Documentele de bază ale Bisericii CatoliceConciliul Vatican al II-lea
Constituţia dogmatică despre revelaţia divină DEI VERBUM
PAUL, EPISCOP,
SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU,
ÎMPREUNĂ CU PĂRINŢII SFÂNTULUI CONCILIU
SPRE AMINTIRE PERPETUĂ
18 noiembrie 1965
Introducere
1. Ascultând cu pietate şi proclamând cu îndrăzneală CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU, Conciliul se conformează cuvintelor sfântului Ioan: „Vă vestim viaţa cea veşnică, ce era la Tatăl şi ni s-a arătat nouă: ceea ce am văzut şi am auzit vă vestim vouă, pentru ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi, şi ca împărtăşirea noastră să fie cu Tatăl şi cu Fiul său, Isus Cristos" (1In 1,2-3). De aceea, mergând pe urmele conciliului Tridentin şi ale conciliului Vatican I, el îşi propune să prezinte doctrina autentică asupra revelaţiei divine şi a transmiterii ei, pentru ca, prin vestirea mântuirii, lumea întreagă auzind să creadă, crezând să spere şi sperând să iubească[1].
Capitolul I
REVELAŢIA
Natura şi obiectul revelaţiei
2. I-a plăcut lui Dumnezeu, în bunătatea şi înţelepciunea sa, să se dezvăluie şi să facă cunoscut misterul voinţei sale (cf. Ef 1,9): prin Cristos, Cuvântul făcut trup, oamenii pot ajunge la Tatăl în Duhul Sfânt şi se fac părtaşi la firea dumnezeiască (cf. Ef 2,18; 2Pt 1,4). Prin această revelaţie, Dumnezeu cel nevăzut (cf. Col 1,15; 1Tim 1,17), în belşugul iubirii sale, se adresează oamenilor ca unor prieteni (cf. Ex 33,11; In 15,14-15) şi intră în relaţie cu ei (cf. Bar 3,38) pentru a-i chema şi a-i primi la împărtăşire cu el. Această economie a revelaţiei se împlineşte prin fapte şi cuvinte legate strâns între ele, astfel încât lucrările săvârşite de Dumnezeu în istoria mântuirii scot în relief şi confirmă învăţătura şi realităţile semnificate prin cuvinte, iar cuvintele proclamă lucrările şi luminează misterul conţinut în ele. Însă profunzimea adevărului dezvăluit prin revelaţie, atât despre Dumnezeu cât şi despre mântuirea omului, ne străluceşte în Cristos, care este Mijlocitorul şi, în acelaşi timp, plinătatea întregii revelaţii[2].
Pregătirea revelaţiei evanghelice
3. Dumnezeu, care creează şi ţine toate prin Cuvântul său (cf. In 1,3), oferă oamenilor, în lumea creată, o mărturie permanentă despre sine (cf. Rom 1,19-20). Pe lângă aceasta, voind să deschidă calea mântuirii de sus, s-a descoperit pe sine însuşi încă de la început protopărinţilor noştri. După căderea lor, făgăduindu-le răscumpărarea, i-a ridicat din nou în speranţa mântuirii (cf. Gen 3,15) şi a purtat neîntrerupt de grijă neamului omenesc ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora care caută mântuirea fiind statornici în a face binele (cf. Rom 2,6-7). La vremea stabilită de el, l-a chemat pe Abraham ca să facă din el un popor mare (cf. Gen 12,2-3), popor pe care, după patriarhi, l-a învăţat prin Moise şi profeţi să-l recunoască drept singurul Dumnezeu viu şi adevărat, Părinte purtător de grijă şi Judecător drept şi să-l aştepte pe Mântuitorul făgăduit. Astfel a pregătit prin veacuri calea evangheliei.
Cristos desăvârşeşte revelaţia
4. După ce de multe ori şi în multe chipuri Dumnezeu ne-a vorbit prin profeţi, „în zilele acestea din urmă ne-a vorbit prin Fiul său" (Evr 1,1-2). L-a trimis, aşadar, pe Fiul său, Cuvântul cel veşnic, care luminează pe toţi oamenii, ca să locuiască între oameni şi să le descopere cele ascunse ale lui Dumnezeu (cf. In 1,1-18). Isus Cristos, Cuvântul făcut trup, trimis „om între oameni"[3], „vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu" (cf. In 3,34) şi duce la bun sfârşit lucrarea mântuirii pe care i-a încredinţat-o Tatăl (cf. In 5,36; 17,4). Cine îl vede, vede şi pe Tatăl (cf. In 14,9). Prin toată prezenţa şi manifestarea sa, prin cuvinte şi fapte, prin semne şi minuni, dar mai ales prin moartea sa şi prin glorioasa înviere din morţi şi, în sfârşit, prin trimiterea Duhului adevărului, el împlineşte şi desăvârşeşte revelaţia şi o întăreşte cu mărturia divină: Dumnezeu este cu noi pentru a ne elibera de întunericul păcatului şi al morţii şi a ne învia spre viaţa veşnică.
Aşadar, economia creştină a mântuirii, fiind legământ nou şi definitiv, nu va trece niciodată şi nu mai este de aşteptat nici o nouă revelaţie publică înainte de arătarea în glorie a Domnului nostru Isus Cristos (cf. 1Tim 6,14 şi Tit 2,13).
Revelaţia trebuie primită cu credinţă
5. Lui Dumnezeu care revelează trebuie să i se răspundă prin ascultarea credinţei (Rom 16,26; cf. Rom 1,5; 2Cor 10, 5-6), prin care omul se încredinţează total, în mod liber, lui Dumnezeu, oferind „lui Dumnezeu care revelează supunerea deplină a minţii şi a voinţei"[4] şi dându-şi de bună voie adeziunea la revelaţia făcută de el. Pentru a oferi lui Dumnezeu această credinţă, omul are nevoie de harul lui, care îi iese în întâmpinare şi îl ajută, precum şi de ajutoarele lăuntrice ale Duhului Sfânt, care să-i mişte inima şi să i-o îndrepte spre Dumnezeu, să-i deschidă ochii minţii şi să-i facă „pe toţi să îmbrăţişeze şi să creadă cu bucurie adevărul"[5]. Iar pentru ca înţelegerea revelaţiei să se adâncească mereu mai mult, tot Duhul Sfânt desăvârşeşte necontenit credinţa, prin darurile sale.
Adevărurile revelate
6. Prin revelaţia divină, Dumnezeu a voit să se facă cunoscut şi să se împărtăşească pe sine şi hotărârile veşnice ale voinţei sale referitor la mântuirea oamenilor, „pentru a-i face părtaşi de bunurile dumnezeieşti, care depăşesc cu totul capacitatea de înţelegere a minţii omeneşti"[6].
Sfântul Conciliu afirmă că „Dumnezeu, începutul şi sfârşitul a toate, poate fi cunoscut cu certitudine din lucrurile create, prin lumina naturală a raţiunii umane" (cf. Rom 1,20); iar prin revelaţia sa, „cele ce, în lucrurile divine, nu sunt în sine de nepătruns pentru raţiunea umană pot fi cunoscute de către toţi chiar şi în condiţia actuală a neamului omenesc, cu certitudine deplină şi fără amestec de eroare"[7].
Capitolul II
TRANSMITEREA REVELAŢIEI DIVINE
Apostolii şi urmaşii lor, vestitori ai evangheliei
7. Ceea ce Dumnezeu a revelat pentru mântuirea tuturor neamurilor a hotărât în marea sa bunătate să se păstreze neatins în veci şi să se transmită tuturor generaţiilor. De aceea Cristos Domnul, în care îşi găseşte împlinirea întreaga revelaţie a Dumnezeului Preaînalt (cf. 2Cor 1,20; 3,16-4,6), a dat poruncă apostolilor să predice tuturor[8], împărtăşindu-le darurile divine, ca pe izvorul oricărui adevăr mântuitor şi al oricărei discipline morale, evanghelia făgăduită odinioară prin profeţi şi pe care a împlinit-o el însuşi şi a vestit-o cu gura sa. Acest lucru a fost realizat cu fidelitate atât de apostoli care, în propovăduirea lor orală, prin exemplul dat şi prin hotărârile luate, au transmis ceea ce au primit din gura lui Cristos, din trăirea lor în apropierea lui şi din faptele lui, precum şi ceea ce au învăţat sub inspiraţia Duhului Sfânt, cât şi de acei apostoli şi oameni apostolici care, tot sub inspiraţia Duhului Sfânt, au consemnat în scris vestea mântuirii[9].
Iar pentru ca evanghelia să se păstreze de-a pururi întreagă şi vie în Biserică, apostolii i-au lăsat ca urmaşi pe episcopi, încredinţându-le „propria lor misiune de a învăţa"[10]. Aşadar, această sfântă tradiţie şi Sfintele Scripturi ale celor două Testamente sunt oglinda în care Biserica peregrină pe pământ îl contemplă pe Dumnezeu de la care primeşte toate, până când va ajunge să-l vadă faţă în faţă, aşa cum este (cf. 1In 3,2).
Sfânta tradiţie
8. Propovăduirea apostolică, ce este exprimată în mod deosebit în cărţile inspirate, trebuia să se păstreze printr-o succesiune continuă până la sfârşitul veacurilor. De aceea apostolii, transmiţând ceea ce ei înşişi au primit, îi îndeamnă pe credincioşi să păstreze tradiţiile învăţate fie prin viu grai, fie prin scris (cf. 2Tes 2,15) şi să lupte pentru credinţa ce le-a fost transmisă o dată pentru totdeauna (cf. Iud 3)[11]. Ceea ce a fost transmis de către apostoli cuprinde tot ceea ce îl ajută pe poporul lui Dumnezeu să ducă o viaţă sfântă şi să-şi sporească credinţa; astfel, Biserica, în învăţătura, în viaţa şi în cultul său, perpetuează şi transmite tuturor generaţiilor tot ceea ce este ea însăşi, tot ceea ce crede.
Această tradiţie, care vine de la apostoli, se dezvoltă în Biserică sub asistenţa Duhului Sfânt[12]: înţelegerea lucrurilor şi cuvintelor transmise creşte prin meditarea şi studierea lor de către credincioşi, care le păstrează în inimă (cf. Lc 2,19.51), prin pătrunderea adâncă ce decurge din experienţa spirituală şi prin propovăduirea acelora care, odată cu succesiunea episcopală, au primit o carismă sigură a adevărului. Biserica, pe măsura trecerii veacurilor, tinde mereu către plinătatea adevărului divin, până ce se vor împlini în ea cuvintele lui Dumnezeu.
Afirmaţiile sfinţilor părinţi atestă prezenţa dătătoare de viaţă a acestei tradiţii, ale cărei bogăţii se revarsă în practica şi în viaţa Bisericii care crede şi se roagă. Prin aceeaşi tradiţie cunoaşte Biserica întregul canon al Cărţilor Sfinte şi înseşi textele sfinte sunt înţelese prin ea mai profund, iar acţiunea lor devine tot mai vie; astfel Dumnezeu, care a vorbit odinioară, vorbeşte fără întrerupere cu Mireasa Fiului său iubit, iar Duhul Sfânt, prin care glasul viu al evangheliei răsună în Biserică şi, prin ea, în lume, îi călăuzeşte pe credincioşi spre tot adevărul şi face să locuiască în ei cu îmbelşugare cuvântul lui Cristos (cf. Col 3,16).
Relaţiile reciproce dintre tradiţie şi Sfânta Scriptură
9. Aşadar, sfânta tradiţie şi Sfânta Scriptură sunt strâns legate şi comunică între ele. Căci amândouă, curgând din acelaşi izvor divin, devin, într-un fel, o unitate şi tind spre acelaşi scop. Într-adevăr, Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu întrucât este scrisă sub inspiraţia Duhului dumnezeiesc, iar sfânta tradiţie transmite integral urmaşilor apostolilor cuvântul lui Dumnezeu încredinţat apostolilor de Cristos Domnul şi de Duhul Sfânt, pentru ca aceşti urmaşi, călăuziţi de lumina Duhului adevărului, să-l păstreze cu fidelitate, să-l explice şi să-l răspândească prin propovăduire; prin urmare, Biserica nu-şi dobândeşte certitudinea cu privire la toate lucrurile revelate numai din Sfânta Scriptură. De aceea, atât Scriptura cât şi tradiţia trebuie primite şi venerate cu egală iubire şi consideraţie[13].
Relaţia Scripturii şi tradiţiei cu Biserica întreagă şi cu magisteriul ei
10. Sfânta tradiţie şi Sfânta Scriptură constituie tezaurul unic al cuvântului lui Dumnezeu încredinţat Bisericii; aderând la el, întregul popor sfânt, unit cu păstorii săi, stăruie de-a pururi în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciune (cf. Fap 2,42), astfel încât, în păstrarea, trăirea şi mărturisirea credinţei transmise, se creează o deosebită unitate între episcopi şi credincioşi[14].
Dar misiunea de a interpreta în mod autentic cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis[15] a fost încredinţată numai magisteriului viu al Bisericii[16], a cărui autoritate se exercită în numele lui Isus Cristos. Acest magisteriu nu este însă deasupra cuvântului lui Dumnezeu, ci îl slujeşte, învăţând numai ceea ce a fost transmis, deoarece, prin porunca dumnezeiască şi cu asistenţa Duhului Sfânt, îl ascultă cu pietate, îl păstrează cu sfinţenie şi îl expune cu fidelitate şi ia din acest unic tezaur al credinţei tot ceea ce propune ca adevăr de credinţă revelat de Dumnezeu.
Este, aşadar, evident că sfânta tradiţie, Sfânta Scriptură şi magisteriul Bisericii, din hotărârea preaînţeleaptă a lui Dumnezeu, sunt atât de strâns legate şi asociate încât nu pot exista separat, şi toate împreună, fiecare în felul său, contribuie în mod eficace la mântuirea sufletelor, sub acţiunea aceluiaşi Duh Sfânt.
Capitolul III
INSPIRAŢIA DIVINĂ ŞI INTERPRETAREA SFINTEI SCRIPTURI
Inspiraţie şi adevăr în Sfânta Scriptură
11. Ceea ce a fost revelat de Dumnezeu şi este cuprins şi expus în Sfânta Scriptură a fost consemnat sub inspiraţia Duhului Sfânt. Sfânta Maică Biserica, pe baza credinţei primite de la apostoli, consideră sfinte şi canonice, în totalitate, cărţile Vechiului şi Noului Testament, cu toate părţile lor, pentru că, fiind alcătuite sub inspiraţia Duhului Sfânt (cf. In 20,31; 2Tim 3,16; 2Pt 1,19-21; 3,15-16), îl au ca autor pe Dumnezeu şi au fost încredinţate ca atare Bisericii[17]. Pentru redactarea Cărţilor sfinte, Dumnezeu a ales oameni şi s-a slujit de ei lăsându-le uzul capacităţilor şi puterilor proprii[18], pentru ca, acţionând el însuşi în ei şi prin ei[19], aceştia să scrie ca adevăraţi autori ceea ce voia el şi numai aceea[20].
Întrucât tot ceea ce afirmă autorii inspiraţi sau hagiografii trebuie considerat ca afirmat de Duhul Sfânt, trebuie afirmat despre cărţile Scripturii că ele transmit cu certitudine, cu fidelitate şi fără eroare adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit consemnat în textele sacre[21]. De aceea, „toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi este de folos spre a învăţa, spre a mustra, spre a îndrepta, spre a deprinde la dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, pregătit pentru toată fapta cea bună" (2Tim 3,16-17).
Cum trebuie interpretată Sfânta Scriptură
12. Deoarece Dumnezeu a vorbit în Sfânta Scriptură prin oameni, în felul oamenilor[22], interpretul Sfintei Scrpituri, pentru a pătrunde ceea ce Dumnezeu a voit să ne împărtăşească, trebuie să cerceteze atent ce au intenţionat de fapt hagiografii să ne comunice şi ce i-a plăcut lui Dumnezeu să ne dezvăluie prin cuvintele lor.
Pentru a descoperi intenţia hagiografilor, trebuie, printre altele, să se ţină seama şi de „genurile literare". Căci adevărul este prezentat şi exprimat în mod diferit în textele care sunt în diferite sensuri istorice, sau profetice, sau poetice, sau de alt gen de expresie. Este deci necesar ca cercetătorul să caute sensul pe care hagiograful a intenţionat să-l exprime şi l-a exprimat în împrejurări determinate, după condiţiile timpului său şi ale culturii sale, prin intermediul genurilor literare folosite la vremea respectivă[23]. Pentru a înţelege corect ceea ce a voit să afirme în scris autorul sacru, trebuie avute atent în vedere atât modurile de a simţi, de a exprima sau de a povesti, curente în mediul şi în vremea hagiografului, precum şi cele obişnuite în diverse locuri, la acea epocă, în relaţiile dintre oameni[24].
Dar, întrucât Sfânta Scriptură trebuie citită şi interpretată întru acelaşi Duh în care a fost scrisă[25], pentru a descoperi exact sensul textelor sacre, trebuie avute în vedere cu nu mai puţină grijă conţinutul şi unitatea întregii Scripturi, ţinând seama de tradiţia vie a întregii Biserici şi de analogia credinţei. Este sarcina exegeţilor să lucreze după aceste reguli pentru înţelegerea şi expunerea mai profundă a sensului Sfintei Scripturi, pentru ca, printr-un studiu, într-un fel, pregătitor, să se maturizeze judecata Bisericii. Căci tot ceea ce se leagă de modul de a interpreta Scriptura se află supus în ultimă instanţă judecăţii Bisericii, care împlineşte dumnezeiasca poruncă şi slujire de a păstra şi interpreta cuvântul lui Dumnezeu[26].
„Condescendenţa" lui Dumnezeu
13. Aşadar, în Sfânta Scriptură, rămânând neatinse adevărul şi sfinţenia lui Dumnezeu, se manifestă admirabila „condescendenţă" a Înţelepciunii veşnice „ca să învăţăm nespusa bunătate a lui Dumnezeu şi cât de mult şi-a coborât felul de a vorbi, ţinând seama, cu atât de mare grijă, de firea noastră"[27]. Într-adevăr, cuvintele lui Dumnezeu, exprimate în limbi omeneşti, s-au făcut asemenea vorbirii omeneşti precum odinioară Cuvântul Tatălui veşnic, luând trupul slăbiciunii omeneşti, s-a făcut asemenea oamenilor.
Capitolul IV
VECHIUL TESTAMENT
Istoria mântuirii în cărţile Vechiului Testament
14. În marea sa iubire, Dumnezeu, intenţionând şi pregătind cu grijă mântuirea întregului neam omenesc, şi-a ales, cu un plan deosebit, un popor căruia să îi încredinţeze făgăduinţele. Într-adevăr, încheind un legământ cu Abraham (cf. Gen 15,18) şi, apoi, cu poporul lui Israel prin Moise (cf. Ex 24,8), el s-a revelat prin cuvinte şi fapte poporului pe care şi-l dobândise, ca unicul Dumnezeu adevărat şi viu, în aşa fel încât Israel să cunoască din experienţă care sunt căile lui Dumnezeu cu oamenii şi ca, vorbind Dumnezeu însuşi prin gura profeţilor, poporul să înţeleagă tot mai adânc şi mai limpede aceste căi şi să le facă tot mai larg cunoscute printre neamuri (cf. Ps 21,28-29; 95,1-3; Is 2,1-4; Ier 3,17). Economia mântuirii prevestită, narată şi explicată de autorii sacri se află ca adevăratul cuvânt al lui Dumnezeu în cărţile Vechiului Testament; de aceea, aceste cărţi inspirate de Dumnezeu îşi păstrează valoarea perenă: „Doar toate cele ce s-au scris mai înainte, pentru învăţătura noastră s-au scris pentru ca, prin răbdarea şi mângâierea ce vin din Scripturi, să avem nădejde" (Rom 15,4).
Importanţa Vechiului Testament pentru creştini
15. Economia Vechiului Testament avea ca scop principal să pregătească venirea lui Cristos, Răscumpărătorul universului, şi a împărăţiei mesianice, să o vestească profetic (cf. Lc 24,44; In 5,39; 1Pt 1,10) şi să o prefigureze în diferite chipuri (cf. 1Cor 10,11). Cărţile Vechiului Testament prezintă tuturor, după condiţia neamului omenesc dinaintea vremurilor mântuirii instaurate de Cristos, o cunoaştere a lui Dumnezeu şi a omului, precum şi a modalităţilor în care Dumnezeu cel drept şi îndurător procedează cu oamenii. Aceste cărţi, deşi conţin lucruri imperfecte şi condiţionate istoric, manifestă totuşi o adevărată pedagogie divină[28]. În ele este exprimat un viu simţ de percepere a lui Dumnezeu. În ele sunt adunate învăţături înalte despre Dumnezeu, o înţelepciune mântuitoare despre viaţa omului şi minunate comori de rugăciune. În sfârşit, în ele se află ascunsă taina mântuirii noastre. De aceea, aceste cărţi trebuie primite de creştini cu evlavie.
Unitatea celor două Testamente
16. Aşadar, Dumnezeu, inspiratorul şi autorul cărţilor celor două Testamente, a rânduit cu înţelepciune ca Noul Testament să se afle ascuns în cel vechi, iar Vechiul Testament să devină limpede în cel nou[29]. Căci, deşi Cristos a încheiat noul legământ în sângele său (cf. Lc 22,20; 1Cor 11,25), totuşi cărţile Vechiului Testament, preluate integral în propovăduirea evangheliei[30], îşi dobândesc şi îşi manifestă semnificaţia deplină în Noul Testament (cf. Mt 5,17; Lc 24,27; Rom 16,25-26; 2Cor 3,14-16) şi, la rândul lor, îl luminează şi-l explică.
Capitolul V
NOUL TESTAMENT
Valoarea deosebită a Noului Testament
17. Cuvântul lui Dumnezeu, care este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui om care crede (cf. Rom 1,16), se înfăţişează şi îşi arată în mod eminent forţa în scrierile Noului Testament. Într-adevăr, când a venit plinirea timpului (cf. Gal 4,4), Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, plin de har şi de adevăr (cf. In 1,14). Cristos a instaurat pe pământ împărăţia lui Dumnezeu, prin cuvintele şi faptele sale l-a dezvăluit pe Tatăl său şi s-a dezvăluit pe sine, iar prin moartea, învierea şi înălţarea sa glorioasă şi prin trimiterea Duhului Sfânt şi-a desăvârşit lucrarea. Înălţat de la pământ, îi atrage pe toţi la sine (cf. In 12,32). El, care singur are cuvintele vieţii veşnice (cf. In 6,68). Dar acest mister nu a fost dezvăluit generaţiilor anterioare aşa cum a fost revelat acum sfinţilor săi apostoli şi proroci, în Duhul Sfânt (cf. Ef 3,4-6), ca aceştia să vestească evanghelia, să trezească în lume credinţa în Isus, Cristos şi Domn, şi să adune Biserica. Scrierile Noului Testament sunt o mărturie perpetuă şi dumnezeiască a tuturor acestor lucruri.
Originea apostolică a Evangheliilor
18. Este cunoscut tuturor faptul că, între toate Scripturile, chiar şi ale Noului Testament, Evangheliile deţin pe bună dreptate locul de frunte, deoarece constituie principala mărturie despre viaţa şi învăţătura Cuvântului întrupat, Mântuitorul nostru.
Biserica, întotdeauna şi pretutindeni, a afirmat şi afirmă că cele patru Evanghelii sunt de origine apostolică. Ceea ce apostolii au propovăduit din porunca lui Cristos ne-au transmis apoi ei înşişi şi oameni din apropierea apostolilor, sub inspiraţia Duhului Sfânt, în scrieri ce constituie temelia credinţei, şi anume în Evanghelia în patru forme, după Matei, Marcu, Luca şi Ioan[31].
Caracterul istoric al Evangheliilor
19. Sfânta Maică Biserica a afirmat şi afirmă cu tărie şi cu toată statornicia că cele patru Evanghelii amintite, a căror istoricitate o susţine fără şovăire, transmit fidel ceea ce Isus, Fiul lui Dumnezeu, trăind printre oameni, a făptuit şi a învăţat realmente, pentru mântuirea lor veşnică, până în ziua în care a fost înălţat la cer (cf. Fap 1,1-2). După înălţarea Domnului, apostolii au transmis acultătorilor lor ceea ce Isus a spus şi a făptuit, cu acea înţelegere mai deplină de care ei înşişi, instruiţi de evenimentele glorioase din viaţa lui Cristos şi luminaţi de Duhul Sfânt[32], aveau parte[33]. Autorii sacri au scris cele patru Evanghelii alegând anumite lucruri din mulţimea acelora care erau transmise fie oral, fie deja în scris, integrâdu-le pe altele într-o sinteză sau expunându-le în funcţie de situaţia Bisericilor, în sfârşit păstrând forma unei vestiri, însă mereu astfel încât să ne comunice lucruri adevărate şi autentice despre Isus[34]. Cu această intenţie ei au scris, fie din memorie, propriile amintiri, fie din mărturia acelora care „au fost de la început martori oculari şi slujitori ai Cuvântului", ca noi să cunoaştem „adevărul" (cf. Lc 1,2-4) învăţăturilor pe care le-am primit.
Celelalte scrieri ale Noului Testament
20. În afară ce cele patru Evanghelii, canonul Noului Testament cuprinde şi scrisorile sfântului Paul precum şi alte scrieri apostolice alcătuite sub inspiraţia Duhului Sfânt, scrieri prin care, după planul înţelept al lui Dumnezeu, se întăresc cele spuse despre Cristos Domnul, se pune tot mai bine în lumină învăţătura lui autentică, se vesteşte puterea mântuitoare a dumnezeieştii lucrări a lui Cristos, se povestesc începuturile Bisericii şi minunata ei răspândire şi se prevesteşte împlinirea ei în glorie.
Domnul Isus a rămas cu apostolii săi după cum le-a făgăduit (cf. Mt 28,20) şi le-a trimis pe Duhul Sfânt care să-i călăuzească la plinătatea adevărului (cf. In 16,13).
Capitolul VI
SFÂNTA SCRIPTURĂ ÎN VIAŢA BISERICII
Veneraţia Bisericii pentru Sfintele Scripturi
21. Biserica a venerat întotdeauna dumnezeieştile Scripturi, după cum a venerat şi însuşi trupul Domnului, neîncetând, mai ales în liturgia sacră, să primească pâinea vieţii atât de la masa cuvântului lui Dumnezeu cât şi de la aceea a trupului lui Cristos şi să o dea credincioşilor. Ea le-a considerat şi le consideră, unite cu sfânta tradiţie, drept regula supremă a credinţei sale deoarece, fiind inspirate de Dumnezeu şi consemnate în scris o dată pentru totdeauna, ele ne comunică, în mod imuabil, cuvântul lui Dumnezeu însuşi, iar în cuvintele profeţilor şi ale apostolilor fac să răsune glasul Duhului Sfânt. Întreaga propovăduire a Bisericii, ca şi religia creştină însăşi, trebuie să fie, aşadar, hrănită şi călăuzită de Sfânta Scriptură. Căci în Cărţile sfinte, Tatăl care este în ceruri iese cu multă iubire în întâmpinarea fiilor săi şi vorbeşte cu ei; în cuvântul lui Dumnezeu se află atâta putere şi tărie încât el constituie pentru Biserică sprijin şi forţă iar pentru fiii Bisericii tăria credinţei, hrană a sufletului, izvor curat şi nesecat al vieţii spirituale. De aceea, Sfintei Scripturi i se pot aplica în chip minunat cuvintele: „Viu este cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător" (Evr 4,12), „care are puterea să zidească şi să dea moştenire printre toţi cei sfinţiţi" (Fap 20,32; cf. 1Tes 2,13).
Necesitatea unor traduceri adecvate
22. Creştinii trebuie să aibă acces larg la Sfânta Scriptură. De aceea, încă de la început, Biserica a adoptat străvechea traducere grecească a Vechiului Testament numită Septuaginta; ea continuă să privească cu respect şi celelalte traduceri orientale şi traducerile latine, îndeosebi pe aceea numită Vulgata. Însă deoarece cuvântul lui Dumnezeu trebuie să stea în toate timpurile la îndemâna tuturor, Biserica se îngrijeşte cu solicitudine maternă să se facă traduceri adecvate şi corecte în diferitele limbi, de preferinţă plecând de la textele originale ale Cărţilor sfinte. Dacă, ivindu-se posibilitatea, şi cu aprobarea autorităţii bisericeşti, astfel de traduceri se vor realiza în colaborare şi cu fraţii despărţiţi, ele vor putea fi folosite de toţi creştinii.
Îndatorirea apostolică a cercetătorilor
23. Mireasa Cuvântului întrupat, Biserica, învăţată de Duhul Sfânt, se străduieşte să ajungă la o înţelegere tot mai profundă a Sfintelor Scripturi pentru a-şi hrăni necontenit fiii cu cuvântul lui Dumnezeu; de aceea, ea încurajează cum se cuvine şi studierea sfinţilor părinţi atât orientali cât şi occidentali precum şi a liturgiilor sacre. Exegeţii catolici şi toţi ceilalţi teologi, asociindu-şi cu râvnă puterile, trebuie să caute ca, sub supravegherea magisteriului, să cerceteze şi să prezinte cu mijloacele adecvate textele sacre astfel încât un număr cât mai mare de slujitori ai cuvântului divin să poată împărtăşi cu rod poporului lui Dumnezeu hrana Scripturii care să lumineze minţile, să întărească voinţele, să înalţe inimile oamenilor spre iubirea lui Dumnezeu[35]. Sfântul Conciliu încurajează pe toţi fiii Bisericii care se ocupă cu studiile biblice să persevereze cu toată dăruirea şi reînnoindu-şi mereu puterile, în spiritul Bisericii, în împlinirea lucrării începute[36].
Importanţa Sfintei Scripturi pentru teologie
24. Teologia se sprijină pe cuvântul scris al lui Dumnezeu precum şi pe sfânta tradiţie ca pe o temelie trainică: în ea se întăreşte cu putere şi întinereşte de-a pururi, aprofundând, în lumina credinţei, tot adevărul ascuns în misterul lui Cristos. Sfintele Scripturi cuprind cuvântul lui Dumnezeu şi, pentru că sunt inspirate, sunt într-adevăr cuvântul lui Dumnezeu; de aceea studiul textelor sacre trebuie să fie sufletul teologiei[37]. De asemenea, şi slujirea cuvântului, adică propovăduirea pastorală, cateheza şi toată formaţia creştină, în cadrul căreia omilia liturgică trebuie să aibă un loc privilegiat, primeşte din cuvântul Scripturii o hrană sănătoasă şi o putere sfântă.
Se recomandă citirea Sfintei Scripturi
25. De aceea, este necesar ca toţi clericii, în primul rând preoţii lui Cristos şi toţi ceilalţi care, în calitate de diaconi sau de cateheţi, se ocupă în mod legitim de slujirea cuvântului, să se ataşeze de Scriptură prin lectură asiduă şi prin studiu atent, ca nu cumva să ajungă vreunul „predicator deşert al cuvântului lui Dumnezeu în afară, fără a fi ascultătorul lui înlăuntru"[38], deoarece trebuie să împărtăşească credincioşilor încredinţaţi lor bogăţiile nesecate ale cuvântului dumnezeiesc, mai ales în liturgia sacră. De asemenea, Conciliul îndeamnă foarte stăruitor pe toţi credincioşii, şi mai ales pe călugări, ca prin citirea deasă a dumnezeieştilor Scripturi să-şi însuşească „înalta cunoaştere a lui Isus Cristos" (Fil 3,8), căci, „necunoaşterea Scripturilor înseamnă necunoaşterea lui Cristos"[39]. Să se apropie, aşadar, din toată inima de textul sacru, fie prin liturgie, atât de bogată în cuvinte divine, fie prin lectură spirituală, fie prin iniţiative organizate sau prin alte metode care astăzi se răspândesc pretutindeni, în mod lăudabil, cu aprobarea şi prin grija păstorilor Bisericii. Să nu uite însă că citirea Sfintei Scripturi trebuie însoţită de rugăciune, ca ea să devină un dialog între Dumnezeu şi om; căci „vorbim cu el când ne rugăm şi îl ascultăm când citim cuvintele dumnezeieşti"[40].
Este îndatorirea superiorilor bisericeşti, „care deţin învăţătura apostolică"[41], să-i educe corespunzător pe credincioşii care le-au fost încredinţaţi, în privinţa folosirii corecte a Cărţilor sfinte, mai ales a Noului Testament şi, în primul rând, a Evangheliilor, prin traduceri ale textelor sacre însoţite de explicaţii necesare şi cu adevărat suficiente, pentru ca fiii Bisericii să se familiarizeze în siguranţă şi cu folos cu Sfânta Scriptură şi să se pătrundă de spiritul ei.
Pe lângă aceasta, să se întocmească ediţii ale Sfintei Scripturi înzestrate cu explicaţii corespunzătoare, utilizabile şi de către necreştini şi adaptate situaţiei lor; atât păstorii sufleteşti cât şi creştinii de toate categoriile se vor îngriji în felurite chipuri de răspândirea lor înţeleaptă.
Încheiere
Astfel, prin citirea şi prin studierea cărţilor sfinte „cuvântul lui Dumnezeu să alerge şi să fie preamărit" (2Tes 3,1) şi comoara revelaţiei încredinţată Bisericii să umple tot mai mult inimile oamenilor. După cum din frecventarea asiduă a misterului euharistic sporeşte viaţa Bisericii , tot astfel se poate spera un nou impuls de viaţă spirituală dintr-o creştere a veneraţiei faţă de cuvântul lui Dumnezeu care „rămâne în veac" (Is 40,8; cf. 1Pt 1,23-25).
Toate cele stabilite în această constituţie dogmatică şi fiecare în parte au plăcut părinţilor conciliari. Iar noi, cu puterea apostolică acordată nouă de Cristos, le aprobăm, împreună cu venerabilii părinţi, în Duhul Sfânt, le decretăm şi le stabilim şi dispunem ca cele hotărâte astfel în Conciliu să fie promulgate spre slava lui Dumnezeu.
Roma, Sfântul Petru, 18 noiembrie 1965
Eu, PAUL, Episcop al Bisericii Catolice
(Urmează semnăturile părinţilor)
Titlul original: CONCILIUL OECUMENICUM VATICANUM II, Constitutio dogmatica de divina revelatione Dei verbum (Sessio VIII, 18 noiem. 1965): AAS 58 (1966) 817-836.
Notificare
făcută de Secretariatul General al sfântului Conciliu
la a 171-a Adunare Generală
15 noiembrie 1965
S-a pus întrebarea care trebuie să fie calificarea teologică a învăţăturii expuse în schema Constituţiei dogmatice privind revelaţia divină şi supuse la vot. La această întrebare, Comisia pentru doctrina credinţei şi a moravurilor a dat următorul răspuns, conform cu Declaraţia sa din 6 martie 1964:
Conform cu uzanţa conciliilor şi cu scopul pastoral al prezentului Conciliu, această sfântă adunare defineşte ca obligatoriu pentru Biserică, în materie de credinţă sau de morală, numai ceea ce ea a declarat ca atare în mod explicit.
Celelalte lucruri pe care le propune sfânta adunare, ca învăţătură a magisteriului suprem al Bisericii trebuie să fie primite şi îmbrăţişate de toţi creştinii şi de fiecare dintre ei, conform cu intenţia acestei sfinte adunări, intenţie care se face cunoscută fie din subiectul tratat, fie din modul de exprimare, conform cu normele interpretării teologice.
+ Pericle Felici
Arhiepiscop tit. de Samosata
Secretar general al Conciliului
Note
[1] Cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, De catechizandis rudibus, 4,8: PL 40, 316.
[2] Cf. Mt 11,27; In 1,14.17; 14, 6; 17,1-3; 2Cor 3,16; 4,6; Ef 1,3-14.
[3] Epist. ad Diognetum, 7,4: Funk, Patres Apostolici, I, 403.
[4] CONCILIUL VATICAN I, Const. dogm. de fide catholica, Dei Filius, cap. III: Denz. 1789 (3008).
[5] CONCILIUL AL II-LEA DIN ARAUS.?, can. 7: Denz. 180 (377); CONCILIU VATICAN I, loc. cit. Denz. 1791 (3010).
[6] CONCILIUL VATICAN I, Dei Filius, cap.II: Denz. 1786 (3005).
[7] Ibid.: Denz. 1785 şi 1786 (3004 şi 3005).
[8] Cf. Mt 28,19-20 şi Mc 16,15; CONCILIUL TRIDENTIN, Decr. De canonicis Scripturis: Denz. 783 (1501).
[9] Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, l.c.; CONCILIUL VATICAN I, Dei Filius, cap.II: Denz. 1787 (3006).
[10] SF. IRINEU, Adv. Haer., III, 3, 1: PG 7, 848; Harvey 2, 9.
[11] Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN NICEEA: Denz.303 (602); CONCILIUL AL IV-LEA DIN CONSTANTINOPOL, Sess. X, can. 1: Denz. 336 (650-652).
[12] Cf. CONCILIUL VATICAN I, Dei Filius, cap.4: Denz. 1800 (3020).
[13] Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, Decr. De canonicis Scripturis: Denz. 783 (1501).
[14] Cf. PIUS AL XII-LEA, Const. Apost. Munificentissimus Deus, 1 nov. 1950: AAS 42 (1950), 756; cf. cuvintele sf. CIPRIAN DE CARTAGINA, Scris. 66,8: CSEL 3, 2, 733: „Biserica este poporul unit cu episcopul său, turma alipită de păstorul ei".
[15] Cf. CONCILIUL VATICAN I, Dei Filius, cap.III: Denz. 1792 (3011).
[16] Cf. PIUS AL XII-LEA, Enc. Humani generis, 12 aug. 1950: AAS 42 (1950), 568-569: Denz. 2314 (3886).
[17] Cf. CONCILIUL VATICAN I, Dei Filius, cap.II: Denz. 1787 (3006). Pont. Comm. Biblica, Decr. din 18 iun. 1915: Denz. 2180 (3629); EB 420. S.S.C.S. Officii, Epist. 22 dec. 1923: EB 499.
[18] Cf. PIUS AL XII-LEA, Enc. Divino afflante Spiritu, 30 sept. 1943: AAS 35 (1943), 314; EB 556.
[19] În şi prin om: cf. Evr 1,1 şi 4,7: 2Sam 23,2; Mt 1,22 şi passim. (prin); CONCILIUL VATICAN I: Schema de doctr. cath., nota 9: Coll. Lac. VII, 522.
[20] LEON AL XIII-LEA, Enc. Providentissimus Deus, 18 nov. 1893: Denz. 1952 (3293); EB 125.
[21] Cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, De Gen. ad litt., 2,9,20: PL 34, 270-271; CSEL 28, 1, 46-47 şi Epist. 82, 3: PL 33, 277; CSEL 34, 2, 354; Sf. TOMA DE AQUINO, De Veritate, q.12, a.2, C; CONCILIUL TRIDENTIN, Decr. De canonicis Scripturis: Denz. 783 (1501); LEON AL XIII-LEA, Enc. Providentissimus Deus: EB 121, 124, 126-127; PIUS AL XII-LEA, Enc. Divino afflante Spiritu: EB 539.
[22] Cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, De Civ. Dei, XVII, 6, 2: PL 41, 537: CSEL 40, 2, 228.
[23] Cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, De Doctr. Christ., III, 18, 26: PL 34, 75-76; CSEL 80, 95.
[24] Cf. PIUS AL XII-LEA, l.c.: Denz. 2294 (3829-3830).
[25] Cf. BENEDICT AL XV-LEA, Enc. Spiritus Paraclitus, 15 sept. 1920: EB 469; sf. IERONIM, In Gal 5,19-21: PL 26, 417 A.
[26] Cf. CONCILIUL VATICAN I, Dei Filius, cap.II: Denz. 1788 (3007).
[27] Sf. IOAN CRIZOSTOMUL, In Gen. 3,8 (hom. 17, 1): PG 53, 134. Termenul grec tradus aici cu „şi-a coborât" (felul de a vorbi) este synkatabasis.
[28] Cf. PIUS AL XI-LEA, Enc. Mit brennender Sorge, 14 mart. 1937: AAS 29 (1937), 151.
[29] Cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Quaest. in Hept. 2, 73: PL 34, 623.
[30] Cf. sf. IRINEU DE LYON, Adv. Haer., III, 21, 3: PG 7, 950; SF. CIRIL DE IERUSALIM, Catech., 4, 35: PG 33, 497; TEODOR DE MOPSUESTIA, In Soph. 1, 4-6: PG 66, 452 D - 453 A.
[31] Cf. sf. IRINEU DE LYON, Adv. Haer., III, 11, 8: PG 7, 885, Sagnard, 194.
[32] Cf. In 14,26; 16,13.
[33] Cf. In 2,22; 12,16; coll. 14, 26; 16, 12-13; 7, 39.
[34] Cf. Instrucţiunea Sancta Mater Ecclesia, publicată de Consiliul Pontifical pentru promovarea studiilor biblice: AAS 56 (1964), 715.
[35] Cf. PIUS AL XII-LEA, Enc. Divino afflante Spiritu, 30 sept. 1943: EB 551, 553, 567. Comisia Biblică Pontificală, Instructio de S. Scriptura in Clericorum Seminariis et Religiosorum Collegiis recte docenda, 13 mai 1950: AAS 42 (1950), 495-505.
[36] Cf. PIUS AL XII-LEA, ibidem: EB 569.
[37] Cf. LEON AL XIII-LEA, Enc. Providentissimus Deus: EB 114; BENEDICT AL XV-LEA, Enc. Spiritus Paraclitus, 15 sept. 1920: EB 483.
[38] Sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Serm., 179, 1: PL 38, 966.
[39] Sf. IERONIM, Comm. in Is., Prol.: PL 24, 17; cf. BENEDICT AL XV-LEA, Enc. Spiritus Paraclitus: EB 475-480; PIUS AL XII-LEA, Enc. Divino afflante Spiritu: EB 544.
[40] Sf. AMBROZIU DE MILANO, De officiis ministrorum, I, 20, 88: PL 16, 50.
[41] Sf. IRINEU DE LYON, Adv. Haer., IV, 32, 1: PG 7, 1071. (49,2) Harvey, 2, 255.
