Documentele de bază ale Bisericii CatoliceConciliul Vatican al II-lea

Declaraţie privind libertatea religioasă DIGNITATIS HUMANAE

PAUL, EPISCOP,
SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU,
ÎMPREUNĂ CU PĂRINŢII SFÂNTULUI CONCILIU
SPRE AMINTIRE PERPETUĂ
7 decembrie 1965

Dreptul persoanei şi al comunităţilor la libertatea socială şi civilă în materie de religie

Introducere

1. În zilele noastre oamenii devin tot mai conştienţi de DEMNITATEA PERSOANEI UMANE[1] şi creşte numărul acelora care cer ca oamenii, în activitatea lor, să aibă opinie proprie şi libertate responsabilă şi să le poată folosi, nu constrânşi, ci călăuziţi de conştiinţa datoriei. De asemenea, ei cer o delimitare juridică a puterii publice pentru ca sfera dreptei libertăţi a persoanei şi a asociaţiilor să nu fie prea îngust circumscrisă. Această exigenţă a libertăţii în societatea umană se referă mai ales la bunurile spiritului uman, în primul rând, la cele care privesc libera exercitare a religiei în societate. Analizând cu atenţie aceste aspiraţii ale sufletelor şi propunându-şi să declare în ce măsură sunt conforme cu adevărul şi cu dreptatea, Conciliul cercetează tradiţia sacră şi învăţătura Bisericii din care scoate lucruri noi, pururi în armonie cu cele vechi.

De aceea, Conciliul afirmă, în primul rând, că Dumnezeu însuşi a făcut cunoscută neamului omenesc calea pe care oamenii, slujindu-i lui, pot ajunge la mântuire şi la fericire în Cristos. Noi credem că această unică religie adevărată este cea a Bisericii Catolice şi apostolice, căreia Domnul Isus i-a încredinţat misiunea de a o răspândi la toţi oamenii, spunând apostolilor: „Mergeţi şi învăţaţi toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, şi învăţându-i să păzească toate câte vi le-am poruncit"(Mt 28,19-20). Pe de altă parte, toţi oamenii au obligaţia să caute adevărul, mai ales în privinţa lui Dumnezeu şi a Bisericii sale şi, o dată cunoscut, să-l îmbrăţişeze şi să-l păstreze.

În acelaşi timp, sfântul Conciliu afirmă că aceste îndatoriri se referă la conştiinţa omului şi o obligă, şi că adevărul nu se impune decât prin forţa adevărului însuşi care pătrunde minţile lin dar cu putere. Şi pentru că libertatea religioasă pe care oamenii o pretind în împlinirea îndatoririi de a aduce cult lui Dumnezeu se referă la imunitatea faţă de orice constrângere în societatea civilă, ea lasă neatinsă doctrina tradiţională catolică despre îndatorirea morală a oamenilor şi a societăţilor faţă de religia adevărată şi faţă de Biserica unică a lui Cristos. Pe lângă aceasta, vorbind despre libertatea religioasă, Conciliul intenţionează să dezvolte învăţătura supremilor pontifi mai recenţi cu privire la drepturile inviolabile ale persoanei umane precum şi la ordinea juridică a societăţii.

Capitolul I
ASPECTE GENERALE ALE LIBERTĂŢII RELIGIOASE
Obiectul şi fundamentul libertăţii religioase

2. Conciliul Vatican II declară că persoana umană are dreptul la libertatea religioasă. Această libertate constă în faptul că toţi oamenii trebuie să fie imuni de orice constrângere din partea indivizilor sau a grupurilor sociale şi a oricărei puteri omeneşti astfel încât, în materie religioasă, nimeni să nu fie constrâns să acţioneze împotriva conştiinţei sale şi nimeni să nu fie împiedicat să acţioneze conform conştiinţei sale, în particular şi în public, atât singur cât şi asociat cu alţii, între limitele cuvenite. El mai declară şi că dreptul la libertatea religioasă este realmente întemeiat pe însăşi demnitatea persoanei umane, aşa cum este cunoscută din cuvântul lui Dumnezeu revelat şi pe calea raţiunii[2]. Acest drept al persoanei umane la libertatea religioasă trebuie în aşa fel recunoscut în organizarea juridică a societăţii, încât să devină un drept civil.

În virtutea demnităţii lor, toţi oamenii, fiind persoane, adică înzestraţi cu raţiune şi cu voinţă liberă şi deci învestiţi cu responsabilitate personală, sunt împinşi de natura proprie şi obligaţi moralmente să caute adevărul şi, în primul rând, acel adevăr ce priveşte religia. Ei au şi obligaţia de a adera la adevărul cunoscut şi de a-şi orândui întreaga viaţă în conformitate cu exigenţele adevărului. Însă oamenii nu-şi pot îndeplini această obligaţie în mod corespunzător naturii lor decât dacă se bucură de libertate psihologică şi, în acelaşi timp, de imunitate faţă de orice constrângere externă. Aşadar, dreptul la libertatea religioasă nu-şi are temeiul într-o dispoziţie subiectivă a persoanei, ci în însăşi natura ei. De aceea, dreptul la această imunitate persistă şi pentru aceia care nu-şi îndeplinesc obligaţiile de a căuta adevărul şi de a adera la el, iar exercitarea acestui drept nu poate fi împiedicată atâta timp cât respectă o dreaptă ordine publică.

Libertatea religioasă şi relaţia omului cu Dumnezeu

3. Toate aceste lucruri devin şi mai clare dacă se ţine seama de faptul că norma supremă a vieţii omeneşti este legea divină însăşi, eternă, obiectivă şi universală, prin care Dumnezeu, după planul înţelepciunii şi iubirii sale, orânduieşte, conduce şi cârmuieşte lumea întreagă şi căile comunităţii umane. Dumnezeu îl face pe om părtaş la această lege a sa în aşa fel încât omul, sub călăuzirea blândă a providenţei divine, poate cunoaşte tot mai bine adevărul care este mereu acelaşi[3]. De aceea, fiecare om are îndatorirea şi, deci, şi dreptul de a căuta adevărul în materie de religie pentru a-şi forma cu prudenţă judecăţi de conştiinţă drepte şi adevărate, folosind mijloace potrivite.

Adevărul trebuie însă căutat într-un mod corespunzător demnităţii persoanei umane şi naturii ei sociale, adică printr-o cercetare liberă, cu ajutorul magisteriului sau al instruirii, al discuţiei şi dialogului, prin care unii expun altora adevărul pe care l-au găsit sau socotesc că l-au găsit, pentru a se ajuta reciproc în căutarea adevărului; iar adevărul cunoscut trebuie îmbrăţişat cu tărie, printr-un asentiment personal.

Însă omul percepe şi recunoaşte imperativele legii divine cu ajutorul conştiinţei sale, pe care este obligat să o urmeze cu fidelitate în toată activitatea sa spre a ajunge la Dumnezeu, scopul său. Aşadar, omul nu trebuie silit să acţioneze împotriva conştiinţei sale, nici nu trebuie împiedicat să acţioneze conform conştiinţei sale, mai ales în domeniul religios. Într-adevăr, practicarea religiei constă, prin însăşi natura sa, în primul rând în acte interioare voluntare şi libere prin care omul se îndreaptă direct spre Dumnezeu: astfel de acte nu pot fi nici impuse nici interzise de vreo putere pur omenească[4]. Dar însăşi natura socială a omului cere ca acesta să-şi exprime în exterior actele interioare de religie, să comunice cu alţii în materie de religie, să-şi mărturisească religia în mod comunitar.

Aşadar, se face o nedreptate împotriva persoanei umane şi împotriva ordinii înseşi stabilite de Dumnezeu pentru oameni dacă i se refuză omului exercitarea liberă în societate a religiei atâta timp cât este păstrată dreapta ordine publică.

Pe lângă aceasta, actele religioase prin care oamenii se îndreaptă direct spre Dumnezeu printr-o hotărâre lăuntrică, în formă individuală şi publică, prin natura lor depăşesc sfera pământească şi temporală. Puterea civilă, a cărei menire este să asigure binele comun temporal, trebuie, desigur, să recunoască şi să favorizeze viaţa religioasă a cetăţenilor, însă trebuie spus că îşi depăşeşte limitele dacă îşi arogă dreptul de a dirija sau de a împiedica actele religioase.

Libertatea comunităţilor religioase

4. Libertatea sau imunitatea faţă de constrângere în materie de religie, care este cuvenită indivizilor, trebuie să li se recunoască şi atunci când ei acţionează comunitar. Într-adevăr, comunităţile religioase sunt cerute de natura socială atât a omului cât şi a religiei.

Aşadar, acestor comunităţi, atâta timp cât nu sunt violate cerinţele juste ale ordinii publice, li se cuvine de drept libertatea de a se conduce după norme proprii, de a cinsti cu un cult public divinitatea supremă, de a-şi ajuta membrii în practicarea vieţii religioase şi de a-i nutri cu învăţătură, precum şi de a promova acele instituţii în care membrii colaborează pentru a-şi orândui viaţa conform cu principiile lor religioase.

Comunităţile religioase au, de asemenea, dreptul de a nu fi împiedicate prin mijloace legislative sau prin acte administrative ale puterii civile să-şi aleagă propriii slujitori ai cultului, să-i educe, să-i numească şi să-i transfere, să comunice cu autorităţile şi comunităţile religioase aflate în alte părţi ale lumii, să ridice edificii religioase precum şi să dobândească şi să folosească bunurile corespunzătoare.

Comunităţile religioase au şi dreptul de a nu fi împiedicate să-şi propovăduiască şi să-şi mărturisească public credinţa, oral şi în scris. Însă în răspândirea credinţei religioase şi în introducerea unor practici, ele trebuie să se abţină întotdeauna de la orice fel de acţiune care ar aduce a constrângere sau a atragere necinstită ori incorectă, mai ales când e vorba de persoane lipsite de cultură sau de resurse. Un astfel de mod de a acţiona trebuie considerat ca abuzare de dreptul propriu şi lezare a dreptului altora.

Pe lângă aceasta, libertatea religioasă implică şi ca grupurile religioase să nu fie împiedicate de a-şi manifesta liber eficacitatea specifică a învăţăturii lor în organizarea societăţii şi în însufleţirea întregii activităţi omeneşti. În sfârşit, în natura socială a omului şi în însuşi caracterul religiei se află baza dreptului pe care oamenii îl au de a putea, îndemnaţi de simţământul lor religios, să organizeze liber întruniri sau să înfiinţeze asociaţii educative, culturale, caritative, sociale.

Libertatea religioasă a familiei

5. Orice familie, ca societate ce se bucură de un drept propriu şi primordial, are dreptul să-şi orânduiască în mod liber viaţa religioasă a căminului sub conducerea părinţilor. Aceştia au dreptul de a hotărî forma de educaţie religioasă ce urmează a fi dată copiilor lor, conform cu propria lor convingere religioasă. De aceea, puterea civilă trebuie să recunoască dreptul părinţilor de a-şi alege cu adevărată libertate şcolile sau alte mijloace de educaţie, iar pentru această libertate de alegere nu trebuie să li se impună, direct sau indirect, poveri nedrepte. Pe lângă aceasta, drepturile părinţilor sunt încălcate când copiii lor sunt siliţi să frecventeze cursuri şcolare care nu corespund convingerii religioase a părinţilor sau dacă este impusă o formă unică de educaţie din care formaţia religioasă este total exclusă.

Ocrotirea libertăţii religioase

6. Deoarece binele comun al societăţii, adică ansamblul condiţiilor de viaţă socială datorită cărora oamenii îşi pot atinge mai deplin şi mai uşor perfecţiunea, constă mai ales în ocrotirea drepturilor şi îndatoririlor persoanei umane[5], ocrotirea dreptului la libertatea religioasă revine atât cetăţenilor cât şi grupurilor sociale, autorităţilor civile, Bisericii şi celorlalte comunităţi religioase, în modul propriu fiecăreia, în funcţie de îndatoririle sale faţă de binele comun.

Apărarea şi promovarea drepturilor inviolabile ale omului este o îndatorire esenţială a oricărei puteri de stat[6]. Aşadar, puterea de stat trebuie ca, prin legi drepte şi prin alte mijloace adecvate, să-şi asume în mod eficient apărarea libertăţii religioase a tuturor cetăţenilor şi să creeze condiţii favorabile pentru practicarea religiei, astfel încât cetăţenii să-şi poată realmente exercita drepturile şi îndeplini îndatoririle religioase, iar societatea să se bucure de bunurile dreptăţii şi păcii care provin din fidelitatea oamenilor faţă de Dumnezeu şi faţă de sfânta lui voinţă[7].

Dacă, ţinând seama de împrejurările deosebite în care se află un anumit popor, se acordă o recunoaştere civilă deosebită, în orânduirea juridică a statului, unei anumite comunităţi religioase, e necesar ca, în acelaşi timp, să li se recunoască şi să li se respecte tuturor cetăţenilor şi comunităţilor religioase dreptul la libertate în materie de religie.

În sfârşit, puterea civilă trebuie să aibă grijă ca egalitatea juridică a cetăţenilor, care ţine şi ea de binele comun al societăţii, să nu fie vreodată lezată, fie pe faţă fie în mod voalat, din motive religioase, şi să nu se facă discriminare între ei.

De aici urmează că nu-i este îngăduit puterii publice să impună cetăţenilor, prin violenţă, intimidare sau alte mijloace, profesarea sau refuzul vreunei religii sau să împiedice pe cineva să intre în vreo comunitate religioasă sau să o părăsească. Cu atât mai mult se acţionează împotriva voinţei lui Dumnezeu şi împotriva drepturilor sacre ale persoanelor şi ale familiei popoarelor când se recurge în vreun fel la violenţă pentru a nimici sau pentru a asupri religia, fie în întreg neamul omenesc, fie într-o anumită regiune sau într-un grup anume.

Limitele libertăţii religioase

7. Dreptul la libertate în materie de religie se exercită în societatea umană şi de aceea folosirea lui este supusă anumitor norme care îl circumscriu.

În folosirea oricărei libertăţi trebuie observat principiul moral al responsabilităţii personale şi sociale: în exercitarea drepturilor sale, fiecare om şi grup social este obligat de legea morală să ţină seama de drepturile celorlalţi, şi de îndatoririle sale faţă de ceilalţi, şi de binele comun al tuturor. Trebuie să se procedeze faţă de toţi cu dreptate şi omenie.

Pe lângă aceasta, de vreme ce societatea civilă are dreptul să se apere împotriva abuzurilor care ar putea apărea sub pretextul libertăţii religioase, sarcina de a asigura această protecţie îi revine, în primul rând, puterii de stat; acest lucru însă nu trebuie să se facă în mod arbitrar sau favorizând pe nedrept o parte sau alta, ci după normele juridice conforme cu ordinea morală obiectivă, norme cerute de ocrotirea eficientă a drepturilor tuturor cetăţenilor şi de armonizarea lor paşnică, de o grijă corespunzătoare pentru acea autentică pace publică ce constă într-o convieţuire orânduită în adevărată dreptate, precum şi de cuvenita ocrotire a moralităţii publice. Toate acestea constituie o parte fundamentală a binelui comun şi intră în noţiunea de ordine publică. De altfel, în societate trebuie respectat obiceiul ocrotirii unei libertăţi integrale, conform căruia omului trebuie să i se recunoască libertatea cea mai largă cu putinţă, iar libertatea nu trebuie limitată decât atunci când şi în măsura în care acest lucru este necesar.

Educarea la buna exercitare a libertăţii

8. În zilele noastre, oamenii sunt expuşi la tot felul de presiuni şi sunt în primejdia de a fi frustraţi de libera judecată personală. Pe de altă parte, mulţi par înclinaţi ca, sub pretextul libertăţii, să respingă orice dependenţă şi subestimează ascultarea cuvenită.

De aceea, Conciliul Vatican II îi îndeamnă pe toţi, dar mai ales pe aceia care au sarcina de a-i educa pe alţii, să se străduiască să formeze oameni care, respectând ordinea morală, să se supună autorităţii legitime şi să fie iubitori de libertate autentică, adică oameni care să judece lucrurile după discernământul propriu, în lumina adevărului, care să-şi desfăşoare activitatea cu simţ de răspundere şi care să caute să urmeze tot ce este adevărat şi drept, colaborând bucuros cu alţii.

Aşadar, libertatea religioasă trebuie să contribuie şi să tindă şi la a-i face pe oameni să acţioneze cu mai mare responsabilitate în îndeplinirea îndatoririlor lor în viaţa socială.

Capitolul II
LIBERTATEA RELIGIOASĂ ÎN LUMINA REVELAŢIEI
Învăţătura despre libertatea religioasă îşi are rădăcinile în revelaţie

9. Ceea ce declară Conciliul Vatican II despre dreptul omului la libertatea religioasă îşi are fundamentul în demnitatea persoanei, ale cărei exigenţe s-au manifestat tot mai deplin minţii omeneşti de-a lungul experienţei veacurilor. Mai mult, această doctrină despre libertate îşi are rădăcinile în revelaţia divină şi de aceea trebuie cu atât mai mult să fie respectată cu sfinţenie de creştini. Într-adevăr, deşi revelaţia nu afirmă în mod explicit dreptul la imunitatea faţă de orice constrângere externă în materie de religie, totuşi ea dezvăluie demnitatea persoanei umane în toată amploarea ei, arată respectul lui Cristos faţă de libertatea omului în îndeplinirea datoriei de a crede în cuvântul lui Dumnezeu şi ne învaţă spiritul pe care ucenicii unui astfel de Învăţător trebuie să-l recunoască şi să-l urmeze în toate. Prin toate acestea sunt reliefate principiile generale pe care se întemeiază învăţătura acestei declaraţii despre libertatea religioasă. Mai ales libertatea religioasă în societate este în acord total cu libertatea actului de credinţă creştină.

Libertatea actului de credinţă

10. Unul dintre cele mai importante capitole ale învăţăturii catolice cuprins în cuvântul lui Dumnezeu şi propovăduit cu statornicie de sfinţii părinţi[8] este că omul trebuie să-i răspundă lui Dumnezeu printr-o credinţă de bunăvoie şi că nimeni nu poate fi, aşadar, silit să îmbrăţişeze credinţa împotriva voinţei sale[9]. Într-adevăr, prin însăşi natura sa actul de credinţă este voluntar deoarece omul, răscumpărat de Cristos Mântuitorul şi chemat[10] prin Isus Cristos la înfierea divină, nu se poate ataşa de Dumnezeu care se revelează decât dacă, atras de Tatăl[11], îi oferă lui Dumnezeu o supunere liberă şi raţională de credinţă. Aşadar, este pe deplin corespunzător cu natura credinţei ca în materie de religie să fie exclusă orice formă de constrângere din partea oamenilor. Prin urmare, principiul libertăţii religioase contribuie mult la favorizarea unei stări de lucruri în care oamenii pot fi chemaţi fără piedici la credinţa creştină, o pot îmbrăţişa din toată inima şi o pot mărturisi activ prin întreaga lor viaţă.

Modul de a acţiona al lui Cristos şi al apostolilor săi

11. Dumnezeu îi cheamă, desigur, pe oameni să-l slujească în spirit şi adevăr şi de aceea această chemare îi obligă în conştiinţă, dar nu îi constrânge. Într-adevăr, Dumnezeu ţine seama de demnitatea persoanei umane create de el, care trebuie să fie călăuzită de judecata proprie şi să se bucure de libertate. Acest lucru s-a manifestat în cel mai înalt grad în Cristos Isus, în care Dumnezeu s-a dezvăluit în mod perfect pe sine şi căile sale. Cristos, Învăţătorul şi Domnul nostru[12], blând şi smerit cu inima[13], i-a atras şi i-a invitat cu răbdare pe ucenici[14]. E drept că el şi-a sprijinit şi şi-a confirmat propovăduirea prin minuni, însă a făcut-o pentru a trezi şi a întări credinţa ascultătorilor, nu pentru a exercita asupra lor o constrângere[15]. Desigur, i-a mustrat pe cei care îl ascultau, pentru necredinţa lor, dar lăsând pedeapsa pe seama lui Dumnezeu în ziua judecăţii[16]. Trimiţându-i pe apostoli în lume, le-a spus: „Cel care va crede şi se va boteza va fi mântuit, iar cel care nu va crede va fi osândit" (Mc 16,16). Recunoscând că o dată cu grâul a fost semănată şi neghina, a poruncit să fie lăsate să crească amândouă până la secerişul care va fi la sfârşitul veacurilor[17]. Nevrând să fie un Mesia politic şi dominator cu forţa[18], a preferat să se numească pe sine Fiul Omului, venit „să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi" (Mc 10,45). El s-a arătat slujitorul desăvârşit al lui Dumnezeu[19] care „nu va frânge trestia strivită şi nu va stinge feştila ce fumegă încă" (Mt 12,20). A recunoscut puterea civilă şi drepturile ei, poruncind să i se dea dajdie Cezarului, dar a avertizat limpede că trebuie respectate drepturile superioare ale lui Dumnezeu: „Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele care sunt ale lui Dumnezeu" (Mt 22,21). În sfârşit, împlinind pe cruce opera răscumpărării prin care le-a dobândit oamenilor mântuirea şi adevărata libertate, şi-a desăvârşit revelaţia. A dat mărturie despre adevăr[20], dar nu a voit să-l impună cu forţa celor care îl respingeau. Căci împărăţia lui nu se apără cu sabia[21], ci se întăreşte mărturisind şi ascultând adevărul şi creşte prin iubirea cu care Cristos, ridicat pe cruce, îi atrage pe oameni la sine[22].

Apostolii, învăţaţi de cuvântul şi exemplul lui Cristos, au urmat aceeaşi cale. Încă de la începuturile Bisericii, ucenicii lui Cristos s-au străduit să-i convertească pe oameni la mărturisirea lui Cristos Domnul nu prin constrângere, nici prin artificii nedemne de evanghelie, ci mai presus de toate prin puterea cuvântului lui Dumnezeu[23]. Ei vesteau cu tărie tuturor planul lui Dumnezeu Mântuitorul „care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului" (1Tim 2,4); însă, în acelaşi timp, îi respectau pe cei slabi, chiar dacă aceştia se aflau în greşeală, arătând astfel cum „fiecare dintre noi va da socoteală pentru sine lui Dumnezeu" (Rom 14,12)[24] şi, prin urmare, este dator să asculte numai de propria conştiinţă. Asemenea lui Cristos, apostolii s-au străduit mereu să dea mărturie despre adevărul lui Dumnezeu, plini de îndrăzneală în faţa poporului şi a căpeteniilor pentru „a vesti cuvântul lui Dumnezeu cu încredere" (Fap 4,31)[25]. Căci ei credeau cu tărie că evanghelia este, într-adevăr, puterea lui Dumnezeu spre mântuirea tuturor acelora care cred[26]. Dispreţuind, aşadar, toate „armele trupeşti"[27], urmând exemplul blândeţii şi modestiei lui Cristos, ei au propovăduit cuvântul lui Dumnezeu pe deplin încrezători în puterea divină a acestui cuvânt de a nimici forţele potrivnice lui Dumnezeu[28] şi de a-i duce pe oameni la credinţa şi ascultarea faţă de Cristos[29]. Ca şi Învăţătorul, la fel şi apostolii au recunoscut autoritatea civilă legitimă: „Nu există autoritate decât de la Dumnezeu", afirmă Apostolul, şi de aceea porunceşte: „Tot omul să fie supus stăpânirilor mai înalte... cel ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu" (Rom 13,1-2)[30]. În acelaşi timp, însă, nu s-au temut să reziste puterii publice dacă aceasta se opunea puterii sfinte a lui Dumnezeu: „Se cuvine să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni" (Fap 5,29)[31]. Această cale au urmat-o nenumăraţi martiri şi credincioşi prin veacuri şi pretutindeni.

Biserica merge pe urmele lui Cristos şi ale apostolilor

12. Aşadar, Biserica, fidelă adevărului evanghelic, urmează calea lui Cristos şi a apostolilor atunci când recunoaşte principiul libertăţii religioase ca fiind conform demnităţii omului şi revelaţiei lui Dumnezeu şi favorizează această libertate. De-a lungul veacurilor, ea a păstrat şi a transmis doctrina primită de la Învăţătorul ei şi de la apostoli. Chiar dacă în viaţa poporului lui Dumnezeu peregrinând prin vicisitudinile istoriei umane au existat uneori moduri de a acţiona mai puţin conforme, sau chiar contrare spiritului evangheliei, a dăinuit totuşi mereu învăţătura Bisericii că nimeni nu trebuie adus la credinţă prin constrângere.

Astfel, fermentul evangheliei a lucrat îndelung în minţile oamenilor şi a contribuit mult ca, în decursul timpurilor, oamenii să recunoască mai larg demnitatea persoanei şi să se maturizeze convingerea că în materie de religie ea trebuie să fie imună de orice constrângere omenească.

Libertatea Bisericii

13. Printre lucrurile care privesc binele Bisericii şi chiar binele cetăţii pământeşti şi care trebuie păstrate mereu şi pretutindeni şi apărate de orice încălcare, cel mai important este, de bună seamă, ca Biserica să se bucure de atâta libertate de acţiune câtă e cerută de grija pentru mântuirea oamenilor[32]. Într-adevăr, este sacră această libertate cu care Fiul unul-născut al lui Dumnezeu a înzestrat Biserica dobândită cu sângele său. Ea este în aşa fel proprie Bisericii, încât cei care o combat lucrează împotriva voinţei lui Dumnezeu. Libertatea Bisericii este un principiu fundamental în relaţiile dintre Biserică, pe de o parte, şi puterile publice precum şi întreaga ordine civilă, pe de altă parte.

În societatea umană şi în faţa oricărei puteri publice Biserica îşi revendică libertatea în calitatea sa de autoritate spirituală, întemeiată de Cristos Domnul, care are din poruncă divină obligaţia de a merge în lumea întreagă şi de a propovădui evanghelia la toată făptura[33]. Biserica îşi revendică, de asemenea, libertatea în calitate de societate de oameni care au dreptul să trăiască în societatea civilă după normele credinţei creştine[34].

Acolo unde principiul libertăţii religioase nu este numai proclamat în cuvinte şi întărit de legi, ci este cu sinceritate transpus în practică, acolo Biserica se bucură în sfârşit de condiţiile de drept şi de fapt ale independenţei necesare pentru îndeplinirea misiunii divine, independenţă pe care autorităţile bisericeşti au revendicat-o din ce în ce mai insistent în societate[35]. În acelaşi timp, creştinii, ca şi ceilalţi oameni, se bucură de dreptul civil de a nu fi împiedicaţi să trăiască după conştiinţa proprie. Aşadar, libertatea Bisericii este în concordanţă cu acea libertate religioasă care trebuie recunoscută ca un drept pentru toţi oamenii şi toate comunităţile şi trebuie reglementată prin organizarea juridică.

Misiunea Bisericii

14. Pentru a se supune poruncii divine: „Învăţaţi toate neamurile" (Mt 28,19), Biserica Catolică trebuie să lucreze cu neobosită grijă, astfel încât „cuvântul lui Dumnezeu să se răspândească grabnic şi să fie preamărit" (2Tes 3,1).

Aşadar, Biserica cere insistent ca fiii săi „mai întâi de toate să înalţe cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii... Acest lucru este bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului" (1Tim 2,1-4).

Însă, în formarea conştiinţei lor, creştinii trebuie să ţină seama cu seriozitate de învăţătura sacră şi sigură a Bisericii[36]. Căci, din voinţa lui Cristos, Biserica Catolică este învăţătoarea adevărului şi misiunea ei este de a vesti şi a învăţa în mod autentic Adevărul, care este Cristos, şi, în acelaşi timp, de a declara şi de a întări cu autoritatea sa principiile ordinii morale care izvorăsc din însăşi natura umană. Pe lângă aceasta, creştinii, purtându-se cu înţelepciune faţă de cei din afară, se străduiesc, „în Duhul Sfânt, cu iubire nefăţarnică, prin cuvântul adevărului" (2Cor 6,6-7), să răspândească lumina vieţii cu toată siguranţa[37] şi cu tărie apostolică, până la vărsarea sângelui.

Într-adevăr, ucenicul are faţă de Cristos Învăţătorul obligaţia gravă să cunoască tot mai deplin adevărul primit de la el, să-l vestească cu fidelitate şi să-l apere cu tărie, excluzând orice mijloc contrar spiritului evanghelic. În acelaşi timp totuşi, iubirea lui Cristos îl îndeamnă fără de răgaz să se poarte cu iubire, cu prudenţă şi cu răbdare faţă de oamenii care se află în eroare sau în ignoranţă în ce priveşte credinţa[38]. Aşadar, trebuie să se ţină seama atât de îndatoririle faţă de Cristos, Cuvântul dătător de viaţă care trebuie propovăduit, cât şi de drepturile persoanei umane, precum şi de măsura harului dat de Dumnezeu, prin Cristos, omului, care este chemat să primească şi să mărturisească de bunăvoie credinţa.

Concluzie

15. Este evident faptul că oamenii epocii contemporane doresc să-şi poată mărturisi în mod liber religia, în particular şi în public; mai mult, libertatea religioasă a fost declarată ca drept civil în majoritatea constituţiilor şi a fost recunoscută în mod solemn prin documente internaţionale[39].

Însă nu lipsesc regimurile în care, chiar dacă libertatea cultului religios este recunoscută prin Constituţie, totuşi puterea publică se străduieşte să-i îndepărteze pe cetăţeni de la profesarea religiei şi să facă viaţa comunităţilor religioase dificilă şi precară.

Salutând cu bucurie semnele favorabile ale vremurilor noastre, dar şi denunţând cu amărăciune aceste fapte deplorabile, Conciliul îi îndeamnă pe catolici şi îi roagă pe toţi oamenii să reflecteze cu cea mai mare atenţie cât este de necesară libertatea religioasă, mai ales în condiţia prezentă a familiei umane.

Într-adevăr, este evident că toate popoarele tind tot mai mult spre unitate, relaţii tot mai strânse se stabilesc între oameni de culturi şi religii diferite, iar conştiinţa propriei responsabilităţi creşte în fiecare om. De aceea, pentru a se instaura şi a se consolida relaţii paşnice şi bună înţelegere în neamul omenesc, se impune ca pretutindeni libertatea religioasă să fie ocrotită printr-o garanţie juridică eficientă şi să se respecte îndatoririle şi drepturile supreme ale oamenilor de a-şi duce liber în societate viaţa religioasă.

Să dea Dumnezeu, Părintele tuturor, ca familia umană, respectând cu grijă exercitarea libertăţii religioase în societate, să fie dusă, prin harul lui Cristos şi puterea Duhului Sfânt, la sublima şi veşnica „libertate a măririi fiilor lui Dumnezeu" (Rom 8,21).

Toate cele stabilite în această declaraţie, şi fiecare în parte, au plăcut părinţilor conciliari. Iar noi, cu puterea apostolică acordată nouă de Cristos, le aprobăm, împreună cu venerabilii părinţi, în Duhul Sfânt, le decretăm şi le stabilim şi dispunem ca cele hotărâte astfel în Conciliu să fie promulgate spre slava lui Dumnezeu.

Roma, Sfântul Petru, 7 decembrie 1965
Eu, PAUL, Episcop al Bisericii Catolice
(Urmează semnăturile părinţilor)

Titlul original: CONCILIUL OECUMENICUM VATICANUM II, Declaratio de libertate religiosa Dignitatis humanae (Sessio IX, 7 dec. 1965): AAS 58 (1966) 924-941.

Note

[1] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Enc. Pacem in terris, 11 apr. 1963: AAS 55 (1963), 279; 265; PIUS AL XII-LEA, Mesaj radiofonic, 24 dec. 1944: AAS 37 (1945), 14.
[2] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Pacem in terris, 11 apr. 1963: AAS 55 (1963), 260-261; PIUS AL XII-LEA, Mesaj radiofonic, 24 dec. 1942: AAS 35 (1943), 19; PIUS AL XI-LEA, Enc. Mit brennender Sorge, 14 martie 1937: AAS 29 (1937), 160; LEON AL XIII-LEA, Enc. Libertas praestantissimum, 20 iun. 1888: Acta Leonis XIII 8 (1888), 237-238.
[3] Cf. sf. TOMA DE AQUINO, Summa Theol., I-II, q. 91 a.1; q. 93, a. 1-2.
[4] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Pacem in terris: AAS 55 (1963), 270; PAUL AL VI-LEA, Mesaj radiofonic, 22 dec. 1964: AAS 57 (1965), 181-182; sf. TOMA DE AQUINO, Summa Theol., I-II, q. 91, a. 4 c.
[5] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Enc. Mater et Magistra, 15 mai 1961: AAS 53 (1961), 417; id., Enc. Pacem in terris, 11 apr. 1963: AAS 55 (1963), 273.
[6] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Pacem in terris, 11 apr. 1963: AAS 55 (1963), 273-274; PIUS AL XII-LEA, Mesaj radiofonic, 1 iun. 1941: AAS 33 (1941), 200.
[7] Cf. LEON AL XIII-LEA, Enc. Immortale Dei, 1 nov. 1885: AAS 18 (1885), 161.
[8] Cf. LACTANTIUS, Divinarum Institutionum, Lib. V, 19: CSEL 19, 463-464, 465; PL 6, 614 şi 616 (cap. 20); sf. AMBROZIU DE MILANO, Epistula ad Valentinianum Imp., Ep. 21: PL 16, 1005; sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Contra litteras Petiliani, lib. II, cap. 83: CSEL 52, 112; PL 43, 315; cf. C. 23, q. 5, c. 33 (ed. Friedberg, col. 939); Id. Ep. 23: PL 33, 98; Id. Ep. 34: PL 33, 132; Id. Ep. 35: PL 33, 135; sf. GRIGORE CEL MARE, Epistola ad Virgilium et Theodorum Episcopos Massiliae Galliarum, Registrum Epistolarum I, 45: MGH, Ep. 1, 72; PL 77, 510-511 (lib. I, ep. 47); id., Epistola ad Iohannem Episcopum Constantinopolitanum, Registrum Epistolarum III, 52; MGH, Ep. 1, 210; PL 77, 649 (lib. III, ep. 53); cf. D. 45, c. 1 (ed. Friedberg, col. 160); CONCILIUL AL IV-LEA DIN TOLEDO, IV, c. 57: Mansi 10, 633; cf. D. 45, c. 5 (ed. Friedberg, col. 161-162); CLEMENT AL III-LEA: X, V, 6, 9: (ed. Friedberg, col. 774); INOCENŢIU AL III-LEA, Epistula ad Arelatensem Archiepiscopum, X, III, 42, 3: (ed. Friedberg, col. 646).
[9] Cf. Codex Iuris Canonici, can. 1351; PIUS AL XII-LEA, Allocutio ad Praelatos auditores caeterosque officiales et administros Tribunalis S. Romanae Rotae, 6 oct. 1946: AAS 38 (1946), 394; id., Enc. Mystici Corporis, 29 iun. 1943: AAS 35 (1943), 243.
[10] Cf. Ef 1,5.
[11] Cf. In 6,44.
[12] Cf. In 13,13.
[13] Cf. Mt 11,29.
[14] Cf. Mt 11,28-30; In 6,67-68.
[15] Cf. Mt 9,28-29; Mc 9,23-24; 6,5-6; PAUL AL VI-LEA, Enc. Ecclesiam suam, 6 aug. 1964: AAS 56 (1964), 642-643.
[16] Cf. Mt 11,20-24; Rom 12,19-20; 2Tes 1,8.
[17] Cf. Mt 13,30.40-42.
[18] Cf. Mt 4,8-10; In 6,15.
[19] Cf. Is 42,1-4.
[20] Cf. In 18,37.
[21] Cf. Mt 26,51-53; In 18,36.
[22] Cf. In 12,32.
[23] Cf. 1Cor 2,3-5; 1Tes 2,3-5.
[24] Cf. Rom 14,1-23; 1Cor 8,9-13; 10,23-33.
[25] Cf. Ef 6,19-20.
[26] Cf. Rom 1,16.
[27] Cf. 2Cor 10,4; 1Tes 5,8-9.
[28] Cf. Ef 6,11-17.
[29] Cf. 2Cor 10,3-5.
[30] Cf. 1Pt 2,13-17.
[31] Cf. Fap 4,19-20.
[32] Cf. LEON AL XIII-LEA, Scris. Officio sanctissimo, 22 dec. 1887: ASS 20 (1887), 269; id., Scris. Ex litteris, 7 apr. 1887: ASS 19 (1886-1887), 465.
[33] Cf. Mc 16,15; Mt 28,18-20; PIUS AL XII-LEA, Enc. Summi Pontificatus, 20 oct. 1939: AAS 31 (1939), 445-446.
[34] Cf. PIUS AL XI-LEA, Scris. Firmissimam constantiam, 28 mart. 1937: AAS 29 (1937), 196.
[35] Cf. PIUS AL XII-LEA, Discurs Ci riesce, 6 dec. 1953: AAS 45 (1953), 802.
[36] Cf. PIUS AL XII-LEA, Mesaj radiofonic, 23 martie 1952: AAS 44 (1952), 270-278.
[37] Cf. Fap 4,29.
[38] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Pacem in terris, 11 apr. 1963: AAS 55 (1963), 299-300.
[39] Cf. ibid., 295-296.