI, în 1861: Col. Lacensis, III, col. 1240, c/d; PIUS AL XI-LEA, Divini Illius Magistri, loc. cit., 60,63s.
[21] Cf. PIUS AL XI-LEA, Divini Illius Magistri, loc. cit., 63; Enc. Non abbiamo bisogno, 29 iun. 1931: AAS, XXIII (1931), 305; PIUS AL XII-LEA, Scrisoarea Secretariatului de Stat către a 28-a Săptămână socială a Italiei, 20 sept. 1955: L'Osservatore Romano, 29 sept. 1955; PAUL AL VI-LEA, Discurs către asociaţia creştină a muncitorilor italieni (A.C.L.I.), 6 oct. 1963: Encicliche e Discorsi di Paolo VI, I, Roma, 1964, 230.
[22] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Mesaj pentru a 30-a aniversare a publicării enc. Divini Illius Magistri, 30 dec. 1959: AAS, LII (1960), 57.
[23] Biserica apreciază mult acţiunea apostolică pe care pot să o exercite, şi în aceste şcoli, profesorii şi elevii catolici.
[24] Cf. PIUS AL XII-LEA, Discurs către Asociaţia profesorilor catolici din Bavaria, 31 dec. 1956: Discorsi e radiomessaggi XVIII, 745s.
[25] Cf. CONC. PROV. DE WESTMINSTER I, din 1852: Coll. Lacensis III, col. 1334, a/b; PIUS AL XI-LEA, Divini Illius Magistri, loc. cit., 77s; PIUS AL XII-LEA, Discurs către asociaţia profesorilor catolici din Bavaria, 31 dec. 1956, loc. cit., 746; PAUL AL VI-LEA, Discurs către membrii F.I.D.A.E. (Federaţia institutelor dependente de autoritatea ecleziastică), 30 dec. 1963: Encicliche e Discorsi di Paolo VI, I, Roma, 1964, 602s.
[26] Cf. în primul rând documentele citate la nota 1; pe lângă acestea, acest drept al Bisericii a fost proclamat de numeroase concilii provinciale precum şi în cele mai recente declaraţii ale multor conferinţe episcopale.
[27] Cf. PIUS AL XI-LEA, Enc. Divini Illius Magistri, loc. cit., 80s; PIUS AL XII-LEA, Discurs către asociaţia catolică italiană a profesorilor din învăţământul secundar (U.C.I.I.M.), 5 ian. 1954: Discorsi e radiomessaggi XV, 551-556; IOAN AL XXIII-LEA, Discurs la al VI-lea Congres al A.I.M.C., 5 sept. 1959: Discorsi, Messaggi, Colloqui, I, Roma, 1960, 427-431.
[28] Cf. PIUS AL XII-LEA, Discurs către U.C.I.I.M., 5 ian. 1954, loc. cit., 555.
[29] Cf. PAUL AL VI-LEA, Discurs către Oficiul internaţional de educaţie catolică (O.I.E.C.), 25 febr. 1964: Encicliche e Discorsi di Paolo VI, II, Roma, 1964, 232.
[30] Cf. PAUL AL VI-LEA, Discurs către A.C.L.I., 6 oct. 1963: Encicliche e Discorsi di Paolo VI, I, Roma, 1964, 229.
[31] Cf. PAUL AL VI-LEA, Discurs la al VI-lea Congres tomist internaţional, 10 sept. 1965: AAS, LVII (1965), 788-792.
[32] Cf. PIUS AL XII-LEA, Discurs către profesorii şi studenţii universităţilor catolice din Franţa, 21 sept. 1950: Discorsi e radiomessaggi XII, 219-221; scrisoare la al XXII-lea Congres al „Pax Romana", 12 aug. 1952: Discorsi e radiomessaggi XIV, 567-569; IOAN AL XXIII-LEA, Discurs către Federaţia universităţilor catolice, 1 apr. 1959: Discorsi, Messaggi, Colloqui, I, Roma, 1960, 226-229; PAUL AL VI-LEA, Discurs către Senatul academic al Universităţii catolice din Milano, 5 apr. 1964: Encicliche e Discorsi di Paolo VI, II, Roma, 1964, 438-443.
[33] Cf. PIUS AL XII-LEA, Discurs către Senatul academic şi către studenţii Universităţii din Roma, 15 iun. 1952: Discorsi e radiomessaggi XIV, 208: „Conducerea societăţii de mâine se bazează în principal pe mintea şi inima universitarilor de azi".
[34] Cf. PIUS AL XI-LEA, Constituţia apostolică Deus scientiarum Dominus, 24 mai 1931: AAS, XXIII (1931), 245-247.
[35] Cf. PIUS AL XII-LEA, Enc. Humani Generis, 12 aug. 1950: AAS, XLII (1950), 568 s, 578; PAUL AL VI-LEA, Enc. Ecclesiam suam, partea a III-a, 6 aug. 1964: AAS, LVI (1964), 637-659; CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decr. Unitatis redintegratio.
[36] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Enc. Pacem in terris, 11 apr. 1963: AAS, LV (1963), 284 et passim.

 

Str. Gral. Henri M. Berthelot 19
sector 1, 010164 Bucureşti
Tel: 021 405 6262
Copyright © 2015 Asociatia Familiilor Catolice - Web design and programming
Română English