Asociatia Familiilor Catolice Asociatia Familiilor Catolice
"Păcatul este singurul rău care se vindecă prin lacrimi."
Monseniorul Ghica


Documentele de bază ale Bisericii CatoliceConciliul Vatican al II-lea

Constituţia dogmatică despre Biserică LUMEN GENTIUM

PAUL, EPISCOP,
SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU,
ÎMPREUNĂ CU PĂRINŢII SFÂNTULUI CONCILIU
SPRE AMINTIRE PERPETUĂ
21 noiembrie 1964

Capitolul I
MISTERUL BISERICII
Biserica, sacrament în Cristos

1. Cristos este LUMINA NEAMURILOR; de aceea Conciliul, întrunit în Duhul Sfânt, doreşte ca, vestind evanghelia la toată făptura (Mc 16,15), să lumineze pe toţi oamenii cu lumina lui Cristos, care străluceşte pe chipul Bisericii. Şi întrucât Biserica este în Cristos ca un sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc, ea îşi propune să arate mai limpede credincioşilor şi lumii întregi, continuând învăţătura conciliilor anterioare, natura şi misiunea sa universală. Împrejurările timpurilor noastre sporesc urgenţa acestei îndatoriri a Bisericii, pentru ca toţi oamenii, uniţi mai strâns astăzi prin diferite legături sociale, tehnice şi culturale, să dobândească şi deplina unitate în Cristos.

Planul Tatălui de mântuire universală

2. Părintele veşnic, în planul total liber şi tainic al înţelepciunii şi bunătăţii sale, a creat lumea întreagă, a hotărât să-i ridice pe oameni la împărtăşirea vieţii divine, iar atunci când ei au căzut, prin Adam, nu i-a părăsit, ci le-a dăruit mereu ajutoare spre mântuire, în vederea lui Cristos Răscumpărătorul, „care este chipul lui Dumnezeu cel nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura" (Col 1, 15). Pe toţi cei aleşi, Tatăl „i-a cunoscut" din veşnicie „în preştiinţa sa şi i-a predestinat să fie asemenea chipului Fiului său, pentru ca el să fie întâiul născut între mulţi fraţi" (Rom 8,29). Iar pe cei care cred în Cristos a hotărât să-i adune în sfânta Biserică; ea, prefigurată încă de la începutul lumii, pregătită în chip minunat în istoria poporului lui Israel şi în vechiul legământ[1] şi instituită în „timpurile din urmă", a fost manifestată prin revărsarea Duhului Sfânt şi va fi împlinită în glorie la sfârşitul veacurilor. Atunci, după expresia sfinţilor părinţi, toţi drepţii, începând cu Adam, „de la dreptul Abel până la ultimul ales"[2], se vor aduna la Tatăl în Biserica universală.

Misiunea Fiului

3. A venit, aşadar, Fiul trimis de Tatăl, care ne-a ales întru el înainte de întemeierea lumii şi ne-a predestinat spre înfiere, deoarece a voit să refacă toate în el (cf. Ef 1,4-5. 10). De aceea Cristos, pentru a împlini voinţa Tatălui, a pus început împărăţiei cerurilor pe pământ şi ne-a revelat taina sa, iar prin ascultarea sa a săvârşit răscumpărarea. Biserica - împărăţia lui Cristos prezentă deja în mister - creşte vizibil în lume prin puterea lui Dumnezeu. Acest început şi această creştere sunt semnificate prin sângele şi apa care ies din coasta străpunsă a lui Isus cel răstignit (cf. In 19,34) şi sunt prevestite de cuvintele Domnului despre moartea sa pe cruce: „Iar eu, când voi fi înălţat de la pământ, voi atrage pe toţi la mine" (In 12,32). Ori de câte ori se celebrează pe altar jertfa crucii, în care „Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit" (1Cor 5,7), se împlineşte opera răscumpărării noastre. Totodată, prin sacramentul Pâinii euharistice, este reprezentată şi realizată unitatea credincioşilor, care formează un singur trup în Cristos (cf. 1Cor 10,17). Toţi oamenii sunt chemaţi la această unire cu Cristos care este Lumina lumii, de la care venim, prin care trăim, spre care tindem.

Duhul care sfinţeşte Biserica

4. O dată împlinită lucrarea pe care Tatăl a încredinţat-o Fiului pe pământ (cf. In 17,4), în ziua Rusaliilor a fost trimis Duhul Sfânt pentru a sfinţi necontenit Biserica şi astfel cei care cred să poată ajunge la Tatăl, prin Cristos, într-un singur Duh (cf. Ef 2,18). El este Duhul vieţii, izvorul apei săltătoare în viaţa veşnică (cf. In 4,14; 7,38-39), prin care Tatăl dă viaţă oamenilor morţi prin păcat, până când va învia în Cristos trupurile lor muritoare (cf. Rom 8,10-11). Duhul locuieşte în Biserică şi în inimile credincioşilor ca într-un templu (1Cor 3,16; 6,19) şi în ei se roagă şi dă mărturie despre înfiere (Gal 4,6; Rom 8,15-16.26). El călăuzeşte Biserica spre tot adevărul (In 16,13), o uneşte în comuniune şi slujire, o înzestrează şi o conduce cu diferite daruri ierarhice şi carismatice şi o împodobeşte cu roadele sale (cf. Ef 4,11-12; 1Cor 12,4; Gal 5,22). Prin puterea evangheliei, el întinereşte Biserica, o reînnoieşte fără încetare şi o duce la unirea desăvârşită cu Mirele ei[3]. Căci Duhul şi Mireasa spun Domnului Isus: „Vino!" (cf. Ap 22, 17).

Astfel, Biserica universală se înfăţişează ca „popor adunat în comuniunea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt"[4].

Împărăţia lui Dumnezeu

5. Misterul sfintei Biserici se manifestă în întemeierea ei. Într-adevăr, Domnul Isus a pus început Bisericii sale proclamând vestea cea bună, adică venirea împărăţiei lui Dumnezeu făgăduită de veacuri în Scriptură: „S-a împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu" (Mc 1,15; cf. Mt 4,17). Această împărăţie străluceşte oamenilor în cuvântul, faptele şi prezenţa lui Cristos. Cuvântul Domnului este comparat cu sămânţa care este semănată pe ogor (cf. Mc 4,14): cei care îl ascultă cu credinţă şi fac parte din mica turmă a lui Cristos (cf. Lc 12,32) au primit însăşi împărăţia lui Dumnezeu; apoi sămânţa, prin puterea proprie, încolţeşte şi creşte până la timpul secerişului (cf. Mc 4,26-29). Minunile lui Isus sunt dovada că împărăţia lui Dumnezeu a şi venit pe pământ: „Dacă cu degetul lui Dumnezeu scot diavolii, a venit la voi împărăţia lui Dumnezeu" (Lc 11,20; cf. Mt 12,28). Dar, înainte de toate, împărăţia se manifestă în însăşi persoana lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului, care a venit „ca să slujească şi să-şi dea viaţa drept răscumpărare pentru mulţi" (Mc 10, 45).

După ce Isus, pătimind moartea pe cruce pentru oameni, a înviat, el a apărut ca Domn, Cristos şi Preot în veac (Fap 2,36; Evr 5,6; 7,17-21) şi a revărsat asupra ucenicilor săi pe Duhul promis de Tatăl (Fap 2,32). De atunci Biserica, înzestrată cu darurile Întemeietorului său şi păstrând cu fidelitate poruncile dragostei, umilinţei şi abnegaţiei, primeşte misiunea de a vesti şi a instaura la toate neamurile împărăţia lui Cristos şi a lui Dumnezeu şi constituie pe pământ germenul şi începutul acestei împărăţii. Între timp, crescând încetul cu încetul, ea aspiră la Împărăţia desăvârşită şi din toate puterile speră şi doreşte să se unească în slavă cu Regele său.

Imagini ale Bisericii

6. După cum în Vechiul Testament revelarea împărăţiei adesea e prezentată prin figuri, tot astfel şi acum natura intimă a Bisericii ni se face cunoscută prin diferite imagini luate fie din viaţa pastorală sau agricolă, fie din construcţii, din familie şi nuntă, şi care sunt schiţate încă din cărţile profeţilor.

Astfel, Biserica este staul, a cărui poartă, unică şi necesară, este Cristos (cf. In 10,1-10). Ea este şi turma, al cărei Păstor Dumnezeu a prevestit că va fi el însuşi (cf. Is 40,11; Ez 34,11 ss) şi ale cărei oi, deşi sunt conduse de păstori omeneşti, sunt totuşi călăuzite şi hrănite neîncetat de însuşi Cristos, Bunul Păstor şi Păstorul cel mare (cf. In 10,11; 1Pt 5,4) care şi-a dat viaţa pentru oi (cf. In 10,11-15).

Biserica este ogorul lui Dumnezeu (cf. 1Cor 3,9). Pe acest ogor creşte măslinul străvechi ale cărui rădăcini sfinte au fost patriarhii şi în care s-a petrecut şi se va petrece împăcarea dintre iudei şi păgâni (cf. Rom 11,13-26). Ea a fost sădită de Tatăl ceresc ca o vie aleasă (cf. Mt 21 33-43 par.; Is 5,1 ss). Viţa adevărată este Cristos, care dă viaţă şi rodnicie mlădiţelor, adică nouă, celor care rămânem în el prin Biserică şi care, fără el, nimic nu putem face (cf. In 15, 1-5).

Mai adesea Biserica este numită zidirea lui Dumnezeu (cf. 1Cor 3,9). Însuşi Domnul s-a asemănat cu piatra pe care au aruncat-o ziditorii şi care a fost pusă în capul unghiului (cf. Mt 21,42 par.; Fap 4,11; 1Pt 2,7; Ps 117,22). Pe această Temelie este construită de către apostoli Biserica (cf. 1Cor 3,11) şi de la el primeşte tărie şi coeziune. Acest edificiu primeşte diferite denumiri: casa lui Dumnezeu (cf. 1Tim 3, 15) în care locuieşte „familia sa", locuinţa lui Dumnezeu în Duh (cf. Ef 2,19-22), cortul lui Dumnezeu printre oameni (Ap 21,3) şi mai ales „templul" sfânt pe care sfinţii părinţi îl văd şi îl laudă reprezentat în sanctuarele de piatră, şi care, în liturgie, este asemănat pe bună dreptate cu cetatea sfântă, noul Ierusalim[5]. Într-adevăr, în ea alcătuim pe acest pământ, ca pietre vii, un templu spiritual (cf. 1Pt 2,5). Această sfântă cetate este contemplată de Ioan coborând din cer de la Dumnezeu, la reînnoirea finală a lumii, „ca o mireasă împodobită pentru Mirele ei" (Ap 21,1 ss).

Biserica este numită, de asemenea, „Ierusalimul ceresc" şi „Maica noastră" (Gal 4,26; cf. Ap 12,17); este descrisă ca Mireasa nepătată a Mielului nevinovat (cf. Ap 19,7; 21,2.9; 22,17), pe care Cristos „a iubit-o şi s-a dat pe sine pentru ea ca să o sfinţească" (Ef 5,25-26), pe care şi-a unit-o cu legământ indisolubil şi fără încetare „o hrăneşte şi o îngrijeşte" (Ef 5,29), pe care, purificând-o, a voit-o unită şi supusă lui în iubire şi fidelitate (cf. Ef 5,24) şi pe care a copleşit-o pentru veşnicie cu daruri cereşti pentru a ne face cunoscută dragostea lui Dumnezeu şi a lui Cristos faţă de noi, dragoste care întrece orice cunoştinţă (cf. Ef 3,19). Cât timp este călătoare aici pe pământ, departe de Domnul, (cf. 2Cor 5,6) Biserica se socoteşte exilată şi de aceea caută şi doreşte cele de sus, unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu, unde viaţa Bisericii este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu, până ce va apărea în slavă cu Mirele său. (cf. Col 3,1-4).

Biserica, trupul lui Cristos

7. Fiul lui Dumnezeu, în natura umană pe care şi-a asumat-o, învingând moartea prin moartea şi învierea sa, l-a răscumpărat pe om şi l-a transformat într-o făptură nouă (cf. Gal 6,15; 2Cor 5,17). Căci împărtăşindu-le fraţilor săi, adunaţi dintre toate neamurile, pe Duhul Sfânt, i-a constituit în mod mistic ca trup al său.

În acest trup, viaţa lui Cristos se revarsă în toţi credincioşii care, prin sacramente, sunt uniţi în mod tainic, dar real, cu Cristos care a pătimit şi a fost glorificat[6]. Astfel, prin botez îmbrăcăm chipul lui Cristos: „căci toţi am fost botezaţi într-un singur duh ca să alcătuim un singur trup" (1Cor 12,13). Prin acest rit sacru este reprezentată şi realizată unirea cu moartea şi învierea lui Cristos: „Într-adevăr, prin botez am fost înmormântaţi împreună cu el, în moarte"; iar dacă „am fost altoiţi în el printr-o moarte asemenea cu a lui, la fel vom fi şi în învierea lui" (Rom 6,4-5). În frângerea pâinii euharistice, făcându-ne realmente părtaşi de trupul Domnului, suntem ridicaţi la comuniunea cu el şi între noi. „Întrucât este o singură pâine, un trup suntem şi noi cei mulţi, căci toţi ne împărtăşim dintr-o singură Pâine" (1Cor 10,17). Astfel, noi toţi devenim mădulare ale acestui trup (cf. 1Cor 12,27) „şi fiecare în parte suntem mădulare unii altora" (Rom 12,5).

După cum toate mădularele trupului omenesc, deşi sunt multe, formează un singur trup, tot astfel şi credincioşii în Cristos (cf. 1Cor 12,12). Şi în alcătuirea trupului lui Cristos există diversitate de mădulare şi funcţiuni. Unul este Duhul care, după bogăţia sa şi după necesităţile slujirilor, îşi împarte darurile sale diferite în folosul Bisericii (cf. 1Cor 12,1-11). Dintre aceste daruri, cel mai important este harul apostolilor, sub a căror autoritate Duhul însuşi îi aşează şi pe carismatici (cf. 1Cor 14). Acelaşi Duh, unificând trupul prin propria sa putere şi prin legătura internă dintre mădulare, face să se nască şi să crească dragostea între credincioşi. Astfel, dacă un membru suferă, toate membrele suferă cu el; dacă un membru este cinstit, toate membrele se bucură cu el (cf. 1Cor 12,26).

Capul acestui trup este Cristos. El este chipul nevăzutului Dumnezeu şi în el au fost create toate. El este înainte de toate şi toate stau în el. El este capul trupului care este Biserica. El este începutul, întâiul născut dintre cei morţi, ca să aibă întâietate în toate lucrurile (cf. Col 1, 15-18). În măreţia puterii sale, el domneşte peste cele cereşti şi peste cele pământeşti şi, prin incomparabila sa perfecţiune şi acţiune, copleşeşte întregul trup cu bogăţiile slavei sale (cf. Ef 1,18-23)[7].

Toate mădularele trebuie să tindă la asemănarea cu chipul lui până ce Cristos se va întruchipa în ele (cf. Gal 4, 19). De aceea suntem cuprinşi în misterele vieţii lui, îmbrăcăm chipul lui, morţi şi înviaţi împreună cu el, până ce vom domni împreună cu el (cf. Fil 3,21; 2Tim 2,11; Ef 2, 6; Col 2,12 etc.); fiind călători încă pe pământ şi mergând pe urmele sale, în încercări şi prigoană, ne asociem pătimirilor sale - ca şi trupul faţă de cap - suferind împreună cu el, pentru a fi preamăriţi împreună cu el (cf. Rom 8,17).

Din el „întreg trupul, orânduit şi alcătuit prin legături şi încheieturi, sporeşte în creşterea ce i-o dă Dumnezeu" (Col 2,19). El împarte fără încetare în trupul său, care este Biserica, darurile slujirilor, datorită cărora, prin puterea sa, ne slujim unul pe altul spre mântuire, pentru ca, urmând adevărului în iubire, să creştem întru toate în el, care este Capul nostru (cf. Ef 4,11-16).

Şi, ca să ne reînnoim fără încetare în el (cf. Ef 4,23), ne-a dăruit din Duhul său care, fiind unul şi acelaşi în Cap şi în mădulare, dă întregului trup viaţa, unitatea şi mişcarea, aşa încât sfinţii părinţi au putut compara rolul său cu acela al principiului vital, adică al sufletului, în trupul omenesc[8].

Cristos iubeşte Biserica sa ca pe o mireasă, făcându-se model soţului care îşi iubeşte soţia ca pe propriul trup (cf. Ef 5,25-28); iar Biserica este supusă Capului său (ibid. 23-24). „Pentru că în el locuieşte întrupată plinătatea dumnezeirii" (Col 2,9), el copleşeşte cu darurile sale divine Biserica, trupul şi plinătatea sa (cf. Ef 1,22-23), pentru ca ea să tindă şi să ajungă la toată plinătatea lui Dumnezeu (cf. Ef 3,19).

Biserica, realitate vizibilă şi spirituală

8. Unicul mijlocitor, Cristos, a stabilit pe acest pământ Biserica sa sfântă, comunitate de credinţă, de speranţă şi de dragoste, ca organism vizibil; el o susţine fără încetare[9] şi, prin ea, revarsă asupra tuturor harul şi adevărul. Dar societatea organizată ierarhic, pe de o parte, şi trupul mistic al lui Cristos, pe de altă parte, adunarea vizibilă şi comunitatea spirituală, Biserica de pe pământ şi Biserica plină de bogăţii cereşti nu trebuie considerate ca fiind două entităţi, căci formează o singură realitate, complexă, constituită dintr-un element uman şi un element divin[10]. De aceea, printr-o analogie nu lipsită de valoare, ea a fost comparată cu misterul Cuvântului întrupat. Căci precum natura asumată de Cuvântul dumnezeiesc Îi slujeşte acestuia ca instrument viu de mântuire, indisolubil unit cu el, într-un mod comparabil organismul social al Bisericii e în serviciul Duhului lui Cristos care îi dă viaţă pentru creşterea trupului (cf. Ef 4,16)[11].

Aceasta este Biserica unică a lui Cristos, pe care o mărturisim în crez ca una, sfântă, catolică şi apostolică[12]. Mântuitorul nostru, după învierea sa, a încredinţat-o lui Petru pentru a o păstori (cf. In 21,17), i-a dat acestuia şi celorlalţi apostoli misiunea de a o răspândi şi călăuzi (cf. Mt 28,18 ss) şi a înălţat-o pe veci ca stâlp şi temelie a adevărului (cf. 1Tim 3,15). Această Biserică, orânduită şi organizată în această lume ca societate, subzistă în Biserica Catolică, cârmuită de urmaşul lui Petru şi de episcopii în comuniune cu el[13], deşi în afara organismului său vizibil există numeroase elemente de sfinţire şi de adevăr, care, fiind daruri proprii ale Bisericii lui Cristos, duc spre unitatea catolică.

După cum Cristos a realizat opera răscumpărării în sărăcie şi prigoană, tot astfel şi Biserica este chemată să urmeze aceeaşi cale, pentru a împărtăşi oamenilor roadele mântuirii. Cristos Isus, „fiind din fire Dumnezeu, s-a nimicit pe sine şi a luat fire de rob" (Fil 2,6-7) şi pentru noi „s-a făcut sărac, deşi era bogat" (2Cor 8,9). La fel Biserica, deşi pentru împlinirea misiunii sale are nevoie de mijloace omeneşti, nu este instituită pentru a căuta slava omenească, ci pentru a propovădui, şi prin exemplul său, umilinţa şi abnegaţia. Cristos a fost trimis de Tatăl „pentru a aduce vestea cea bună săracilor... pentru a vindeca pe cei cu inima zdrobită" (Lc 4,18), „pentru a căuta şi salva ceea ce era pierdut" (Lc 19, 10). La fel şi Biserica înconjoară cu dragostea sa pe toţi cei apăsaţi de povara slăbiciunii umane; ba mai mult, ea recunoaşte în săraci şi suferinzi chipul Întemeietorului său sărac şi suferind, îşi dă toată silinţa să înlăture mizeria lor şi vrea să-l slujească pe Cristos în ei. Dar, în vreme ce Cristos, sfânt, nevinovat şi fără pată (Evr 7,26) nu a cunoscut păcatul (cf. 2Cor 5,21), ci a venit pentru a ispăşi doar păcatele poporului (cf. Evr 2, 17), Biserica, incluzând în sânul ei oameni păcătoşi, deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de purificare, practică neîncetat pocăinţa şi înnoirea.

Biserica „îşi continuă peregrinarea între prigoana lumii şi mângâierile lui Dumnezeu"[14], vestind crucea şi moartea Domnului până când va veni (cf. 1Cor 11,26). Dar, cu puterea Domnului înviat, ea este întărită pentru a învinge, prin răbdare şi dragoste, suferinţele şi dificultăţile sale interioare şi exterioare şi pentru a revela lumii, în mod fidel, deşi sub umbre, misterul Domnului, până când, la sfârşit, el se va manifesta în plină lumină.

Capitolul II
POPORUL LUI DUMNEZEU
Noul legământ şi poporul cel nou

9. În orice timp şi în orice neam este plăcut lui Dumnezeu acela care se teme de el şi săvârşeşte dreptatea (cf. Fap 10, 35). Însă i-a plăcut lui Dumnezeu să-i sfinţească şi să-i mântuiască pe oameni nu individual şi fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să-l cunoască în adevăr şi să-l slujească în sfinţenie. Şi-a ales aşadar un neam, din care a făcut poporul său, poporul israelit, a încheiat cu el un legământ şi l-a educat treptat, manifestându-se pe sine şi dezvăluind planul voinţei sale în istoria lui, consfinţindu-l pentru sine. Toate acestea, însă, au fost o pregătire şi o prefigurare a legământului nou şi desăvârşit care avea să fie încheiat în Cristos şi a revelaţiei mai depline care urma să fie transmisă prin Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup. „Iată vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Iuda şi cu casa lui Israel un legământ nou... Voi pune legea mea înăuntrul lor, o voi înscrie în inima lor, şi eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul meu. Toţi mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, spune Domnul" (Ier 31,31-34). Cristos a instituit acest nou legământ, adică noua alianţă în sângele său (cf. 1Cor 11, 25), chemând dintre iudei şi păgâni o mulţime care să se contopească în unitate, nu după trup, ci în duh, şi care să fie noul popor al lui Dumnezeu. Într-adevăr, cei care cred în Cristos, renăscuţi nu din sămânţă pieritoare, ci dintr-una nepieritoare, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu (cf. 1Pt 1, 23), nu din trup, ci din apă şi din Duhul Sfânt (cf. In 3,5-6), constituie în sfârşit un „neam ales, preoţie împărătească, popor sfânt, popor răscumpărat... care înainte nu era un popor, dar acum este poporul lui Dumnezeu" (1Pt 2,9-10).

Acest popor mesianic îl are conducător pe Cristos, care „a fost dat morţii pentru fărădelegile noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră" (Rom 4,25) şi care, dobândind numele care este mai presus de orice nume, domneşte cu slavă în ceruri. Acest popor se află în starea demnităţii şi libertăţii fiilor lui Dumnezeu, şi în fiecare locuieşte Duhul Sfânt ca într-un templu. El are drept lege porunca nouă de a iubi precum însuşi Cristos ne-a iubit (cf. In 13,34). În sfârşit, are drept scop împărăţia lui Dumnezeu începută pe pământ de Dumnezeu însuşi şi care trebuie să se răspândească neîncetat, până când, la sfârşitul veacurilor, va fi desăvârşită de el însuşi, când se va arăta Cristos, viaţa noastră (cf. Col 3,4), şi „făptura însăşi va fi eliberată de robia stricăciunii pentru a intra în libertatea plină de slavă a fiilor lui Dumnezeu" (Rom 8,1). De aceea poporul mesianic, deşi nu cuprinde în fapt pe toţi oamenii şi nu o dată apare ca o turmă mică, este totuşi pentru întreg neamul omenesc un germen foarte puternic de unitate, speranţă şi mântuire. Stabilit de Cristos în împărtăşire de viaţă, de iubire şi de adevăr, este folosit de el şi ca instrument al mântuirii tuturor şi este trimis în lumea întreagă ca lumină a lumii şi sare a pământului (cf. Mt 5, 13-16).

Poporul lui Israel după trup, peregrinând prin pustie, este deja numit Biserica lui Dumnezeu (2Esd 13,1; cf. Num 20,4; Dt 23,1 ss); la fel noul Israel, care în veacul acesta e călător, îndreptându-se spre cetatea viitoare statornică (cf. Evr 13,14), este numit Biserica lui Cristos (cf. Mt 16,18), întrucât acesta şi-a dobândit-o cu sângele său, a umplut-o cu Duhul său şi a înzestrat-o cu mijloace potrivite pentru a o uni în mod vizibil şi social. Dumnezeu a chemat laolaltă pe aceia care prin credinţă privesc spre Cristos, Înfăptuitorul mântuirii şi Principiul unităţii şi al păcii, şi a constituit Biserica spre a fi pentru toţi şi pentru fiecare sacramentul vizibil al acestei unităţi mântuitoare[15]. Trebuind să se răspândească pretutindeni, ea intră în istoria oamenilor, dar depăşeşte totodată timpurile şi frontierele popoarelor. Înaintând prin încercări şi suferinţe, Biserica este susţinută de puterea harului divin pe care i l-a făgăduit Domnul pentru ca, în condiţiile slăbiciunii omeneşti, să nu se abată de la fidelitatea desăvârşită, ci să rămână mireasa vrednică a Domnului său şi, sub acţiunea Duhului Sfânt, să se reînnoiască fără încetare până ce, prin cruce, va ajunge la lumina cea neînserată.

Preoţia comună

10. Cristos Domnul, Preot ales dintre oameni (cf. Evr 5,1-5), a făcut din noul popor „o împărăţie de preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl său" (Ap 1,6; cf. 5,9-10). Într-adevăr, cei botezaţi sunt consacraţi prin regenerarea şi ungerea Duhului Sfânt pentru a fi lăcaş spiritual şi preoţie sfântă, pentru a oferi, prin toată activitatea lor de creştini, jertfe spirituale şi pentru a vesti puterea aceluia care i-a chemat din întuneric la minunata sa lumină (cf. 1Pt 2,4-10). De aceea, toţi ucenicii lui Cristos, stăruind în rugăciune şi lăudându-l împreună pe Dumnezeu (cf. Fap 2,42-47), să se ofere pe ei înşişi drept jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu (cf. Rom 12,1), să dea mărturie despre Cristos pretutindeni, iar celor care le-o cer, să le dea seamă de speranţa vieţii veşnice aflată în ei (cf. 1Pt 3,15).

Preoţia comună a credincioşilor şi preoţia ministerială sau ierarhică, deşi diferenţa dintre ele este de esenţă şi nu numai de grad, sunt totuşi rânduite una pentru alta, căci şi una şi alta participă în modul său specific la preoţia unică a lui Cristos[16]. Prin puterea sacră de care se bucură, preotul hirotonit formează şi conduce poporul sacerdotal, celebrează jertfa euharistică in persona Christi şi o oferă lui Dumnezeu în numele întregului popor; iar credincioşii, în puterea preoţiei lor regale, participă la jertfa euharistică[17] şi îşi exercită preoţia prin primirea sacramentelor, prin rugăciune şi mulţumire, prin mărturia unei vieţi sfinte, prin abnegaţie şi dragoste activă.

Exercitarea preoţiei comune în sacramente

11. Natura sacră şi structurată organic a comunităţii sacerdotale se manifestă în fapt prin sacramente şi prin virtuţi. Credincioşii, încorporaţi în Biserică prin Botez, devin apţi, în puterea caracterului baptismal, pentru cultul religiei creştine şi, renăscuţi ca fii ai lui Dumnezeu printr-o nouă naştere, trebuie să mărturisească înaintea oamenilor credinţa pe care au primit-o de la Dumnezeu prin Biserică[18].

Prin sacramentul Mirului sunt legaţi mai desăvârşit de Biserică, sunt întăriţi cu o putere specială a Duhului Sfânt, şi prin aceasta au obligaţia mai strictă de a răspândi şi de a apăra, prin cuvânt şi faptă, credinţa, ca adevăraţi martori ai lui Cristos[19].

Participând la jertfa euharistică, izvor şi apogeu al întregii vieţi creştine, ei oferă lui Dumnezeu victima divină şi pe ei înşişi odată cu ea[20]. Astfel, atât prin oferire cât şi prin sfânta Împărtăşanie, toţi, nu în mod identic, ci fiecare în felul său, îşi împlinesc rolul propriu în acţiunea liturgică. Hrăniţi cu trupul lui Cristos în adunarea sfântă, ei manifestă concret unitatea poporului lui Dumnezeu care este în mod adecvat semnificată şi minunat realizată prin acest sacrament sublim.

Cei ce se apropie de sacramentul Pocăinţei dobândesc de la mila lui Dumnezeu iertare pentru ofensa adusă şi în acelaşi timp sunt reconciliaţi cu Biserica, pe care au rănit-o prin păcat şi care, prin dragostea, exemplul şi rugăciunea ei, colaborează la convertirea lor.

Prin sfânta Ungere a bolnavilor şi prin rugăciunile preoţilor, Biserica întreagă îi încredinţează pe bolnavi Domnului răstignit şi glorificat, pentru a-i alina şi a-i mântui (Iac 5,14-16); mai mult, ea îi îndeamnă să se asocieze de bunăvoie patimii şi morţii lui Cristos (cf. Rom 8,17; Col 1,24; 2Tim 2,11-12; 1Pt 4,13) pentru a contribui astfel la binele poporului lui Dumnezeu.

Apoi, aceia dintre credincioşi care sunt pecetluiţi cu caracterul preoţesc sunt instituiţi în numele lui Cristos pentru a păstori Biserica, prin cuvântul şi harul lui Dumnezeu.

În sfârşit, soţii creştini, prin puterea sacramentului Căsătoriei, prin care ei semnifică misterul unităţii şi dragostei rodnice dintre Cristos şi Biserică şi participă la el (cf. Ef 5,32), se ajută reciproc să ajungă la sfinţenie în viaţa conjugală precum şi în acceptarea şi educarea copiilor. Prin aceasta, în starea şi felul lor de viaţă, au un dar propriu în sânul poporului lui Dumnezeu[21]. Din această unire provine familia, în care se nasc noi membri ai societăţii umane, care, prin harul Duhului Sfânt, sunt ridicaţi prin Botez la starea de fii ai lui Dumnezeu, pentru a perpetua de-a lungul veacurilor poporul lui Dumnezeu. În ceea ce s-ar putea numi Biserica familială, părinţii trebuie să fie pentru copiii lor, prin cuvânt şi exemplu, primii vestitori ai credinţei şi să vegheze la vocaţia proprie a fiecăruia, acordând atenţie specială vocaţiei sacre.

Întăriţi cu atâtea mijloace puternice de mântuire, toţi credincioşii, de orice condiţie şi stare, sunt chemaţi de Domnul, fiecare pe calea sa, la perfecţiunea sfinţeniei Tatălui.

Simţul credinţei şi carismele în poporul lui Dumnezeu

12. Poporul sfânt al lui Dumnezeu participă şi la misiunea profetică a lui Cristos aducându-i o mărturie vie mai ales printr-o viaţă de credinţă şi iubire şi oferind lui Dumnezeu o jertfă de laudă, rodul buzelor care mărturisesc numele lui (cf. Evr 13,15). Totalitatea credincioşilor care au primit ungerea Celui Sfânt (cf. 1In 2,20.27) nu se poate înşela în credinţă şi manifestă această prerogativă prin simţământul supranatural de credinţă al întregului popor atunci când „de la episcopi şi până la ultimii credincioşi laici"[22] îşi exprimă consensul universal în materie de credinţă şi moravuri. Prin acest simţământ al credinţei, insuflat şi susţinut de Duhul adevărului, poporul lui Dumnezeu, sub îndrumarea magisteriului sacru, căruia i se supune cu fidelitate, primeşte nu cuvântul oamenilor, ci adevăratul cuvânt al lui Dumnezeu (cf. 1Tes 2,13), aderă neclintit la „credinţa transmisă sfinţilor odată pentru totdeauna" (Iud 3), o pătrunde mai adânc prin judecată dreaptă şi o aplică mai pe deplin în viaţă.

Pe lângă aceasta, acelaşi Duh Sfânt sfinţeşte, conduce şi împodobeşte cu virtuţi poporul lui Dumnezeu nu numai prin sacramente şi slujiri, ci „împărţindu-şi fiecăruia darurile după cum voieşte" (1Cor 12,11), el dăruieşte credincioşilor de toate categoriile haruri speciale, prin care îi face capabili şi dispuşi să primească diferite activităţi şi servicii folositoare pentru reînnoirea şi creşterea Bisericii, după cuvântul sfântului Paul: „Fiecăruia i se dă o manifestare a Duhului spre folosul tuturor" (1Cor 12,7). Aceste carisme, fie extraordinare fie mai simple şi mai răspândite, fiind deosebit de adecvate şi folositoare pentru nevoile Bisericii, trebuie primite cu recunoştinţă şi bucurie. Darurile extraordinare nu trebuie însă cerute în mod temerar, nici nu trebuie aşteptate de la ele cu prezumţie roadele acţiunilor apostolice. Iar judecata despre autenticitatea şi dreapta lor folosire aparţine acelora care sunt în fruntea Bisericii şi care au o datorie specială de a nu stinge Duhul, ci de a cerceta toate şi a păstra ce e bun (cf. 1Tes 5,12.19-21).

Universalitatea poporului unic al lui Dumnezeu

13. Toţi oamenii sunt chemaţi în noul popor al lui Dumnezeu. De aceea acest popor, păstrându-şi unitatea şi unicitatea, trebuie să se răspândească în toată lumea şi în toate veacurile, pentru a se împlini planul lui Dumnezeu, care la început a creat natura umană unitară şi a voit apoi să adune laolaltă pe fiii săi risipiţi (cf. In 11,52). Pentru aceasta Dumnezeu a trimis pe Fiul său, pe care l-a orânduit moştenitor a toate (cf. Evr 1,2), ca să fie Învăţătorul, Regele şi Preotul tuturor, Capul poporului nou şi universal al fiilor lui Dumnezeu. Pentru aceasta Dumnezeu a trimis şi pe Duhul Fiului său, Domnul şi de viaţă Dătătorul, care este pentru întreaga Biserică, pentru toţi credincioşii şi pentru fiecare dintre ei, principiul de unire şi de unitate în învăţătura apostolilor, în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciune (cf. Fap 2,42).

În toate neamurile pământului există un singur popor al lui Dumnezeu, pentru că el îşi ia cetăţenii din toate neamurile, cetăţeni ai unei împărăţii care nu este pământească, ci de natură cerească. Toţi credincioşii răspândiţi pe suprafaţa pământului se află în comuniune unii cu alţii în Duhul Sfânt şi astfel „cel care stă la Roma ştie că indienii sunt mădularele sale"[23]. Şi fiindcă împărăţia lui Cristos nu este din această lume, Biserica sau poporul lui Dumnezeu, când implantează această împărăţie, nu sustrage nimic din binele vremelnic al vreunui popor, ci, dimpotrivă, promovează şi adoptă înzestrările, bogăţiile şi obiceiurile popoarelor în măsura în care sunt bune şi, adoptându-le, le purifică, le întăreşte şi le înalţă. Biserica nu uită că trebuie să adune împreună cu acel Rege căruia i-au fost date neamurile drept moştenire (cf. Ps 2,8) şi în a cărui cetate neamurile vor aduce daruri şi ofrande (cf. Ps 71/72,10; Is 60,4-7; Ap 21,24). Acest caracter de universalitate care împodobeşte poporul lui Dumnezeu este darul Domnului însuşi, prin care Biserica catolică tinde în mod eficace şi perpetuu spre adunarea întregii omeniri cu toate bunurile sale sub conducerea lui Cristos, în unitatea Duhului său[24].

În virtutea acestei catolicităţi, fiecare parte comunică celorlalte şi întregii Biserici darurile proprii, astfel ca întregul şi fiecare parte să sporească prin contribuţia tuturor celorlalte spre plinătatea în unitate. Prin urmare, poporul lui Dumnezeu nu numai că este constituit din diferite popoare, ci se dezvoltă şi înlăuntrul său în varietatea funcţiunilor. Într-adevăr, între membrii săi există o diversitate, fie în ce priveşte funcţiunile, unii slujind prin preoţie spre binele fraţilor lor, fie în ce priveşte condiţia şi orânduirea vieţii, mulţi tinzând la sfinţenie pe o cale mai strâmtă, în starea călugărească, şi stimulând, prin exemplu, pe fraţii lor. În virtutea aceleiaşi catolicităţi există în mod legitim în comuniunea eclezială Biserici particulare, înzestrate cu tradiţii proprii, rămânând neatins primatul Catedrei lui Petru care se află în fruntea adunării universale a carităţii[25], ocroteşte formele de diversitate legitime şi veghează, în acelaşi timp, ca ceea ce este particular să nu aducă nici un prejudiciu unităţii, ci mai degrabă să o slujească. Tot de acolo provin, în sfârşit, legăturile de comuniune intimă între diferitele părţi ale Bisericii, în ce priveşte bogăţiile spirituale, lucrătorii apostolici şi resursele materiale. Căci membrii poporului lui Dumnezeu sunt chemaţi să-şi împărtăşească unii altora bunurile, iar cuvintele apostolului sunt valabile şi pentru fiecare Biserică în parte: „Fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit, ca nişte buni administratori ai harului felurit al lui Dumnezeu" (1Pt 4,10).

La această unitate catolică a poporului lui Dumnezeu, unitate care prefigurează şi promovează pacea universală, sunt chemaţi, aşadar, toţi oamenii; cu ea se află în relaţie, în diferite feluri, şi pentru ea sunt meniţi atât credincioşii catolici cât şi ceilalţi care cred în Cristos, precum şi absolut toţi oamenii, chemaţi la mântuire prin harul lui Dumnezeu.

Credincioşii catolici

14. Sfântul Conciliu se adresează în primul rând credincioşilor catolici. Bazat pe Scriptură şi tradiţie, el afirmă învăţătura de credinţă că Biserica aceasta peregrină este necesară pentru mântuire. Aceasta deoarece Cristos, care este singurul mijlocitor şi calea mântuirii, este prezent pentru noi în trupul său, care este Biserica; el însuşi, afirmând în mod explicit necesitatea credinţei şi a Botezului (cf. Mc 16,16; In 3,5), a confirmat în acelaşi timp necesitatea Bisericii, în care oamenii intră, ca pe o poartă, prin Botez. Prin urmare, nu s-ar putea mântui aceia care, bine ştiind că Biserica Catolică a fost întemeiată ca necesară de Dumnezeu prin Cristos Isus, nu ar voi să intre în ea sau să rămână în ea.

Fac parte pe deplin din comunitatea Bisericii aceia care, având Duhul lui Cristos, acceptă întreaga ei structură şi toate mijloacele de mântuire instituite în ea şi sunt uniţi, în organismul ei vizibil - prin legătura mărturisirii de credinţă, a sacramentelor, a conducerii şi comuniunii bisericeşti - cu Cristos, care o conduce prin supremul pontif şi prin episcopi. Totuşi nu se mântuieşte acela care, deşi încorporat în Biserică, nu perseverează în dragoste rămânând astfel în sânul Bisericii cu „trupul", dar nu cu „inima"[26]. Toţi fiii Bisericii să nu uite că nu trebuie să atribuie nobila lor condiţie meritelor proprii, ci unui har al lui Cristos; iar dacă nu vor corespunde acestui har cu gândul, cuvântul şi fapta, nu numai că nu se vor mântui, ci vor fi mai aspru judecaţi[27].

Catehumenii care, sub impulsul Duhului Sfânt, doresc din toată inima să fie încorporaţi în Biserică, se unesc cu ea prin însăşi această dorinţă, iar Maica Biserică îi îmbrăţişează ca pe fiii săi, cu iubire şi grijă.

Biserica şi creştinii necatolici

15. Cu aceia care, fiind botezaţi, poartă numele de creştini dar nu mărturisesc întreaga credinţă sau nu păstrează unitatea comuniunii sub conducerea urmaşului lui Petru, Biserica se ştie unită din mai multe puncte de vedere[28]. Există, într-adevăr, mulţi care cinstesc Sfânta Scriptură ca normă de credinţă şi de viaţă, dau dovadă de un zel religios sincer, cred cu iubire în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul şi în Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul[29], sunt însemnaţi cu Botezul prin care sunt uniţi cu Cristos, ba chiar recunosc şi primesc şi alte sacramente în Bisericile sau comunităţile lor bisericeşti. Mulţi dintre ei se bucură şi de episcopat, celebrează sfânta Euharistie şi au o evlavie deosebită faţă de Fecioara Născătoare de Dumnezeu[30]. La acestea se adaugă comuniunea în rugăciune şi în alte binefaceri spirituale şi chiar o adevărată unire în Duhul Sfânt, care cu darurile şi harurile sale lucrează şi în ei prin puterea sa sfinţitoare şi i-a întărit pe unii dintre ei până la vărsarea sângelui. Astfel, Duhul trezeşte în toţi ucenicii lui Cristos dorinţa şi acţiunea pentru ca toţi să se unească paşnic, în modul stabilit de Cristos, într-o singură turmă sub conducerea unui singur păstor[31]. Pentru a ajunge la aceasta, Maica Biserică nu încetează să se roage, să spere şi să lucreze şi îi îndeamnă pe fiii săi la curăţire şi la reînnoire, pentru ca semnul lui Cristos să strălucească mai limpede pe faţa Bisericii.

Biserica şi necreştinii

16. În sfârşit, cei care nu au primit încă evanghelia, se raportează în diferite moduri la poporul lui Dumnezeu[32]. În primul rând acel popor căruia i-au fost date testamentele şi făgăduinţele, şi din care s-a născut Cristos după trup (cf. Rom 9,4-5), popor ales, iubit pentru părinţii lui: căci Dumnezeu nu-şi ia înapoi darurile şi chemarea făcută (cf. Rom 11,28-29). Însă planul mântuirii îi îmbrăţişează şi pe aceia care îl recunosc pe Creator, şi printre ei în primul rând pe musulmani care, declarând că ţin credinţa lui Abraham, adoră împreună cu noi pe Dumnezeul unic, milostiv, care va judeca pe oameni în ziua de apoi. De asemenea, Dumnezeu nu este departe nici de aceia care, în umbre şi chipuri, caută un Dumnezeu necunoscut, căci el dă tuturor viaţă, suflare şi orice lucru (cf. Fap 17,25-28) şi ca Mântuitor voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască (cf. 1 Tim 2,4). Într-adevăr, aceia care, necunoscând, fără vina lor, evanghelia lui Cristos şi Biserica sa, îl caută totuşi pe Dumnezeu cu inimă sinceră şi se străduiesc, sub impulsul harului, să împlinească în fapte voia lui cunoscută prin glasul conştiinţei, pot dobândi mântuirea veşnică[33]. Providenţa divină nu refuză ajutoarele necesare pentru mântuire nici acelora care, fără vina lor, nu au ajuns încă la o cunoaştere limpede a lui Dumnezeu şi se străduiesc, cu ajutorul harului divin, să ducă o viaţă dreaptă. Tot ceea ce este bun şi adevărat la ei este socotit de Biserică drept o pregătire la evanghelie[34] şi un dar al aceluia care luminează pe tot omul ca să ajungă să aibă viaţa. Dar foarte adesea oamenii, amăgiţi de cel rău, au rătăcit în gândurile lor şi au schimbat adevărul lui Dumnezeu cu minciuna, slujind mai degrabă făpturii decât Creatorului (cf. Rom 1,21.25) sau, trăind şi murind fără Dumnezeu în această lume, se expun la disperarea absolută. De aceea, pentru slava lui Dumnezeu şi mântuirea acestora, Biserica, amintindu-şi de porunca Domnului: „Predicaţi evanghelia la toată făptura!" (Mc 16,16), se îngrijeşte cu zel de dezvoltarea misiunilor.

Caracterul misionar al Bisericii

17. Într-adevăr, precum Fiul a fost trimis de Tatăl, la fel i-a trimis şi el pe apostoli (cf. In 20,21) zicând: „Mergeţi, învăţaţi toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor" (Mt 28,19-20). Această poruncă solemnă a lui Cristos de a vesti adevărul mântuitor, Biserica a primit-o de la apostoli pentru a o împlini până la marginile pământului (cf. Fap 1,8). Ea îşi aplică, de aceea, cuvintele Apostolului: „Vai mie dacă nu voi vesti evanghelia" (1Cor 9,16) şi continuă să trimită neîncetat misionari până când tinerele Biserici sunt deplin constituite şi pot continua ele însele opera de evanghelizare. Duhul Sfânt o împinge să conlucreze pentru împlinirea efectivă a planului lui Dumnezeu, care l-a rânduit pe Cristos principiu de mântuire pentru lumea întreagă. Predicând evanghelia, Biserica atrage pe aceia care o ascultă la credinţă şi la mărturisirea credinţei, îi dispune pentru Botez, îi smulge din robia greşelii şi îi încorporează în Cristos, pentru ca ei să crească în el prin iubire până la plenitudine. Prin activitatea sa face ca orice sămânţă bună aflată în mintea şi inima oamenilor sau în religiile şi culturile popoarelor să nu piară, ci, dimpotrivă, să fie împrospătată, înălţată şi desăvârşită, spre slava lui Dumnezeu, spre ruşinarea diavolului şi fericirea omului. Fiecărui ucenic al lui Cristos îi revine îndatorirea de a răspândi personal credinţa[35]. Dar dacă oricine poate boteza pe cei ce cred, preotul este totuşi cel care trebuie să desăvârşească zidirea trupului prin jertfa euharistică, împlinind cuvântul spus de Dumnezeu, prin profetul care zice: „De la răsăritul soarelui şi până la apus, mare este numele meu printre neamuri şi în tot locul se jertfeşte şi se aduce numelui meu jertfă curată" (Mal 1,11)[36]. Astfel se roagă şi munceşte Biserica pentru ca plinătatea lumii întregi să devină poporul lui Dumnezeu, trupul Domnului şi templul Duhului Sfânt, şi pentru ca în Cristos, Capul tuturor, să se aducă toată slava şi cinstea Creatorului şi Părintelui a toate.

Capitolul III
CONSTITUŢIA IERARHICĂ A BISERICII
Introducere

18. Cristos Domnul, pentru a păstori şi a creşte neîncetat poporul lui Dumnezeu, a instituit în Biserica sa felurite slujiri care tind spre binele întregului trup. Cei care le exercită, înzestraţi cu putere sfântă, sunt în slujba fraţilor lor, pentru ca toţi cei care fac parte din poporul lui Dumnezeu şi, ca atare, se bucură de adevărata demnitate de creştini, aspirând împreună în mod liber şi organizat spre acelaşi scop, să ajungă la mântuire.

Acest sfânt Conciliu, mergând pe urmele primului conciliu din Vatican, învaţă şi declară, împreună cu el, că Isus Cristos, Păstorul veşnic, a întemeiat sfânta Biserică, trimiţându-i pe apostoli aşa cum el însuşi a fost trimis de Tatăl (cf. In 20,21), şi a voit ca urmaşii lor, adică episcopii, să fie până la sfârşitul veacurilor păstori în Biserica sa. Iar pentru ca episcopatul însuşi să fie unul şi indivizibil, a aşezat în fruntea celorlalţi apostoli pe sfântul Petru şi a stabilit în el principiul şi fundamentul veşnic şi vizibil al unităţii credinţei şi comuniunii[37]. Conciliul pune din nou în faţa tuturor credincioşilor, pentru a fi crezută cu tărie, această învăţătură despre instituirea, perpetuitatea, puterea şi rostul primatului sacru al pontifului roman şi despre magisteriul lui infailibil şi, mergând pe aceeaşi linie, a hotărât să mărturisească şi să proclame în faţa tuturor învăţătura despre episcopi, urmaşii apostolilor, care, împreună cu urmaşul lui Petru, vicarul lui Cristos[38] şi capul văzut al întregii Biserici, conduc casa Dumnezeului celui viu.

Chemarea şi instituirea celor doisprezece

19. Domnul Isus, după ce s-a rugat Tatălui, chemând la sine pe cei pe care i-a voit, a stabilit doisprezece pentru a fi cu el şi pentru a-i trimite să predice împărăţia lui Dumnezeu (cf. Mc 3,13-19; Mt 10,1-42); pe aceştia i-a constituit apostoli (cf. Lc 6,13) în forma unui colegiu sau grup stabil, în fruntea căruia l-a pus pe Petru, ales dintre ei (cf. In 21,15-17). I-a trimis mai întâi la fiii lui Israel şi apoi la toate popoarele (cf. Rom 1,16) pentru ca ei, împărtăşindu-se din puterea lui, să transforme toate popoarele în ucenici ai Domnului, să-i sfinţească şi să-i cârmuiască (cf. Mt 28,16-20; Mc 16,15; Lc 24,45-48; In 20,21-23) şi astfel să extindă Biserica şi să o păstorească, exercitându-şi slujba sub conducerea Mântuitorului în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20). În această misiune ei au fost pe deplin întăriţi în ziua Rusaliilor (Fap 2,1-36) conform făgăduinţei Domnului: „Veţi primi puterea Duhului Sfânt care se va coborî peste voi şi îmi veţi fi martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului" (Fap 1,8). Apostolii, aşadar, predicând pretutindeni evanghelia (cf. Mc 16,20) primită prin lucrarea Duhului Sfânt de către cei care îi ascultau, adună laolaltă Biserica universală, pe care Domnul a întemeiat-o pe apostoli şi a zidit-o pe sfântul Petru, mai marele lor, Isus Cristos fiind el însuşi piatra din capul unghiului (cf. Ap 21, 14; Mt 16,18; Ef 2,20)[39].

Episcopii - urmaşi ai apostolilor

20. Misiunea divină încredinţată de Cristos apostolilor va trebui să continue până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28, 20), deoarece evanghelia pe care trebuie să o transmită este pentru Biserică, în orice timp, principiul întregii sale vieţi. De aceea apostolii, în această societate orânduită ierarhic, au avut grijă să-şi instituie urmaşi.

Într-adevăr, nu numai că au avut diferiţi colaboratori în activitatea lor[40], ci, pentru ca misiunea care le fusese încredinţată să se continue şi după moartea lor, ei au lăsat colaboratorilor lor imediaţi, ca pe un testament, misiunea de a desăvârşi şi de a întări lucrarea începută de ei[41], poruncindu-le să vegheze asupra întregii turme în care Duhul Sfânt i-a aşezat ca să păstorească Biserica lui Dumnezeu (cf. Fap 20,28). Ei i-au rânduit, aşadar, pe aceştia şi au dispus apoi ca, după moartea lor, alţi oameni încercaţi să le preia slujirea[42]. Printre diferitele slujiri care se exercită în Biserică încă din primele timpuri, după mărturia tradiţiei, pe primul loc se află misiunea acelora care, stabiliţi în episcopat printr-o succesiune neîntreruptă de la origini[43], sunt vlăstare din trunchiul apostolic[44]. Astfel, după cum atestă sfântul Irineu, prin aceia care au fost instituiţi episcopi de către apostoli şi prin urmaşii lor până la noi, tradiţia apostolică este manifestată[45] şi păstrată[46] în lumea întreagă.

Prin urmare, episcopii au primit misiunea de a sluji comunitatea, misiune pe care să o exercite ajutaţi de preoţi şi de diaconi[47], conducând în numele lui Dumnezeu turma[48] ai cărei păstori sunt, ca învăţători ai doctrinei, preoţi ai cultului sacru şi având drept slujire conducerea Bisericii[49]. Şi după cum dăinuie misiunea încredinţată în mod individual de Domnul lui Petru, primul între apostoli, pentru a fi transmisă şi urmaşilor săi, tot astfel dăinuie misiunea apostolilor de a păstori Biserica, misiune care trebuie să fie exercitată fără întrerupere de către ordinul sacru al episcopilor[50]. De aceea Conciliul afirmă învăţătura de credinţă că episcopii, în virtutea instituirii divine, au urmat apostolilor[51] ca păstori ai Bisericii; cine îi ascultă, pe Cristos îl ascultă, iar cine îi dispreţuieşte, pe Cristos îl dispreţuieşte şi pe acela care l-a trimis pe Cristos (cf. Lc 10, 16)[52].

Caracterul sacramental al episcopatului

21. În persoana episcopilor, asistaţi de preoţi, este aşadar prezent în mijlocul credincioşilor Domnul Isus, Pontiful suprem. Într-adevăr, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, el nu încetează de a fi prezent în comunitatea pontifilor săi[53], ci, în primul rând prin slujba lor privilegiată, predică tuturor popoarelor cuvântul lui Dumnezeu şi administrează necontenit credincioşilor sacramentele credinţei; prin grija lor părintească (cf. 1Cor 4,15), încorporează noi mădulare în trupul său, renăscându-le la cele de sus; în sfârşit, prin înţelepciunea şi prudenţa lor, el conduce şi organizează poporul Noului Testament în peregrinarea sa spre fericirea veşnică. Aceşti păstori, aleşi pentru a paşte turma Domnului, sunt slujitorii lui Cristos şi împărţitorii tainelor lui Dumnezeu (cf. 1Cor 4,1), cărora li s-a încredinţat să dea mărturie pentru evanghelia harului lui Dumnezeu (cf. Rom 15,16; Fap 20,24) şi pentru slujirea Duhului şi a dreptăţii în slavă (cf. 2Cor 3,8-9).

Pentru a îndeplini aceste îndatoriri atât de însemnate, apostolii au fost dăruiţi de Cristos cu o specială revărsare a Duhului Sfânt, care a coborât asupra lor (cf. Fap 1,8; 2,4; In 20,22-23). Iar ei înşişi au conferit colaboratorilor lor, prin impunerea mâinilor, darul spiritual (cf. 1Tim 4,14; 2Tim 1, 6-7), care s-a transmis până la noi prin consacrarea episcopală[54]. Conciliul afirmă învăţătura de credinţă că prin consacrarea episcopală este conferită plenitudinea sacramentului Preoţiei, pe care uzanţa liturgică a Bisericii şi glasul sfinţilor părinţi o numesc preoţia supremă, culmea slujirii sacre[55]. Consacrarea episcopală, odată cu misiunea de a sfinţi, le conferă şi pe acelea de a învăţa şi a conduce, misiuni care însă, prin natura lor, nu pot fi exercitate decât în comuniune ierarhică cu capul şi membrii colegiului. Din tradiţia atestată mai ales în ceremoniile liturgice şi în obiceiurile Bisericii atât din Răsărit cât şi din Apus rezultă clar că impunerea mâinilor şi cuvintele consacrării conferă harul Duhului Sfânt[56] şi imprimă un caracter sacru[57], astfel încât episcopii, în mod eminent şi vizibil, ţin locul lui Cristos Învăţător, Păstor şi Mare Preot şi acţionează in persona Christi, în numele şi ca reprezentanţi ai lui[58]. Numai episcopii au puterea de a primi noi aleşi în colegiul episcopal prin consacrare.

Colegiul episcopilor şi capul său

22. Precum, prin hotărârea Domnului, sfântul Petru şi ceilalţi apostoli au format un singur colegiu apostolic, în acelaşi fel sunt uniţi între ei pontiful roman, urmaşul lui Petru, şi episcopii, urmaşii apostolilor. Încă din cele mai vechi timpuri, disciplina după care episcopii din lumea întreagă comunicau între ei şi cu episcopul Romei prin legătura unităţii, a dragostei şi a păcii[59] arată caracterul şi natura colegială a ordinului episcopal, arătate şi prin reunirea de concilii[60] pentru a hotărî în comun[61], după cântărirea şi discutarea[62] părerii multora, asupra unor probleme de mare importanţă, iar conciliile ecumenice care au avut loc în decursul veacurilor confirmă în mod vădit această colegialitate. Acelaşi lucru reiese şi din obiceiul stabilit încă din antichitate de a chema mai mulţi episcopi să participe la ridicarea unui nou ales în slujba preoţiei supreme. Membru al colegiului episcopal se devine prin puterea consacrării sacramentale şi prin comuniunea ierarhică cu capul colegiului şi cu membrii lui.

Colegiul sau corpul episcopal nu are, însă, autoritate decât împreună cu pontiful roman, urmaşul lui Petru, în calitate de cap, care păstrează integral primatul asupra tuturor, atât păstori cât şi credincioşi. Căci pontiful roman, în virtutea misiunii sale de vicar al lui Cristos şi păstor al întregii Biserici, are în Biserică puterea deplină, supremă şi universală, pe care o poate exercita totdeauna în mod liber. Ordinul episcopilor, care succede, în magisteriu şi în conducerea pastorală, colegiului apostolilor, sau, mai exact, în care corpul apostolic se perpetuează neîntrerupt, este de asemenea, împreună cu capul său, pontiful roman, şi niciodată fără acest cap, subiectul supremei şi deplinei puteri asupra întregii Biserici[63], putere care nu poate fi exercitată decât cu consimţământul pontifului roman. Domnul l-a stabilit numai pe Simon ca piatră şi „purtătorul cheilor Bisericii" (cf. Mt 16,18-19) şi l-a făcut păstor al întregii sale turme (cf. In 21,15 ss); însă însărcinarea de a lega şi dezlega, care a fost dată lui Petru (cf. Mt 16,19), se ştie că a fost dată şi colegiului apostolilor unit cu capul său (cf. Mt 18,18; 28,16-20)[64]. Acest colegiu, întrucât este compus din mulţi, exprimă varietatea şi universalitatea poporului lui Dumnezeu, iar întrucât este adunat sub un singur cap, exprimă unitatea turmei lui Cristos. În acest colegiu, episcopii, respectând cu fidelitate primatul şi preeminenţa capului lor, îşi exercită puterea proprie, spre binele credincioşilor lor, precum şi pentru acela al întregii Biserici, ale cărei structură organică şi armonie sunt necontenit întărite de Duhul Sfânt. Puterea supremă asupra întregii Biserici de care se bucură acest colegiu este exercitată solemn în conciliul ecumenic. Nu poate exista conciliu ecumenic dacă nu este confirmat ca atare sau cel puţin acceptat de urmaşul lui Petru; şi este o prerogativă a pontifului roman de a convoca aceste concilii, de a le prezida şi a le confirma[65]. Aceeaşi putere colegială poate fi exercitată împreună cu papa de episcopii aflaţi în lumea întreagă, cu condiţia de a fi chemaţi la o acţiune colegială de către capul colegiului, sau cel puţin cu condiţia ca acesta să aprobe sau să accepte liber acţiunea comună a episcopilor răspândiţi pe tot pământul, aşa încât să fie vorba de un adevărat act colegial.

Relaţiile în interiorul colegiului

23. Unitatea colegială apare de asemenea în relaţiile reciproce ale fiecărui episcop cu Bisericile particulare şi cu Biserica universală. Pontiful roman, ca urmaş al lui Petru, este principiul şi fundamentul perpetuu şi vizibil al unităţii, atât a episcopilor cât şi a mulţimii credincioşilor[66]. Fiecare episcop, la rândul său, este principiul vizibil şi fundamentul unităţii în Biserica lui particulară[67], formată după chipul Bisericii universale; în aceste Biserici particulare constă şi din ele este constituită Biserica Catolică, una şi unică[68]. Prin urmare, fiecare episcop reprezintă Biserica sa şi toţi împreună cu papa reprezintă Biserica întreagă în legătura păcii, a dragostei şi a unităţii.

Fiecare episcop pus în fruntea unei Biserici particulare îşi exercită conducerea pastorală asupra acelei părţi a poporului lui Dumnezeu care i-a fost încredinţată şi nu asupra altor Biserici, nici asupra Bisericii universale. Însă în calitate de membri ai colegiului episcopal şi urmaşi legitimi ai apostolilor, toţi episcopii sunt datori, prin orânduirea şi porunca lui Cristos, să aibă pentru Biserica întreagă[69] o grijă care, deşi nu se exercită printr-un act de jurisdicţie, contribuie în cel mai înalt grad la binele Bisericii universale. Într-adevăr, toţi episcopii trebuie să promoveze şi să apere unitatea credinţei şi disciplina comună a întregii Biserici, să educe pe credincioşi să iubească întregul trup mistic al lui Cristos, mai ales mădularele sărace şi suferinde şi pe acelea care îndură prigoană pentru dreptate (cf. Mt 5,10), în sfârşit, să promoveze întreaga activitate comună a Bisericii, mai ales în vederea creşterii credinţei şi pentru ca lumina adevărului deplin să strălucească tuturor oamenilor. De altfel este sigur că, dacă îşi conduc bine Biserica proprie, ca pe o parte a Bisericii universale, ei contribuie în mod eficient la binele întregului trup mistic, care este şi un trup format din Biserici[70].

Grija de a vesti evanghelia pe tot pământul revine colegiului păstorilor, cărora Cristos le-a dat această poruncă tuturor în comun, impunându-le o îndatorire comună, după cum papa Celestin le reaminteşte deja părinţilor conciliului din Efes[71]. Prin urmare, fiecare episcop, în măsura în care i-o permite împlinirea misiunii proprii, e dator să colaboreze cu colegii săi şi cu urmaşul lui Petru, căruia i-a fost încredinţată în mod deosebit înalta îndatorire de a răspândi numele creştin[72]. Ei trebuie să facă toate eforturile pentru a sprijini misiunile, nu numai trimiţând lucrători pentru seceriş, ci şi ajutoare spirituale şi materiale, atât direct, de la ei înşişi, cât şi trezind cooperarea ferventă a credincioşilor. În sfârşit, episcopii, în comuniunea universală a carităţii, trebuie să ofere din toată inima un ajutor frăţesc celorlalte Biserici, în special celor vecine şi celor mai sărace, urmând întru aceasta venerabilul exemplu al Bisericii de la începuturi.

Prin providenţa divină, diferite Biserici, întemeiate în diferite locuri de către apostoli şi urmaşii lor, s-au constituit în decursul timpurilor în mai multe grupuri legate în mod organic, care, păstrând unitatea credinţei şi unica structură divină a Bisericii universale, au o disciplină proprie, o uzanţă liturgică proprie, un patrimoniu teologic şi spiritual propriu. Unele dintre ele, mai ales vechile Biserici patriarhale, au odrăslit, ca nişte trunchiuri, alte vlăstare ale credinţei, cu care au rămas unite până astăzi printr-o legătură mai strânsă de iubire în viaţa sacramentală şi în respectul reciproc al drepturilor şi îndatoririlor[73]. Această varietate de Biserici locale ce converg în unitate demonstrează şi mai limpede catolicitatea Bisericii nedespărţite. În mod similar, conferinţele episcopale pot aduce astăzi o contribuţie multiplă şi rodnică pentru ca spiritul colegial să se traducă în realizări concrete.

Slujirea episcopală

24. Episcopii, în calitate de urmaşi ai apostolilor, primesc de la Domnul, căruia i-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ, misiunea de a învăţa toate neamurile şi de a predica evanghelia la toată făptura, pentru ca toţi oamenii, prin credinţă, Botez şi împlinirea poruncilor, să ajungă la mântuire (cf. Mt 28,18; Mc 16,15-16; Fap 26,17 ss). Pentru împlinirea acestei misiuni, Cristos Domnul a făgăduit pe Duhul Sfânt apostolilor şi &icir

Str. Gral. Henri M. Berthelot 19
sector 1, 010164 Bucureşti
Tel: 021 405 6262
Copyright © 2015 Asociatia Familiilor Catolice - Web design and programming
Română English