Asociatia Familiilor Catolice Asociatia Familiilor Catolice
"Păcatul este singurul rău care se vindecă prin lacrimi."
Monseniorul Ghica


Documentele de bază ale Bisericii CatoliceConciliul Vatican al II-lea

Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană GAUDIUM ET SPES

PAUL, EPISCOP,
SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU,
ÎMPREUNĂ CU PĂRINŢII SFÂNTULUI CONCILIU
SPRE AMINTIRE PERPETUĂ
7 decembrie 1965

Introducere[1]

Legătura strânsă a Bisericii cu întreaga familie umană

1. BUCURIA ŞI SPERANŢA, tristeţea şi angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor şi ale tuturor celor care suferă, sunt şi bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa ucenicilor lui Cristos şi nu există nimic cu adevărat omenesc care să nu aibă ecou în inimile lor. Într-adevăr, comunitatea lor este alcătuită din oameni care, adunaţi laolaltă în Cristos, sunt călăuziţi de Duhul Sfânt în peregrinarea spre împărăţia Tatălui şi au primit mesajul de mântuire ce trebuie vestit tuturor. Prin urmare, această comunitate se recunoaşte în mod real şi intim solidară cu neamul omenesc şi cu istoria lui.

Cui se adresează Conciliul

2. De aceea, după o cercetare mai profundă a misterului Bisericii, Conciliul al II-lea din Vatican îşi îndreaptă acum fără şovăire cuvântul nu numai către fiii Bisericii şi către toţi cei care invocă numele lui Cristos, ci către toţi oamenii, dorind să expună tuturor în ce fel concepe prezenţa şi activitatea Bisericii în lumea contemporană.

Aşadar, el are în faţa ochilor lumea oamenilor, întreaga familie umană, cu toate realităţile în mijlocul cărora trăieşte; lumea, teatrul istoriei neamului omenesc, marcată de efortul, de înfrângerile şi de victoriile acestuia; lumea, care, conform credinţei creştinilor, este creată şi păstrată de iubirea Creatorului, şi care a căzut, ce-i drept, în robia păcatului, dar a fost eliberată de Cristos răstignit şi înviat care a frânt puterea celui rău, pentru a fi transformată după planul lui Dumnezeu şi a ajunge la desăvârşire.

În slujba omului

3. În zilele noastre, neamul omenesc, entuziasmat de propriile descoperiri şi de puterea proprie, se întreabă totuşi cu anxietate, adesea, asupra evoluţiei actuale a lumii, asupra locului şi rolului pe care îl are omul în univers, asupra sensului eforturilor individuale şi colective şi, în sfârşit, asupra destinului ultim al lucrurilor şi al oamenilor. De aceea, Conciliul, mărturisind şi proclamând credinţa întregului popor al lui Dumnezeu adunat laolaltă de Cristos, nu poate oferi o dovadă mai grăitoare a solidarităţii, a respectului şi a iubirii sale faţă de întreaga familie a oamenilor, în care este inserat, decât instituind cu ea un dialog despre aceste variate probleme, aducând asupra lor lumina evangheliei şi punând la dispoziţia neamului omenesc energiile mântuitoare pe care Biserica, sub călăuzirea Duhului Sfânt, le primeşte de la întemeietorul său. Persoana omului este cea care trebuie mântuită, societatea umană - care trebuie refăcută. Aşadar, omul, şi anume omul privit în unitatea şi integralitatea sa, omul, cu trupul şi sufletul, cu inima şi conştiinţa, cu mintea şi voinţa lui, va constitui axul întregii noastre expuneri.

De aceea, sfântul Conciliu, proclamând înalta chemare a omului şi afirmând prezenţa seminţei divine în el, oferă neamului omenesc colaborarea sinceră a Bisericii pentru a instaura acea fraternitate universală ce răspunde acestei chemări. Biserica nu este mânată de nici o ambiţie pământească; ea urmăreşte un singur scop: sub călăuzirea Duhului Sfătuitor şi Mângâietor, să continue lucrarea lui Cristos, care a venit în lume pentru a da mărturie adevărului[2], pentru a mântui şi nu pentru a judeca, pentru a sluji şi nu pentru a fi slujit[3].

Expunere preliminară
CONDIŢIA OMULUI ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ
Speranţa şi angoasa

4. Pentru a duce la bun sfârşit o astfel de misiune, Biserica are îndatorirea permanentă de a cerceta semnele timpurilor şi de a le interpreta în lumina evangheliei, astfel încât să poate răspunde, într-un mod adaptat fiecărei generaţii, la întrebările fără sfârşit ale oamenilor asupra sensului vieţii prezente şi viitoare şi asupra relaţiei reciproce dintre ele. Aşadar, lumea în care trăim, precum şi aşteptările, aspiraţiile şi caracterul ei adesea dramatic trebuie cunoscute şi înţelese. Unele dintre principalele trăsături fundamentale ale lumii de astăzi pot fi schiţate în felul următor:

- Neamul omenesc trăieşte astăzi o nouă etapă a istoriei sale, în care schimbări profunde şi rapide se extind, treptat, la întregul glob. Provocate de inteligenţa şi activitatea creatoare a omului, ele se răsfrâng asupra omului însuşi, asupra judecăţilor şi dorinţelor lui individuale şi colective, asupra modului lui de a gândi şi de a acţiona, atât faţă de lucruri cât şi faţă de oameni. Astfel, putem vorbi despre o adevărată transformare socială şi culturală care se reflectă chiar şi în viaţa religioasă.

- Aşa cum se întâmplă în orice criză de creştere, această transformare aduce cu sine şi dificultăţi deloc neglijabile. Astfel, în vreme ce omul îşi extinde atât de mult puterea, nu reuşeşte întotdeauna să o pună în slujba sa. Străduindu-se să pătrundă mai mult adâncurile sufletului propriu, pare adesea mai nesigur de sine. Dezvăluind tot mai limpede legile vieţii sociale, rămâne în ezitare asupra direcţiei pe care trebuie să i-o imprime.

- Niciodată neamul omenesc nu a avut la dispoziţie atâta belşug de bogăţii, de resurse şi de putere economică, şi totuşi o uriaşă parte a locuitorilor pământului este chinuită încă de foame şi de sărăcie şi mulţimi întregi de oameni sunt apăsate de analfabetism. Niciodată oamenii nu au avut un simţ atât de acut al libertăţii ca astăzi, însă, în acelaşi timp, apar noi forme de aservire socială şi psihică. În timp ce lumea are conştiinţa atât de puternică a unităţii sale şi a interdependenţei tuturor într-o necesară solidaritate, este totuşi violent sfâşiată de forţe ce se luptă între ele: dăinuie încă aprige disensiuni politice, sociale, economice, rasiale şi ideologice şi nu este îndepărtată primejdia unui război atotnimicitor. În timp ce se extinde schimbul de idei, înseşi cuvintele prin care se exprimă concepte de mare importanţă îmbracă sensuri foarte diferite în diversele ideologii. În sfârşit, se caută stăruitor o ordine pământească mai perfectă, fără ca aceasta să fie însoţită de un progres spiritual pe măsură.

Cuprinşi într-un asemenea complex de situaţii, foarte mulţi contemporani ai noştri sunt împiedicaţi să discearnă realmente valorile perene şi, în acelaşi timp, nu ştiu cum să le armonizeze cu descoperirile recente. De aceea, oscilând între speranţă şi angoasă, întrebându-se asupra mersului lumii de azi, sunt apăsaţi de nelinişte. Acest mers al lumii îi provoacă pe oameni, ba chiar îi constrânge să dea un răspuns.

Mutaţii profunde

5. Tulburarea actuală a spiritelor şi modificarea condiţiilor de viaţă sunt legate de o transformare mai amplă care face să capete o pondere crescândă în formaţia intelectuală ştiinţele matematice, naturale şi antropologice, iar în planul acţiunii, tehnicile care decurg din aceste ştiinţe. Această mentalitate ştiinţifică modelează altfel decât în trecut cultura şi gândirea. Tehnica progresează într-atât încât transformă faţa pământului şi se lansează deja în cucerirea spaţiului cosmic.

Inteligenţa umană îşi extinde stăpânirea, într-un fel, şi asupra timpului: în trecut, prin cunoaşterea istorică; în viitor, prin prognoză şi planificare. Progresul ştiinţelor biologice, psihologice şi sociale nu numai că îi dau omului posibilitatea unei mai bune cunoaşteri de sine, ci îl ajută şi să exercite o influenţă directă asupra vieţii societăţilor, folosind metode tehnice. În acelaşi timp, neamul omenesc se preocupă tot mai mult de prevederea şi controlarea propriei creşteri demografice.

Istoria însăşi evoluează atât de rapid încât poate fi cu greu urmărită de indivizi izolaţi. Destinul comunităţii umane devine unul singur, fără a se mai diversifica în istorii diferite. Astfel, neamul omenesc trece de la o concepţie oarecum statică asupra ordinii lucrurilor la o concepţie mai degrabă dinamică şi evolutivă şi de aici se naşte o uriaşă complexitate de probleme noi ce obligă la noi analize şi sinteze.

Transformări sociale

6. Ca urmare, comunităţile locale tradiţionale - familii patriarhale, clanuri, triburi, sate - diferitele grupări şi pături sociale suferă transformări din zi în zi mai profunde.

Se răspândeşte treptat tipul de societate industrială care duce la belşug economic anumite ţări şi transformă radical concepţii şi condiţii de viaţă socială ce dăinuiau de veacuri. În acelaşi fel, civilizaţia urbană şi atracţia pe care o exercită se intensifică, fie prin înmulţirea oraşelor şi a locuitorilor lor, fie prin extinderea felului de viaţă urban în lumea satului.

Noi mijloace de comunicare socială, din ce în ce mai perfecţionate, favorizează cunoaşterea evenimentelor şi răspândirea extrem de rapidă şi de largă a ideilor şi sentimentelor, provocând astfel numeroase reacţii în lanţ.

Nu trebuie neglijat nici faptul că atâţia oameni, determinaţi de diverse motive să emigreze, ajung să-şi schimbe modul de viaţă.

Astfel, relaţiile omului cu semenii se înmulţesc neîncetat şi, în acelaşi timp, însăşi această „socializare" creează noi relaţii, fără a dezvolta însă totdeauna o maturizare corespunzătoare a persoanei şi relaţii cu adevărat personale („personalizare").

O astfel de evoluţie se manifestă mai ales în ţările care se bucură deja de avantajele progresului economic şi tehnic, dar pune în mişcare şi popoarele în curs de dezvoltare care doresc să obţină pentru ţările lor binefacerile industrializării şi urbanizării. Aceste popoare, mai ales dacă sunt legate de tradiţii mai vechi, resimt în acelaşi timp un impuls spre o exercitare mai matură şi mai personală a libertăţii.

Mutaţii psihologice, morale şi religioase

7. Transformarea mentalităţilor şi structurilor pune adesea sub semnul întrebării valorile moştenite, mai ales la tineri care, adesea, nerăbdători sau nemulţumiţi, ajung chiar să se revolte şi, conştienţi de propria importanţă în viaţa socială, doresc să-şi asume cât mai curând un rol în ea. De aceea, nu arareori părinţii şi educatorii întâmpină dificultăţi tot mai mari în îndeplinirea îndatoririlor lor.

Instituţiile, legile, modurile de a gândi şi de a simţi moştenite din trecut nu mai par întotdeauna adecvate stării actuale de lucruri: de aici o gravă perturbare în comportament şi în înseşi normele de conduită.

În sfârşit, noile condiţii influenţează şi viaţa religioasă. Pe de o parte, un simţ critic mai acut o purifică de o concepţie magică despre lume şi de elemente de superstiţie care mai dăinuie şi pretinde o adeziune din ce în ce mai personală şi mai activă la credinţă, ceea ce face ca mulţi să ajungă la un simţ mai viu al lui Dumnezeu. Pe de altă parte, însă, mulţimi întregi se îndepărtează practic de religie. Spre deosebire de vremurile trecute, negarea lui Dumnezeu sau a religiei sau indiferentismul nu mai sunt ceva neobişnuit şi individual: nu arareori astăzi astfel de atitudini sunt prezentate ca o exigenţă a progresului ştiinţific sau a vreunui nou umanism. În multe ţări toate acestea nu sunt exprimate numai la nivel filozofic, ci afectează în largă măsură literatura, artele, interpretarea ştiinţelor umaniste şi a istoriei şi chiar legile civile, fapt ce duce la dezorientarea multora.

Dezechilibrele lumii contemporane

8. O schimbare atât de rapidă, petrecută adesea în neorânduială, precum şi însăşi conştiinţa mai acută a discrepanţelor ce afectează lumea nasc sau sporesc contradicţii şi dezechilibre.

În primul rând, la nivelul persoanei se resimte frecvent un dezechilibru între inteligenţa practică modernă şi gândirea teoretică, aceasta din urmă nereuşind să stăpânească ansamblul cunoştinţelor, nici să le orânduiască în sinteze satisfăcătoare. Apare, de asemenea, un dezechilibru între preocuparea pentru eficienţa practică şi exigenţele conştiinţei morale şi, de multe ori, între condiţiile vieţii colective şi exigenţele unei gândiri personale şi chiar ale contemplaţiei. În sfârşit, apare un dezechilibru între specializarea activităţii umane şi viziunea universală asupra realităţii.

În familie apar tensiuni, fie datorită condiţiilor demografice, economice şi sociale apăsătoare, fie datorită conflictelor dintre generaţii, fie datorită noilor raporturi sociale între bărbaţi şi femei. Apar mari divergenţe şi între rase, între diversele categorii sociale; între naţiunile bogate şi cele mai puţin înzestrate şi sărace; în sfârşit, între instituţiile internaţionale născute din dorinţa de pace a popoarelor, pe de o parte, şi ambiţia de a-şi răspândi propria ideologie precum şi egoismele colective existente în naţiuni şi în alte grupuri, pe de altă parte.

De aici, neîncrederi şi duşmănii reciproce, conflicte şi suferinţe, a căror cauză şi victimă în acelaşi timp este omul însuşi.

Aspiraţiile tot mai largi ale omenirii

9. Creşte între timp convingerea că neamul omenesc poate şi trebuie nu numai să-şi întărească tot mai mult dominaţia asupra creaţiei, ci şi să instituie o ordine politică, socială şi economică aflată tot mai mult în slujba omului şi care să-i ajute pe indivizi şi grupurile să-şi afirme şi să-şi dezvolte propria demnitate.

De aceea, foarte mulţi pretind cu vehemenţă acele bunuri de care au conştiinţa acută că au fost frustraţi datorită nedreptăţii sau datorită unei împărţiri inechitabile. Naţiunile în curs de dezvoltare precum şi acelea care şi-au dobândit recent independenţa doresc să participe la binefacerile civilizaţiei moderne nu numai pe plan politic, ci şi economic şi să-şi joace rolul în lume în mod liber, în timp ce, dimpotrivă, creşte din zi în zi distanţa şi, foarte adesea, dependenţa lor economică faţă de celelalte naţiuni mai bogate, care se dezvoltă mai repede. Popoarele chinuite de foame interpelează popoare mai prospere. Femeile revendică, acolo unde nu au dobândit-o încă, egalitatea de drept şi de fapt cu bărbaţii. Muncitorii şi ţăranii vor nu numai să-şi câştige existenţa, ci, prin munca lor, să-şi dezvolte personalitatea şi chiar să participe la organizarea vieţii economice, sociale, politice şi culturale. Pentru prima dată în istoria omenirii, toate popoarele sunt convinse că binefacerile civilizaţiei pot şi trebuie să se extindă realmente la toate popoarele.

Sub toate aceste exigenţe se ascunde însă o aspiraţie mai profundă şi mai universală: indivizii şi grupurile însetează după o viaţă plenară şi liberă, demnă de om, care să pună în slujba lor tot ceea ce lumea de astăzi le poate oferi din belşug. Pe lângă aceasta, naţiunile se străduiesc tot mai mult să realizeze o anumită comunitate universală.

Astfel stând lucrurile, lumea de azi apare, în acelaşi timp, puternică şi slabă, în stare să înfăptuiască cele mai bune sau cele mai rele lucruri, iar în faţă i se deschide calea libertăţii sau a servituţii, calea progresului sau a regresului, calea fraternităţii sau a urii. Pe de altă parte, omul devine conştient că de el depinde buna orientare a forţelor pe care le-a pus în mişcare el însuşi şi care pot să-l strivească sau să-l slujească. De aceea, îşi pune întrebări.

Întrebările cele mai profunde ale omenirii

10. Dezechilibrele de care suferă lumea de astăzi sunt, de fapt, legate de un dezechilibru mai fundamental, înrădăcinat în inima omului. Într-adevăr, în însuşi interiorul fiinţei omului mai multe elemente se luptă între ele. Pe de o parte, în calitate de creatură, îşi experimentează în nenumărate feluri limitele, iar pe de altă parte se simte nelimitat în dorinţele sale şi chemat la o viaţă superioară. Solicitat de multe atracţii, el este necontenit constrâns să aleagă şi să renunţe la unele dintre ele. Mai mult, slab şi păcătos adesea face ceea ce nu vrea şi ceea ce ar vrea să facă nu face[4]. De aceea, este divizat înlăuntrul său şi de aici se nasc atâtea şi atât de mari dezbinări în societate. Desigur, foarte mulţi dintre aceia a căror viaţă este impregnată de un materialism practic sunt prin aceasta împiedicaţi să perceapă clar această stare dramatică sau, copleşiţi de mizerie, nu reuşesc să reflecteze asupra ei. Mulţi socotesc că îşi pot găsi liniştea în diferitele încercări de a interpreta lumea. Unii aşteaptă numai de la efortul omului adevărata şi deplina eliberare a neamului omenesc şi sunt convinşi că viitoarea dominaţie a omului asupra pământului le va împlini toate dorinţele inimii. Sunt unii care, pierzând nădejdea de a afla sensul vieţii, laudă îndrăzneala acelora care, socotind că existenţa umană este în sine lipsită de orice semnificaţie, se străduiesc să-i dea o semnificaţie completă, în mod subiectiv. Totuşi, în faţa evoluţiei actuale a lumii, creşte din zi în zi numărul acelora care îşi pun întrebările cele mai fundamentale sau le resimt cu o nouă acuitate. Ce este omul? Care este sensul durerii, al răului, al morţii, care, în ciuda oricărui progres, nu încetează să existe? La ce bun aceste victorii plătite atât de scump? Ce poate aduce omul societăţii? Ce poate aştepta de la ea? Ce va urma după această viaţă pământească?

Biserica, însă, crede că Isus Cristos, mort şi înviat pentru toţi[5], oferă omului lumină şi puteri prin Duhul său, ca omul să poată răspunde vocaţiei sale supreme; şi că nu a fost dat alt nume sub cer oamenilor, în care ei să se poată mântui[6]. De asemenea, ea crede că în Domnul şi Învăţătorul ei se află cheia, centrul şi scopul întregii istorii umane. Pe lângă aceasta, Biserica afirmă că mai adânc decât toate schimbările există multe lucruri care nu se schimbă şi care îşi au temeiul ultim în Cristos, care este acelaşi, ieri, astăzi şi în veac[7]. Aşadar, sub lumina lui Cristos, chipul nevăzutului Dumnezeu, întâiul-născut din toată făptura[8], Conciliul îşi propune să se adreseze tuturor pentru a desluşi misterul omului şi a colabora la găsirea unei soluţii pentru principalele probleme ale timpului nostru.

Partea întâi
BISERICA ŞI VOCAŢIA OMULUI
Răspunsul la îndemnurile Duhului

11. Poporul lui Dumnezeu, împins de credinţa că este călăuzit de Duhul Domnului care umple pământul, se străduieşte ca, în evenimentele, în exigenţele şi în aspiraţiile la care participă împreună cu ceilalţi oameni ai vremurilor noastre, să discearnă care sunt adevăratele semne ale prezenţei sau ale planului lui Dumnezeu. Într-adevăr, credinţa aruncă asupra tuturor lucrurilor o lumină nouă şi dezvăluie gândul dumnezeiesc asupra vocaţiei integrale a omului, orientând astfel mintea spre soluţii pe deplin umane.

Conciliul îşi propune, în primul rând, să evalueze în această lumină valorile cele mai preţuite astăzi şi să le refere la izvorul lor divin. Fiindcă aceste valori, în măsura în care izvorăsc din înzestrarea omului, care este un dar al lui Dumnezeu, sunt foarte bune; însă, nu arareori, datorită coruperii inimii omului, sunt abătute de la rostul lor şi, de aceea, au nevoie de purificare.

Ce gândeşte Biserica despre om? Ce s-ar putea recomanda pentru edificarea societăţii de astăzi? Care este semnificaţia ultimă a activităţii umane în univers? La aceste întrebări se aşteaptă un răspuns. De aici va apărea mai limpede că poporul lui Dumnezeu şi neamul omenesc, în care acesta este inserat, se servesc unul pe altul şi astfel misiunea Bisericii apare de natură religioasă şi, tocmai de aceea, profund umană.

Capitolul I
DEMNITATEA PERSOANEI UMANE
Omul după chipul lui Dumnezeu

12. Credincioşi şi necredincioşi, oamenii sunt aproape unanimi în părerea că tot ce există pe pământ trebuie referit la om ca la centrul şi culmea sa.

Dar ce este omul? El a formulat şi formulează despre sine multe păreri, diverse şi chiar contrare, fie exaltându-se ca pe o normă absolută, fie înjosindu-se până la disperare şi sfârşind astfel în dubiu şi în angoasă. Profund conştientă de aceste dificultăţi, Biserica, instruită de Dumnezeu care se revelează, le poate da un răspuns care defineşte adevărata condiţie a omului, îi explică slăbiciunile şi, în acelaşi timp, îi oferă posibilitatea de a-şi recunoaşte cu dreptate demnitatea şi chemarea.

Într-adevăr, Sfânta Scriptură ne învaţă că omul a fost creat „după chipul lui Dumnezeu", capabil să-l cunoască şi să-l iubească pe Creatorul său, că a fost rânduit domn peste toate făpturile pământului[9], pentru a le stăpâni şi a le folosi slăvindu-l pe Dumnezeu[10]. „Ce este omul de îţi aminteşti de el, sau fiul omului de îi porţi de grijă? L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat şi l-ai rânduit peste lucrarea mâinilor tale. Toate le-ai aşezat sub picioarele lui" (Ps 8,5-7).

Însă Dumnezeu, creându-l pe om, nu l-a lăsat singur: încă de la începuturi „bărbat şi femeie i-a creat" (Gen 1,27), iar însoţirea lor constituie prima formă a comuniunii dintre persoane. Căci omul, din natura sa intimă, este o fiinţă socială, şi fără relaţii cu ceilalţi nu poate nici să trăiască nici să-şi dezvolte calităţile.

De aceea, Dumnezeu, după cum citim în Scriptură, a privit „toate câte le făcuse şi erau foarte bune" (Gen 1,31).

Păcatul

13. Constituit de Dumnezeu în dreptate, omul, totuşi, împins de cel rău încă de la începutul istoriei, a abuzat de libertatea sa, ridicându-se împotriva lui Dumnezeu şi dorind să-şi atingă scopul în afara lui Dumnezeu. Deşi l-au cunoscut pe Dumnezeu, oamenii nu i-au dat mărirea cuvenită, ci s-a întunecat inima lor necugetată şi au slujit creaturii mai degrabă decât creatorului[11]. Ceea ce ni se dezvăluie prin revelaţia divină este confirmat de propria noastră experienţă. Într-adevăr, omul, dacă îşi cercetează lăuntrul inimii, descoperă că este înclinat şi spre rău şi cufundat în multe feluri de rele ce nu pot proveni de la Creatorul său, care este bun. Refuzând adeseori să-l recunoască pe Dumnezeu ca pe principiul său, omul a frânt şi ordinea cuvenită în relaţie cu scopul său ultim şi, în acelaşi timp, întreaga armonie cu sine, cu semenii şi cu întreaga creaţie.

Aşadar, omul este împărţit în sine însuşi. De aceea, întreaga viaţă a oamenilor, fie individuală, fie colectivă, apare ca o luptă, o luptă dramatică între bine şi rău, între lumină şi întuneric. Mai mult, omul se descoperă incapabil de a ieşi de unul singur biruitor asupra atacurilor răului, aşa încât fiecare se simte legat în lanţuri. Însă Domnul însuşi a venit ca să-l elibereze pe om şi să-l întărească, reînnoindu-l din lăuntru, iar „pe stăpânitorul lumii acesteia" (In 12,31), care îl ţinea pe om în robia păcatului[12], să-l alunge afară. Iar păcatul îl micşorează pe om împiedicându-l să-şi atingă plinătatea.

În lumina acestei revelaţii, atât chemarea sublimă cât şi profunda mizerie pe care o experimentează oamenii îşi află semnificaţia ultimă.

Alcătuirea omului

14. Unitate de trup şi suflet, omul, prin însăşi condiţia sa trupească, sintetizează în sine elementele lumii materiale, astfel încât acestea, prin el, îşi ating culmea şi îşi înalţă glasul pentru a-l lăuda în libertate pe Creator[13]. Ca atare, nu îi este îngăduit omului să dispreţuiască viaţa trupului, ci, dimpotrivă, este obligat să-şi considere bun şi vrednic de cinste trupul deoarece este creat de Dumnezeu şi trebuie să învie în ziua de apoi. Totuşi, rănit de păcat, omul experimentează revoltele trupului. Aşadar, însăşi demnitatea omului cere ca el să-l preamărească pe Dumnezeu în trupul propriu[14] şi să nu îngăduie ca acesta să fie robit de înclinaţiile rele ale inimii.

Însă omul nu se înşeală recunoscându-se superior elementelor corporale şi considerându-se mai mult decât o părticică a naturii sau un element anonim al cetăţii umane. Într-adevăr, prin interioritatea sa el depăşeşte universul: la această interioritate profundă se întoarce atunci când se îndreaptă spre propria inimă, acolo unde îl aşteaptă Dumnezeu care cercetează inimile[15] şi unde el însuşi, sub privirea lui Dumnezeu, îşi hotărăşte soarta. Recunoscând, deci, în sine un suflet spiritual şi nemuritor, el nu se lasă amăgit de o plăsmuire iluzorie explicabilă numai prin condiţii fizice şi sociale, ci, dimpotrivă, atinge însuşi adevărul profund al realităţii.

Demnitatea inteligenţei, adevărul şi înţelepciunea

15. Părtaş fiind la lumina inteligenţei divine, omul are dreptate când consideră că datorită intelectului său este superior universului. Exercitându-şi neobosit capacităţile de-a lungul veacurilor, el a progresat în ştiinţele empirice, în tehnici şi în arte. În zilele noastre, el a dobândit succese deosebite mai ales în cercetarea şi cucerirea lumii materiale. Totuşi el a căutat şi a descoperit mereu un adevăr mai profund. Căci inteligenţa nu se limitează doar la fenomene, ci poate atinge, cu adevărată certitudine, realitatea inteligibilă, chiar dacă, în urma păcatului, ea este parţial întunecată şi slăbită.

În sfârşit, natura intelectuală a persoanei umane se desăvârşeşte şi trebuie desăvârşită prin înţelepciune, care atrage cu suavitate mintea omului să caute şi să iubească adevărul şi binele, şi care îl călăuzeşte pe omul ce se hrăneşte cu ea, prin cele văzute, la cele nevăzute.

Epoca noastră, mai mult decât secolele trecute, are nevoie de o astfel de înţelepciune pentru ca toate noile descoperiri ale omului să devină mai umane. Soarta viitoare a lumii se află în primejdie dacă nu se vor ridica oameni mai înţelepţi. Pe deasupra, trebuie observat faptul că multe popoare, deşi mai sărace în bunuri materiale dar mai bogate în înţelepciune, pot oferi celorlalte un ajutor de preţ.

Prin darul Duhului Sfânt, omul ajunge, în credinţă, să contemple şi să guste misterul planului divin[16].

Demnitatea conştiinţei morale

16. În adâncul conştiinţei, omul descoperă o lege pe care nu şi-o dă el însuşi, dar căreia trebuie să i se supună şi al cărei glas, chemându-l neîncetat să iubească şi să facă binele şi să evite răul, răsună la momentul potrivit în urechea inimii: „Fă aceasta, fugi de aceea". Căci omul are în inimă o lege scrisă de Dumnezeu: demnitatea lui este să se supună acesteia şi după ea va fi judecat[17]. Conştiinţa este nucleul cel mai tainic şi sanctuarul omului, unde omul se află singur cu Dumnezeu, al cărui glas îi răsună în străfunduri[18]. Prin conştiinţă se face cunoscută în mod minunat acea lege care îşi află împlinirea în iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele[19]. Din fidelitate faţă de conştiinţă, creştinii se unesc cu ceilalţi oameni pentru a căuta adevărul şi rezolvarea în adevăr a atâtor probleme morale care apar în viaţa indivizilor precum şi în relaţiile sociale. Aşadar, cu cât prevalează conştiinţa dreaptă, cu atât persoanele şi grupurile evită arbitrariul şi caută să se conformeze normelor obiective ale moralităţii. Totuşi, nu arareori, conştiinţei i se întâmplă să rătăcească din ignoranţă invincibilă, fără a-şi pierde prin aceasta demnitatea. Acest lucru nu se poate spune însă când omul se îngrijeşte prea puţin să caute adevărul şi binele şi când conştiinţa este orbită treptat de obişnuinţa păcatului.

Măreţia libertăţii

17. Dar omul nu se poate întoarce spre bine decât în mod liber. Această libertate contemporanii noştri o preţuiesc mai mult şi o caută cu pasiune: şi pe bună dreptate. Totuşi, adesea, ei o promovează în mod greşit, ca pe o îngăduinţă de a face orice, cu condiţia să fie plăcut, inclusiv răul. Însă adevărata libertate este la om un semn privilegiat al chipului lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu a voit „să-l lase pe om în mâna sfatului lui"[20], astfel ca omul să-l caute spontan pe Creatorul său şi, ataşându-se de el, să ajungă în libertate la perfecţiunea deplină şi fericită. Demnitatea omului îi cere, aşadar, să acţioneze conform unei alegeri conştiente şi libere, adică în mod personal, împins şi călăuzit dinlăuntru, şi nu dintr-un impuls interior orb sau dintr-o pură constrângere externă. Omul dobândeşte o asemenea demnitate când, eliberându-se de orice robie a patimilor, se îndreaptă spre scopul său într-o alegere liberă a binelui şi îşi procură în mod eficient mijloacele corespunzătoare prin efortul şi priceperea sa. Însă libertatea omului, rănită fiind de păcat, nu poate realiza pe deplin această orientare spre Dumnezeu, decât cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Şi fiecare om va trebui să dea socoteală de viaţa proprie în faţa judecăţii lui Dumnezeu, după binele sau răul săvârşit[21].

Misterul morţii

18. În faţa morţii, enigma condiţiei umane îşi atinge culmea. Omul nu e chinuit numai de suferinţă şi de degradarea progresivă a trupului, ci, mai mult încă, de teama dispariţiei definitive. Pe bună dreptate, însă, instinctul inimii sale îl face să se îngrozească de o distrugere totală şi de o dispariţie definitivă şi să le respingă. Sămânţa veşniciei pe care o poartă în sine, neputându-se reduce la materie, se răzvrăteşte împotriva morţii. Toate încercările tehnicii, oricât de utile, nu pot linişti anxietatea omului: prelungirea longevităţii biologice nu poate satisface dorinţa de viaţă ulterioară care dăinuie neclintită în inima lui.

Dacă orice imaginaţie amuţeşte în faţa morţii, Biserica însă, instruită de revelaţia divină, afirmă că omul a fost creat de Dumnezeu pentru un scop fericit dincolo de limitele mizeriei pământeşti. Mai mult, credinţa creştină ne învaţă că moartea trupească, de care omul ar fi fost scutit dacă nu ar fi păcătuit[22], va fi învinsă atunci când mântuirea, pierdută din vina lui, îi va fi redată de atotputernicul şi milostivul Mântuitor. Căci Dumnezeu l-a chemat şi îl cheamă pe om să se ataşeze de el cu toată fiinţa, într-o comuniune veşnică de viaţă dumnezeiască nepieritoare. Această victorie a dobândit-o Cristos înviind din morţi[23], eliberându-l pe om de moarte prin moartea sa. Aşadar, oricărui om care reflectează, credinţa, oferită cu argumente solide, îi dă un răspuns la neliniştea lui în privinţa soartei viitoare; în acelaşi timp, îi dă posibilitatea să comunice în Cristos cu cei dragi care au fost răpiţi de moarte, oferindu-i speranţa că ei au aflat deja la Dumnezeu adevărata viaţă.

Forme şi cauze ale ateismului

19. Temeiul cel mai profund al demnităţii umane rezidă în chemarea omului la comuniune cu Dumnezeu. Încă de la naşterea sa, omul este invitat la dialog cu Dumnezeu. Căci el nu există decât pentru că, fiind creat de Dumnezeu din iubire, este susţinut neîncetat de el, din iubire; nici nu trăieşte pe deplin după adevăr dacă nu recunoaşte în mod liber această iubire şi nu se încredinţează Creatorului său. Totuşi, mulţi dintre contemporanii noştri nu percep în nici un fel această legătură intimă şi vitală cu Dumnezeu, sau o resping în mod explicit, aşa încât ateismul se numără printre cele mai grave aspecte ale timpului nostru şi trebuie supus unei cercetări foarte atente.

Prin cuvântul „ateism" se înţeleg fenomene foarte diverse. În timp ce unii îl neagă în mod expres pe Dumnezeu, alţii consideră că omul nu poate afirma absolut nimic despre el; alţii examinează problema lui Dumnezeu cu o astfel de metodă încât ea pare lipsită de sens. Mulţi, neţinând seama de limitele ştiinţelor pozitive, fie se străduiesc să explice toate numai prin criteriile ştiinţei, fie, dimpotrivă, nu mai admit nici un fel de adevăr absolut. Unii îl aşează atât de sus pe om încât credinţa în Dumnezeu devine fără vlagă, ei părând mai degrabă înclinaţi spre afirmarea omului decât spre negarea lui Dumnezeu. Alţii şi-l reprezintă astfel pe Dumnezeu încât acea plăsmuire pe care o resping nu este în nici un fel Dumnezeul evangheliei. Alţii nici nu abordează problema lui Dumnezeu, părând străini de orice nelinişte religioasă şi nu înţeleg de ce trebuie să se preocupe de religie. Pe lângă aceasta, nu arareori ateismul se naşte dintr-un protest violent împotriva răului din lume, sau din faptul că se atribuie greşit caracter absolut unor valori umane, astfel încât acestea iau locul lui Dumnezeu. Însăşi civilizaţia modernă, nu în sine, ci în măsura în care este prea implicată în realităţile pământeşti, poate îngreuna adesea apropierea de Dumnezeu.

Fără îndoială, cei care se străduiesc în mod deliberat să-l ţină departe pe Dumnezeu de inima lor şi să evite problemele religioase, refuzând să urmeze ceea ce le dictează conştiinţa, nu sunt lipsiţi de vină; totuşi, adeseori şi credincioşii poartă o anumită răspundere în această privinţă. Într-adevăr, ateismul, privit în ansamblu, nu este un fenomen originar, ci se naşte din diferite cauze, printre care se numără şi o reacţie critică împotriva religiilor şi, în anumite regiuni, mai ales împotriva religiei creştine. De aceea, în această geneză a ateismului credincioşii pot avea un rol deloc neglijabil, în măsura în care, prin neglijarea educării credinţei sau printr-o prezentare înşelătoare a doctrinei, sau chiar prin deficienţele vieţii lor religioase, morale şi sociale, se poate spune că mai degrabă învăluie decât dezvăluie adevăratul chip al lui Dumnezeu şi al religiei.

Ateismul sistematic

20. Ateismul modern prezintă adeseori şi o formă sistematică: aceasta, pe lângă alte cauze, împinge dorinţa de autonomie a omului atât de departe încât pune piedică oricărei dependenţe de Dumnezeu. Cei ce profesează acest fel de ateism pretind că libertatea constă în faptul că omul îşi este scop sieşi, singurul făuritor şi creator al propriei istorii; ei consideră că această viziune este incompatibilă cu recunoaşterea unui stăpân, autor şi scop al tuturor lucrurilor, sau cel puţin că ea face să fie de-a dreptul superfluă o astfel de afirmaţie. Această doctrină poate fi favorizată de sentimentul de putere conferit omului de progresul tehnic de astăzi.

Între formele ateismului contemporan, nu trebuie trecută cu vederea aceea care aşteaptă eliberarea omului mai ales din eliberarea lui economică şi socială. Se pretinde că religia, prin natura sa, se opune acestei eliberări în măsura în care, îndreptând speranţa omului spre mirajul unei vieţi viitoare, îl abate de la construirea cetăţii pământeşti. De aceea, susţinătorii unei astfel de doctrine, atunci când ajung la conducerea statului, combat violent religia, răspândind ateismul chiar şi prin folosirea, mai ales în educaţia tineretului, a mijloacelor de presiune de care dispune puterea publică.

Atitudinea Bisericii faţă de ateism

21. Biserica, fidelă atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de oameni, nu poate să nu dezaprobe cu durere şi cu toată fermitatea, aşa cum a făcut-o şi în trecut[24], acele învăţături şi acţiuni nefaste ce contravin raţiunii şi experienţei comune a omului şi care îl fac să decadă din nobleţea lui înnăscută.

Totuşi ea încearcă se sesizeze cauzele ascunse ale negării lui Dumnezeu din mintea ateilor; conştientă de gravitatea problemelor pe care le ridică ateismul şi îndemnată de iubirea faţă de toţi oamenii, consideră că trebuie să le supună unei examinări mai serioase şi mai profunde.

Biserica susţine că recunoaşterea lui Dumnezeu nu se opune în nici un fel demnităţii omului, întrucât această demnitate este întemeiată şi se desăvârşeşte în Dumnezeu însuşi: căci omul este constituit în societate, inteligent şi liber, de Dumnezeu Creatorul; dar, mai ales, este chemat ca fiu la însăşi comuniunea cu Dumnezeu şi la împărtăşirea fericirii lui. Pe lângă acestea, Biserica afirmă că speranţa escatologică nu diminuează importanţa îndatoririlor pământeşti, ci mai degrabă oferă noi motive pentru îndeplinirea lor. Dimpotrivă, când lipsesc fundamentul divin şi speranţa vieţii veşnice, demnitatea omului este foarte grav lezată, aşa cum se constată adeseori astăzi, iar enigmele vieţii şi morţii, ale vinovăţiei şi durerii rămân fără soluţie, astfel încât nu rareori oamenii se cufundă în disperare.

În acelaşi timp, orice om rămâne pentru sine însuşi o problemă nerezolvată, percepută în mod nelămurit. Căci nimeni nu poate scăpa total, în anumite momente, mai ales în evenimentele majore ale vieţii, de acest fel de întrebări. Numai Dumnezeu le dă răspuns deplin şi cu toată siguranţa, el care îl cheamă pe om la o cugetare mai înaltă şi la o cercetare mai smerită.

Remediul împotriva ateismului este de aşteptat pe de o parte de la o expunere corespunzătoare a doctrinei, iar pe de altă parte de la întreaga viaţă a Bisericii şi a membrilor ei. Într-adevăr, Biserica este aceea care are misiunea să-l facă prezent şi, într-un anume sens, vizibil pe Dumnezeu Tatăl şi pe Fiul lui întrupat, reînnoidu-se şi purificându-se necontenit[25], sub călăuzirea Duhului Sfânt. Aceasta se realizează în primul rând prin mărturia unei credinţe vii şi mature, adică special educată pentru a putea recunoaşte cu luciditate dificultăţile şi a le depăşi. Această strălucită mărturie de credinţă au dat-o şi o dau nenumăraţi martiri. Rodnicia ei trebuie să se manifeste din faptul că ea străbate întreaga viaţă a credincioşilor, chiar şi pe cea profană, şi îi duce la trăirea dreptăţii şi a iubirii, mai ales faţă de cei lipsiţi. În sfârşit, la manifestarea prezenţei lui Dumnezeu foarte mult contribuie iubirea frăţească a credincioşilor care colaborează într-un cuget pentru credinţa evangheliei[26] şi apar ca semn al unităţii.

Biserica, deşi respinge total ateismul, recunoaşte sincer că toţi oamenii, credincioşi şi necredincioşi, trebuie să ia parte la dreapta construire a acestei lumi, în care trăiesc laolaltă: acest lucru, cu siguranţă, nu se poate împlini fără un dialog deschis şi prudent. Biserica deplânge, aşadar, discriminarea între credincioşi şi necredincioşi pe care unele autorităţi civile fac nedreptatea de a o introduce, nevoind să recunoască drepturile fundamentale ale persoanei umane. Ea cere pentru credincioşi o libertate efectivă, ca să li se dea posibilitatea de a construi în această lume şi templul lui Dumnezeu. Iar pe atei îi invită cu bunăvoinţă să cerceteze evanghelia lui Cristos cu inimă deschisă.

Biserica ştie prea bine că mesajul ei concordă cu cele mai tainice dorinţe ale inimii omului atunci când ea apără demnitatea vocaţiei umane, redând speranţa acelora care nu mai îndrăznesc să creadă într-un destin mai înalt. Acest mesaj nu numai că nu îl diminuează pe om, ci revarsă lumină, viaţă şi libertate pentru înaintarea lui; iar în afară de aceasta nimic nu poate mulţumi inima omului: „Ne-ai creat pentru tine", Doamne, „şi neliniştită este inima noastră până ce se va odihni în tine"[27].

Cristos, omul nou

22. De fapt, numai în misterul Cuvântului întrupat se luminează cu adevărat misterul omului. Căci Adam, cel dintâi om, era prefigurarea aceluia ce avea să vină[28], Cristos Domnul. Cristos, noul Adam, prin însăşi revelarea misterului Tatălui şi al iubirii acestuia, îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii. Nu este de mirare, deci, că în el toate adevărurile mai sus amintite îşi află izvorul şi punctul culminant.

El este „chipul nevăzutului Dumnezeu" (Col 1,15)[29], el este omul desăvârşit care a redat fiilor lui Adam asemănarea cu Dumnezeu, deformată începând cu primul păcat. Cum în el natura umană a fost asumată fără a fi nimicită[30], prin însuşi acest fapt ea a fost înălţată şi în noi la o demnitate sublimă. Căci, prin întrupare, însuşi Fiul lui Dumnezeu s-a unit, într-un fel, cu orice om. A lucrat cu mâini omeneşti, a gândit cu minte omenească, a voit cu voinţă omenească[31], a iubit cu inimă omenească. Născut din Maria Fecioara, s-a făcut cu adevărat unul dintre noi, asemănător nouă întru toate, afară de păcat[32].

Miel nevinovat, prin sângele său vărsat în mod liber, a meritat pentru noi viaţa şi, în el, Dumnezeu ne-a împăcat cu sine şi între noi[33], şi ne-a scos din robia diavolului şi a păcatului, aşa încât fiecare dintre noi poate spune împreună cu Apostolul: Fiul lui Dumnezeu „m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine" (Gal 2,20). Suferind pentru noi, nu numai că ne-a dat exemplu ca să mergem pe urmele lui[34], dar ne-a deschis şi calea: dacă o străbatem, viaţa şi moartea sunt sfinţite şi primesc un sens nou.

Creştinul, devenit asemenea chipului Fiului, care este întâiul-născut dintre mulţi fraţi[35], primeşte „pârga Duhului" (Rom 8,23), prin care devine în stare să împlinească legea nouă a iubirii[36]. Prin acest Duh, care este „chezăşia moştenirii" (Ef 1,14), omul întreg este refăcut înlăuntru, până la „răscumpărarea trupului" (Rom 8,23): „Dacă Duhul aceluia care l-a înviat pe Isus din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi va da viaţă şi trupurilor voastre muritoare, pentru Duhul său care locuieşte în voi" (Rom 8,11)[37]. Desigur, pentru creştin este o necesitate şi o datorie presantă să lupte împotriva răului cu preţul multor încercări şi să îndure moartea; însă, asociat la misterul pascal şi făcut asemenea lui Cristos întru moarte, întărit de speranţă, va merge spre înviere[38].

Acest lucru este valabil nu numai pentru creştini, ci şi pentru toţi oamenii de bunăvoinţă, în a căror inimă harul lucrează în mod invizibil[39]. Într-adevăr, de vreme ce Cristos a murit pentru toţi[40] iar chemarea ultimă a omului este în mod efectiv una, şi anume divină, trebuie să susţinem că Duhul Sfânt oferă tuturor posibilitatea ca, într-un mod cunoscut de Dumnezeu, să fie asociaţi acestui mister pascal.

Atât de mare şi de minunat este misterul omului, care străluceşte, prin Revelaţia creştină, celor ce cred. Prin Cristos şi în Cristos se luminează enigma durerii şi a morţii care, în afara evangheliei lui, ne striveşte. Cristos a înviat, nimicind moartea prin moartea sa, şi ne-a dăruit viaţa[41] pentru ca noi, fii în Fiul, să strigăm în Duhul Sfânt: Abba, Tată![42]

Capitolul II
COMUNITATEA UMANĂ
Scopul urmărit de Conciliu

23. Printre principalele aspecte ale lumii de azi se numără înmulţirea relaţiilor reciproce dintre oameni, la evoluţia căreia contribuie mult progresul tehnic contemporan. Totuşi dialogul frăţesc dintre oameni nu-şi găseşte împlinirea în acest progres, ci mai profund în comunitatea persoanelor, comunitate care pretinde un respect reciproc faţă de deplina lor demnitate spirituală. Revelaţia creştină favorizează intens promovarea acestei comuniuni între persoane şi în acelaşi timp ne călăuzeşte spre o înţelegere mai adâncă a legilor vieţii sociale, pe care Creatorul le-a înscris în natura spirituală şi morală a omului.

Pentru că documentele mai recente ale magisteriului Bisericii au expus pe larg învăţătura creştină asupra societăţii umane[43], Conciliul aminteşte numai câteva adevăruri mai importante şi expune temeiul lor în lumina revelaţiei. Apoi insistă asupra anumitor consecinţe deosebit de importante în zilele noastre.

Natura comunitară a vocaţiei umane în planul lui Dumnezeu

24. Dumnezeu, care poartă tuturor o grijă părintească, a voit ca toţi oamenii să formeze o singură familie şi să se poarte frăţeşte între ei. Într-adevăr, toţi, creaţi după chipul lui Dumnezeu, care „din unul singur a făcut să se tragă tot neamul omenesc, ca să locuiască pe toată faţa pământului" (Fap 17,26), sunt chemaţi la acelaşi scop unic, adică la Dumnezeu însuşi.

De aceea, iubirea de Dumnezeu şi de aproapele este prima şi cea mai mare poruncă. Sfânta Scriptură ne învaţă că iubirea faţă de Dumnezeu nu poate fi despărţită de iubirea faţă de aproapele: „... dacă mai este vreo altă poruncă, este cuprinsă în acest cuvânt: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi... Plinătatea legii este, aşadar, iubirea" (Rom 13,9-10; 1In 4,20). Acest lucru se dovedeşte de cea mai mare importanţă pentru oameni, care depind din zi în zi mai mult unii de alţii, şi pentru o lume tot mai unificată.

Mai mult, Domnul Isus, atunci când îl roagă pe Tatăl ca „toţi să fie una... precum şi noi una suntem" (In 17,21-22), deschizând perspective ce nu pot fi atinse de mintea omenească, sugerează o anumită asemănare între unirea dintre persoanele divine şi unirea dintre fiii lui Dumnezeu în adevăr şi iubire. Această asemănare arată limpede că omul, singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi, nu se poate găsi deplin pe sine decât prin dăruirea dezinteresată de sine[44].

Interdependenţa dintre persoană şi societatea umană

25. Din natura socială a omului apare evidentă interdependenţa dintre progresul persoanei umane şi dezvoltarea societăţii. Într-adevăr, principiul, subiectul şi scopul tuturor instituţiilor sociale este şi trebuie să fie persoana umană, deoarece ea, din natura ei, are absolută nevoie de viaţa socială[45]. Aşadar, viaţa socială nefiind ceva adăugat omului, prin relaţia cu ceilalţi, prin reciprocitatea serviciilor, prin dialogul cu fraţii săi, omul creşte în toate înzestrările şi poate răspunde vocaţiei sale.

Dintre legăturile sociale necesare dezvoltării omului, unele, cum ar fi familia şi comunitatea politică, sunt mai direct corespunzătoare naturii lui intime; altele pornesc mai degrabă din voinţa lui liberă. În zilele noastre, din diferite cauze, se înmulţesc necontenit relaţiile reciproce şi interdependenţele; de aici se nasc diferite asociaţii şi instituţii, atât de drept public cât şi privat. Acest fapt, numit socializare, deşi nu este lipsit de primejdii, comportă numeroase avantaje pentru întărirea şi sporirea calităţilor persoanei umane şi pentru apărarea drepturilor ei[46].

Dar dacă persoanele umane primesc mult de la această viaţă socială pentru împlinirea vocaţiei lor, chiar şi religioase, nu se poate nega faptul că oamenii sunt adesea abătuţi de la calea binelui şi împinşi spre rău de condiţiile sociale în care trăiesc şi în care sunt cufundaţi încă din copilărie. Este sigur că perturbările, care apar atât de frecvent în ordinea socială, provin în parte din tensiunile ce există în cadrul structurilor economice, politice şi sociale. Dar, mai profund, ele se nasc din trufia şi egoismul oamenilor, care pervertesc şi mediul social. Acolo unde ordinea lucrurilor este tulburată de urmările păcatului, omul, înclinat din naştere spre rău, găseşte noi imbolduri la păcat, care nu pot fi învinse fără mari eforturi, cu ajutorul harului.

Promovarea binelui comun

26. Din interdependenţa tot mai strânsă care se extinde treptat la lumea întreagă, decurge faptul că binele comun - adică ansamblul condiţiilor de viaţă socială care permit grupurilor şi indivizilor să-şi atingă mai deplin şi mai uşor perfecţiunea - devine astăzi din ce în ce mai universal şi, de aceea, implică drepturi şi îndatoriri care privesc omenirea întreagă. Orice grup trebuie să ţină seama de necesităţile şi de aspiraţiile legitime ale celorlalte grupuri, şi, mai mult, de binele comun al întregii familii umane[47].

În acelaşi timp, însă, creşte conştiinţa deosebitei demnităţi a persoanei umane, superioară tuturor lucrurilor şi având drepturi şi îndatoriri universale şi inviolabile. Trebuie, aşadar, ca omul să aibă acces la toate acele lucruri care îi sunt necesare pentru a duce o viaţă cu adevărat umană, cum ar fi hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, dreptul de a-şi alege în mod liber starea de viaţă şi de a întemeia o familie, dreptul la educaţie, la muncă, la reputaţie bună, le respect, la informare corespunzătoare, dreptul de a acţiona conform cu norma dreaptă a conştiinţei, dreptul la ocrotirea vieţii private şi la o dreaptă libertate, inclusiv în materie de religie.

Ordinea socială şi progresul ei trebuie, aşadar, să aibă în vedere întotdeauna binele persoanelor, de vreme ce ordinea lucrurilor trebuie să fie subordonată ordinii persoanelor şi nu invers, după cum însuşi Domnul o sugerează atunci când spune că „sâmbăta a fost făcută pentru om, şi nu omul pentru sâmbătă"[48]. Această ordine trebuie să se dezvolte neîncetat, să fie întemeiată pe adevăr, clădită în dreptate, însufleţită de iubire; ea trebuie să-şi găsească un echilibru tot mai uman, în libertate[49]. Pentru a realiza acestea, trebuie acţionat pentru reînnoirea mentalităţilor şi pentru profunde schimbări sociale.

Duhul lui Dumnezeu, care, printr-o minunată purtare de grijă, călăuzeşte cursul veacurilor şi reînnoieşte faţa pământului, e prezent la această evoluţie. Iar plămada evanghelică a trezit şi trezeşte în inima omului exigenţa neînfrânată a demnităţii.

Respectul faţă de persoana umană

27. Abordând unele consecinţe practice de mai mare urgenţă, Conciliul insistă asupra respectului faţă de om: fiecare trebuie să-l considere pe aproapele, fără nici o excepţie, ca pe „un alt el însuşi", ţinând seama în primul rând de viaţa lui şi de mijloacele necesare pentru a o trăi cu demnitate[50], pentru a nu fi asemeni bogatului căruia nu i-a păsat de Lazăr cel sărac[51].

Mai ales în zilele noastre, devine presantă obligaţia de a ne face aproapele absolut oricărui om şi de a-l sluji efectiv pe acela care ne iese în cale, fie bătrân părăsit de toţi, fie muncitor străin dispreţuit pe nedrept, fie exilat, fie copil născut din unire nelegitimă, ce suferă pe nedrept pentru un păcat pe care nu l-a săvârşit, fie om înfometat care ne interpelează conştiinţa, reluând cuvântul Domnului: „Ori de câte ori aţi făcut aceasta unuia dintre fraţii mei mai mici, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40).

Pe lângă aceasta, tot ce se opune vieţii înseşi, cum ar fi omorul de orice fel, genocidul, avortul, eutanasia, şi chiar sinuciderea voluntară; tot ce violează integritatea persoanei umane, ca mutilările, tortura fizică sau psihică, încercările de a constrânge însuşi sufletul; tot ce insultă demnitatea umană, cum ar fi condiţiile neomeneşti de viaţă, detenţia arbitrară, deportarea, sclavia, prostituţia, traficul de femei şi tineri; de asemenea, condiţiile înjositoare de muncă în care muncitorii sunt socotiţi simple unelte de profit şi nu persoane libere şi responsabile; toate acestea şi altele de acest fel sunt o ruşine. Ele otrăvesc civilizaţia umană şi pângăresc mai mult pe cei ce le comit decât pe aceia care le îndură; mai mult, ele constituie o gravă jignire adusă onoarei Creatorului.

Respectul şi iubirea faţă de duşmani

28. Respectul şi iubirea trebuie să se extindă şi asupra acelora care gândesc sau acţionează diferit de noi în cele sociale, politice şi chiar religioase; de altfel, cu cât mai multă umanitate şi iubire vom aprofunda modul lor de a simţi, cu atât mai uşor vom putea iniţia un dialog cu ei.

Această iubire şi bunăvoinţă nu trebuie să ne facă, desigur, indiferenţi faţă de adevăr şi bine. Dimpotrivă, însăşi iubirea îi îndeamnă fără răgaz pe ucenicii lui Cristos să vestească tuturor oamenilor adevărul mântuitor. Dar trebuie făcută distincţia între eroare, care trebuie întotdeauna respinsă, şi omul care se înşeală, căci el îşi păstrează în continuare demnitatea de persoană, chiar atunci când este pângărit de noţiuni false sau mai puţin corecte în materie de religie[52]. Singur Dumnezeu este Judecătorul şi Cercetătorul inimilor: de aceea, el ne interzice să decidem asupra vinovăţiei interioare a cuiva[53].

Învăţătura lui Cristos ne pretinde să iertăm şi nedreptăţile[54] şi extinde asupra tuturor duşmanilor porunca iubirii, care este porunca legii noi: „Aţi auzit că s-a zis: să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe duşmanul tău. Eu însă vă zic: Iubiţi pe duşmanii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei care vă prigonesc şi vă calomniază" (Mt 5,43-44).

Egalitatea fundamentală între toţi oamenii şi dreptatea socială

29. De vreme ce toţi oamenii, înzestraţi cu suflet raţional şi creaţi după chipul lui Dumnezeu, au aceeaşi natură şi aceeaşi origine, şi de vreme ce, răscumpăraţi de Cristos, se bucură de aceeaşi chemare şi menire divină, egalitatea fundamentală dintre ei trebuie recunoscută tot mai mult.

Evident, nu toţi oamenii stau pe aceeaşi treaptă, din pricina capacităţii fizice, care este variată, şi a diversităţii puterii lor intelectuale şi morale. Însă orice formă de discriminare în privinţa drepturilor fundamentale ale persoanei, fie pe plan social, fie cultural, fie că se bazează pe diferenţa de sex, rasă, culoare, condiţie socială, limbă sau religie, trebuie depăşită şi eliminată, fiind contrară planului lui Dumnezeu.

Este, într-adevăr, deplorabil faptul că aceste drepturi fundamentale ale persoanei nu sunt încă respectate pe deplin pretutindeni. De pildă, atunci când femeii i se refuză posibilitatea de a-şi alege liber soţul şi de a îmbrăţişa o anume stare de viaţă sau de a avea acces la aceeaşi educaţie şi cultură care i se recunoaşte bărbatului.

Pe lângă aceasta, deşi între oameni există diferenţe legitime, demnitatea egală a persoanelor pretinde să se ajungă la condiţii de viaţă drepte şi mai umane. Căci inegalităţile economice şi sociale prea mari între membrii sau între popoarele unicei familii umane scandalizează şi se opun dreptăţii sociale, echităţii, demnităţii persoanei umane, precum şi păcii sociale şi internaţionale.

Instituţiile umane, particulare sau publice, să caute să se pună în slujba demnităţii şi scopului omului, luptând activ, în acelaşi timp, împotriva oricărei înrobiri, atât sociale cât şi politice, şi apărând drepturile fundamentale ale oamenilor sub orice regim politic. Mai mult, aceste instituţii trebuie să se pună treptat de acord cu realităţile spirituale, cele mai înalte dintre toate, chiar dacă este nevoie de un timp destul de îndelungat pentru a ajunge la scopul dorit.

Necesitatea de a depăşi o etică individualistă

30. Amploarea şi rapiditatea transformărilor cer mai mult ca oricând ca nimeni să nu se complacă într-o etică pur individualistă, făcând abstracţie de evoluţia lucrurilor sau lăsându-se în voia inerţiei. Datoria dreptăţii şi a iubirii este împlinită tot mai mult atunci când fiecare, contribuind la binele comun după capacităţile proprii şi după nevoile celorlalţi, promovează şi ajută şi instituţiile publice sau private care slujesc la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale oamenilor. Există însă unii care, afişând opinii largi şi generoase, continuă să trăiască în realitate ca şi cum nu le-ar păsa de nici o nevoie a societăţii. Mai mult, în diferite ţări sunt numeroşi aceia care nu ţin seama de legile şi prescripţiile sociale. Mulţi nu se ruşinează să se sustragă, prin diferite subterfugii şi fraude, de la plata impozitelor juste sau de la alte obligaţii faţă de societate. Alţii neglijează anumite reguli ale vieţii în societate, de pildă cele privitoare la apărarea sănătăţii sau la conducerea vehiculelor, nedându-şi seama că prin neglijenţa lor îşi pun în primejdie viaţa proprie şi pe a altora.

Socotirea obligaţiilor faţă de societate printre principalele îndatoriri ale omului de astăzi şi împlinirea lor trebuie să fie un lucru sfânt pentru toţi. Cu cât lumea se unifică mai mult, cu atât mai evident îndatoririle oamenilor depăşesc grupurile particulare şi se extind treptat la lumea întreagă. Acest lucru nu se poate întâmpla decât dacă şi indivizii şi grupurile cultivă în sine virtuţile morale şi sociale şi le răspândesc în societate, astfel încât să apară oameni cu adevărat noi şi constructori ai noii omeniri cu ajutorul necesar al harului divin.

Responsabilitate şi participare

31. Pentru ca indivizii să-şi îndeplinească cu mai multă grijă îndatorirea de conştiinţă atât faţă de ei înşişi cât şi faţă de diversele grupări ai căror membri sunt, ei trebuie să fie serios educaţi la o lărgire a orizontului cultural, folosind uriaşele mijloace care stau astăzi la îndemâna neamului omenesc. În primul rând, educarea tinerilor de orice origine socială trebuie astfel organizată încât să formeze bărbaţi şi femei care să fie nu numai cultivaţi, ci să aibă şi un caracter generos, aşa cum o cer cu tărie timpurile noastre.

Dar omul ajunge cu greu la un asemenea simţ de răspundere dacă condiţiile de viaţă nu îi îngăduie să devină conştient de demnitatea sa şi să răspundă la chemarea sa dedicându-se slujirii lui Dumnezeu şi aproapelui. Căci adesea libertatea umană slăbeşte atunci când omul ajunge în sărăcie extremă, după cum ea se degradează atunci când omul, cedând unei vieţi prea uşoare, se închide într-un fel de singurătate aurită. Dimpotrivă, ea se întăreşte când omul acceptă necesităţile inevitabile ale vieţii sociale, îşi asumă exigenţele multiple ale solidarităţii umane şi se angajează în slujirea comunităţii oamenilor.

De aceea, trebuie stimulată voinţa tuturor de a lua parte la iniţiativele comune. E de lăudat modul de a acţiona al naţiunilor în care cât mai mulţi cetăţeni participă, într-o autentică libertate, la treburile publice. Trebuie ţinut seama totuşi de condiţii

Str. Gral. Henri M. Berthelot 19
sector 1, 010164 Bucureşti
Tel: 021 405 6262
Copyright © 2015 Asociatia Familiilor Catolice - Web design and programming
Română English