Articole Familie

Valorile familiei

În intervenţia de faţă mă voi opri asupra a patru puncte. Mai întâi voi face o foarte sumară trecere în revistă a grijii pe care Biserica Catolică de pe întreg cuprinsul României o are faţă de familie şi asupra unor modalităţi concrete de a veni în sprijinul acesteia; în al doilea rând voi sublinia că familia şi căsătoria sunt o exigenţă a firii umane; datul Revelaţiei primit în credinţă vine să confirme acest fapt. În funcţie de acestă premisă voi descrie pe scurt fundamentului antropologic al familiei şi al căsătoriei (punctul al II-lea); voi sublinia că familia este locul de transmitere a vieţii (punctul al III-lea); în cele din urmă voi atrage atenţia asupra riscului înţelegerii greşite a libertăţii. Libertatea persoanei nu poate fi ruptă de adevăr. Însuşi Mântuitorul Cristos spune „Adevărul vă va face liberi" (In. 8,32). Orice relativizare a adevărului - despre dictatura relativismului a vorbit în repetate rânduri actualul Sfânt Părinte, Benedict al XVI-lea - duce la o slăbirea potenţialităţilor înscrise în firea umană (punctul al IV-lea).
1) Biserica în Europa. În decembrie 1991 şi octombrie 1999 au avut loc două întâlniri ale episcopilor catolici din Europa intitulate „Adunare specială pentru Europa". Pe baza concluziilor desprinse din aceste dezabateri Sfântul Părinte de fericită amintire, papa Ioan Paul al II-lea scria îndemnul apostolic Ecclesia in Europa, „Biserica în Europa" cu subtitlul „Cristos, viu în Biserica sa, izvor de speranţă pentru Europa", publicat în anul 2003. Documentul vorbeşte despre „redescoperirea adevărului despre familie" . Cu doi ani înainte, la încheierea anului jubiliar 2000, într-un alt îndemn apostolic, Nuovo millvennio inneunte, nr. 47, acelaşi Sfânt Părinte afirma:
„O atenţie specială trebuie să fie dată pastoraţiei familiei, mult mai necesară într-un moment istoric ca acela de azi, care înregistrează o criză răspândită şi radicală a acestei instituţii fundamentale. În viziunea creştină despre căsătorie, relaţia dintre bărbat şi femeie - relaţie reciprocă şi totală, unică şi indisolubilă - răspunde planului originar al lui Dumnezeu, umbrit în istorie de "împietrirea inimii", dar pe care Cristos a venit să-l restaureze în splendoarea sa originară, dezvăluind ceea ce Dumnezeu a voit încă de "la început" (Mt 19,8). Prin căsătorie, ridicată la demnitatea de sacrament, este exprimat apoi "marele mister" al iubirii sponsale a lui Cristos pentru Biserica sa (cf. Ef 5,32).
Asupra acestui punct, Biserica nu poate să cedeze presiunilor unei anumite culturi, chiar dacă este răspândită şi uneori militantă. Trebuie mai curând să se facă în aşa fel încât, printr-o educaţie evanghelică tot mai completă, familiile creştine să ofere un exemplu convingător despre posibilitatea unei căsătorii trăite în mod deplin conform planului lui Dumnezeu şi adevăratelor exigenţe ale persoanei umane: cea a soţilor şi mai ales, cea mai fragilă, a fiilor. Familiile înseşi trebuie să fie tot mai conştiente de atenţia datorată fiilor şi să se facă subiecţi activi ai unei eficiente prezenţe ecleziale şi sociale în apărarea drepturilor lor."
Tema anului pastoral 2006-2007 în Arhidieceza de Bucureşti este „Familia şi educaţia". Ea urmează temei „Familia şi Euharistia" desfăşurată pe durata a doi ani 2004-2006. Atentă la schimbările care au loc în societatea românească, Biserica noastră locală, atât ierarhia cât şi laici colaboratori, încearcă să stea de partea familiei, să o apere, să o încurajeze şi să o promoveze în calitatea sa de celulă de bază a Bisericii şi societăţii. Nu putem nega că în această încercare există şi multe dificultăţi. Aş aminti în treacăt doar fenomenul emigrării care afecteză multe dintre familiile din comunităţile noastre.
Ca rezentant al Bisericii catolice la această manifestare doresc să subliniez că şi alte dieceze latine şi eparhii greco-catolice din România au propus teme pastorale similare celor sus amintite.
Episcopii catolici din România manifestă o grijă aparte faţă de familie prin încurajarea şi înfiinţarea departamentelor pro vita din care amintesc: Darul vieţii la Cluj, Bunavestire la Bucureşti, Centrul de ajutor pentru viaţă la Iaşi; diferite a asociaţii catolice ca: Familie pentru familie la Rădăuţi, Mişcarea familiilor din Nazaret la Iaşi, Asociaţia familiilor catolice „Vladimir Ghica" la Bucureşti. Vreau de asemenea să amintesc câteva mijloace de răspândire a învăţăturii bisericii cu privire la familie: revista Familia creştină de la Cluj, şi site-ul Pro familia care sunt conduse de Conferinţa episcopilor catolici din România, diferitele reviste diecezane care publică constant articole pe tema familiei cum ar fi Lumina creştinului la Iaşi, Actualitatea creştină de la Bucureşti. În domeniul educaţiei copiilor şi tinerilor au luat fiinţă o serie de centre importante: Sfântul „Leonardo Murialdo", la Popeşti Leordeni lângă Bucureşti, Sfântul Don Bosco, la Constanţa şi Răcăciuni lângă Bacău, la Târgovişte; diferitele filiale din toată ţara ale Acţiunii catolice, şi multe altele organizaţii parohiale şi diecezane. Lista enumerărilor de acest gen este lungă. În continuare mă voi opri asupra unui scurt exemplu.
Centrul din Popeşti-Leordeni „Leonardo Murialdo" găzduieşte 4 departamente: Centrul de Tineret, cunoscut şi ca "Oratoriul", Centrul de Formare Profesională, Centrul de Documentare şi Informare sau Biblioteca şi Biroul de Asistenţă Socială. Fiecare departament derulează programe specifice, împărtăşind aceeaşi viziune şi aceleaşi resurse cu toate celelalte. Aici sunt spaţii şi dotări destinate activităţilor pentru tineri, copii şi familii. Astfel, pot fi enumerate 5 terenuri de sport moderne, o sală de spectacole şi conferinţe cu echipament modern, o sală de jocuri, săli de cursuri şi activităţi, un laborator informatic şi o bibliotecă. Diversitatea activităţilor şi propunerilor centrului se doreşte a fi şi un răspuns la necesităţile dar şi la provocările actuale.
Următoarele trei puncte vizează câteva învăţături pe care, de astă dată, şi în calitate de responsabil cu pastoraţia familiilor în Arhidieceza de Bucureşti, consider că se cuvine să vi le prezint.
2) Fundamentul antropologic al familiei. Căsătoria şi familia nu sunt o construcţie sociologică întâmplătoare, rod al unor situaţii istorice şi economice deosebite. Dimpotrivă, problema unui just raport între bărbat şi femeie îşi află rădăcinile în chiar esenţa cea mai profundă a fiinţei umane şi se poate găsi un răspuns numai pornind de aici. Aşadar ea nu poate fi separată de vechea dar mereu noua întrebare pe care fiinţa umană şi-o pune despre sine: cine sunt? ce este omul? La rândul său, această întrebare nu poate fi separată de interogaţia asupra lui Dumnezeu: există Dumnezeu? cine este Dumnezeu? care este chipul său adevărat? În Biblie găsim un răspuns unitar la aceste întrebări: omul este creat după chipul lui Dumnezeu (cf. Gn. 1,26-27), iar Dumnezeu este iubire (1 In. 5,16). Iată de ce vocaţia la iubire este cea care conferă omului devăratul său chip: el devine asemănător lui Dumnezeu în măsura în care (devine unul care) iubeşte.
Din această legătură fundamentală dintre Dumnezeu şi om rezultă o alta: legătura indisolubilă dintre trup şi spirit: omul este un suflet care se exprimă prin trup şi trup vivificat de un suflet nemuritor. Trupul bărbatului şi al femeii are, într-un fel, un caracter teologic, nu este un trup pur şi simplu şi ceea ce este biologic în om nu este doar biologic, ci este expresie şi împlinire a umanităţii noastre. Tot la fel sexualitatea umană nu este un adaos la fiinţarea noastră ca persoană, ci îi aparţine în mod intrinsec. Numai când este integrată în persoană, sexualitatea dobândeşte un sens pentru sine.
Din cele două conexiuni, a omului cu Dumnezeu şi în om a trupului şi a sufletului, provine şi o a treia: între persoană şi instituţie. Totalitatea omului include dimensiunea timpului. „Da"-ul omului este un a trece dincolo de timpul prezent: în întregimea sa „da"-ul înseamnă „pentru totdeauna"şi constituie spaţiul fidelităţii. Numai înăuntrul său poate creşte acea credinţă care să de un viitor şi care permite ca fii, rod al iubirii, să creadă în om. Libertatea „da"-ului se arată în acea capacitate de a asuma ceea ce este definitiv. Prin urmare expresia cea mai clară a libertăţii nu este căutarea plăcerii, astfel nu se ajunge niciodată la luarea unei decizii adevărate, ci capacitatea de a se decide pentru o dăruire definitivă, în care libertatea, dăruindu-se, se regăseşte deplin pe sine.
Mai concret, „da"-ul personal şi reciproc al bărbatului şi al femeii deschide spaţiul către viitor, către o autentică umanitate în fiecare, iar în acelaşi timp este orientat către darul unei noi vieţi. Iată de ce acest „da" personal nu poate să nu fie şi un „da" responsabil din punct de vedere public, prin care soţii se angajează să-şi fie fideli unul altuia. Întrucât nimeni nu-şi aparţine exclusiv sieşi, fiecare este chemat să asume în intimul său cel mai profund, în conştiinţă, propria responsabilitate publică. Aşadar căsătoria ca instituţie nu este o ingerinţă injustă a societăţii sau a autorităţii, impunerea a ceva din afară, ci o exigenţă intrinsecă a pactului de iubire conjugală.
Diferitele forme actuale de alterare a căsătoriei, ca de pildă uniunile libere şi „căsătoria de probă", până la psudo-căsătoria dintre persoane de acelaşi sex, sunt expresia unei libertăţi anarhice, care induc în mod greşit ideea unei adevărate eliberări a omului. O astfel de pseudo-libertate se fondează pe o banalizare a trupului, care include în mod inevitabil banalizarea omului. Baza acestei pseudo-libertăţi este ideea că omul poate face ceea ce vrea cu sine: trupul său devenid ceva secundar pe plan uman, ceva care poate fi folosit după bunul plac. Libertinismul, care are falsa pretenţie de a fi descoperit trupul şi adevărata sa valoare, este în realitate un dualism care ponegreşte trupul, plasându-l, am putea spune, în afara autenticului său rol şi a demnităţii persoanei.
3) Darul vieţii. Prin naşterea copiilor căsătoria reflectă modelul divin, iubirea lui Dumnezeu faţă de om. În bărbat şi în femeie paternitatea şi maternitatea, asemenea trupului şi asemenea iubirii, nu pot fi circumscrise biologicului: viaţa este dăruită pe deplin numai dacă odată cu naşterea sunt oferite şi iubirea şi sensul care ne fac să spunem „da" acestei vieţi. De aici ne dăm seama cât este de potrivnică iubirii umane şi vocaţiei profunde a bărbatului şi a femeii închiderea sistematică a actului conjugal faţă de darul vieţii, cu atât mai mult suprimarea şi maltratarea sa.
Nici un bărbat şi nici o femeie, singuri şi doar cu propriile lor forţe, nu pot da fiilor în manieră adecvată iubirea şi sensul vieţii. Ca să poţi spune cuiva „viaţa ta este frumoasă, chiar dacă nu-ţi pot cunoaşte viitorul", ai nevoie de o autoritate şi o credibilitate superioare celor pe care individul şi le poate conferi de la sine. Creştinul ştie că această autoritate este conferită acelei familii mai largi pe care Dumnezeu, prin mijlocirea Fiului său Isus Cristos şi prin darul Duhului Sfânt, a creat-o în istoria oamenilor, adică Biseirca. În aceasta se poate vedea în acţiune iubirea veşnică şi de neoprit care dă sens fără încetare fiecărei vieţi. Tocmai din acest motiv edificarea fiecărei familii creştine în parte se situează în contextul familiei mai mari, Biserica, care o susţine pe întâia şi o duce cu sine. În mod reciproc Biserica este edificată de către familii, „mici biserici domestice" (Lumen Gentium, 11 şi Apostolicam actuositatem, 11) după expresia Sfântului Ioan Gură de Aur. În acelaşi sens, Familiaris consortio, 14, spune: căsătoria creştină.., este locul natural în care se săvârşeşte intrarea persoanei umane în marea familie a Bisercii".
4) Ameninţarea relativismului. Educaţia este prin natura sa ceva delicat, chiamă în cauză libertatea celuilat şi, oricât de discretă ar fi ea îl provoacă la a lua o hotărâre. Nici un educator nu poate să se substituie libertăţii copilului, adolescentului sau tânărului încredinţat. Mesajul creştin se adresează într-un chip special libertăţii, chemând-o la credinţă şi la convertire. Ceea ce este deosebit de deranjant în munca de educare în zilele noastre, în societatea şi cultura noastră, este relativismul care nu recunoaşte nimic ca definitiv, şi lasă ca măsură ultimă doar propriul eu cu poftele sale, care prezentându-se sub chipul libertăţii devine în realitate o carceră. De aceea, înlăuntrul unui orizont relativist nu este posibilă o adevărată educaţie, nu există educaţie fără lumina adevărului. Mai devreme sau mai târziu fiecare persoană ar ajunge să pună la îndoială bunătatea vieţii sale şi a raporturilor care o alcătuiesc, dar şi a valorii străduinţei de a construi ceva împreună cu alţii.
Rezultă clar că nu trebuie doar să încercăm să depăşim relativismul în munca noastră de formare a persoanelor, ci şi să ne opunem predominării sale în societate şi cultură. Devine imporatnt ca pe lângă cuvântul Bisericii, mărturia şi angajarea publică a familiilor creştine, mai ales pentru a reafirma valoarea inviolabilă a vieţii umane de la zămislire până la sfârşitul său natural, să se promoveze valoarea unică şi de neînlocuit a familiei clădite pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie şi necesitatea unor prevederi legislative şi administrative care să susţină familiile în misiunea de a procrea şi educa copii, misiune esenţială pentru viitorul nostru comun.
Pentru străduinţa organizatorilor şi grija pe care dumneavoastră participanţii la acest congres o arătaţi faţă de familie şi valorile ei vă mulţumesc din inimă.
+ Ep. Cornel Damian