Articole Familie

Teologia trupului a Sfântului Ioan Paul al II-lea

Bogata învăţătură a Papei Ioan Paul al II-lea despre Teologia trupului începe să intre în seminarii, în cursurile universitare de teologie şi în seminariile de specialitate. În ciuda acestor veşti bune, însă, mulţi dintre preoţi, diaconi şi persoane consacrate şi-au făcut studiile înainte ca viziunea din Teologia trupului să fie integrată în diferite seminarii şi programe monastice. La aceasta se adaugă şi faptul că Teologia trupului a fost prezentată iniţial sub forma unei serii de discursuri, complicând într-un fel ceea ce defunctul Pontif a dorit să comunice. Situaţia este nefericită (dar nu insurmontabilă), fiindcă Teologia trupului reprezintă în esenţă o serie de reflecţii asupra pasajelor Sfintei Scripturi, dintre care multe apar în ciclurile de lecturi duminicale. Dat fiind faptul că majoritatea laicilor adulţi primesc destul de puţină instruire - doar prin predicile duminicale -, există riscul ca ei să rateze perspectiva profundă care contracarează viziunea utilitaristă asupra persoanei umane precum şi înţelegerea greşită a căsătoriei, care îşi fac tot mai mult loc în societatea contemporană.
Papa Ioan Paul al II-lea a început elaborarea Teologiei trupului sub forma unui proiect de carte încă de la începutul anilor 1970, pe când era Cardinalul Karol Wojtyła. În calitate de filosof, Wojtyła era preocupat în special de întrebarea filozofică despre ce înseamnă a fi o persoană umană. Karol Wojtyła publicase mai multe articole şi două cărţi asupra acestui subiect. Astfel, în lucrarea sa "Iubire şi responsabilitate" (1960), a examinat natura iubirii umane şi, implicit, a iubirii divine, şi a ajuns la concluzia că însăşi esenţa iubirii include atât comuniunea (dăruirea de sine către celălalt, aşa cum apare în Preasfânta Treime) cât şi creativitatea (revărsarea a ceva nou din această comuniune, precum revărsarea iubirea lui Dumnezeu în creaţie). Ca răspuns la viziunea dualistă asupra persoanei (separarea minţii şi a trupului) emisă iniţial de René Descartes, Karol Wojtyła susţine în cea de a doua carte, "Persoană şi act" (1969), că persoanele acţionează ca fiinţe integrate, unificate.
Acest articol se concentrează asupra primei părţi a Teologiei trupului a Papei Ioan Paul al II-lea, care lărgeşte viziunea asupra umanităţii de la această viaţă (omul istoric) la ceea ce Dumnezeu a intenţionat pentru om înainte de cădere (omul originar), precum şi la ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru cei care îl iubesc (omul escatologic). Cele trei reflecţii sunt asemănătoare unui "Triptic" - o pictură pe trei panouri ataşate, în care este absolut necesar să fie văzute toate cele trei secţiuni pentru a înţelege întreaga pictură. Aceasta vine în contradicţie cu ştiinţele care tind să analizeze persoana numai sub o singură dimensiune (de exemplu, biologia) şi curentele filosofice contemporane care iau în considerare numai viaţa aceasta (de exemplu, existenţialismul), abordări care oferă ceea ce Papa Ioan Paul al II-lea a numit o "antropologie inadecvată" a persoanei umane.
Omul originar
Reflecţiile privind "omul originar" din studiul teologic al Papei Ioan Paul al II-lea asupra fiinţei umane încep cu examinarea pasajului din Evanghelia lui Matei 19,3-8, când fariseii îl întreabă pe Isus dacă este permis sau nu divorţul. Cristos răspunde că divorţul nu a făcut parte din planul originar al lui Dumnezeu pentru bărbat şi femeie. În sprijinul afirmaţiei sale aduce două argumente semnificative: în primul rând, menţionează pasajele cheie din cele două relatări ale Creaţiei din Geneză (Creatorul "i-a făcut bărbat şi femeie" şi "cei doi vor fi un singur trup"); în al doilea rând, Isus îşi începe şi îşi sfârşeşte răspunsul către farisei referindu-se la "începuturi". El afirmă astfel că a existat un timp ("la început") când oamenii nu aveau nevoie de divorţ, exact aşa cum intenţionase Creatorul. Prin urmare, studiind omenirea în starea sa originară, aşa cum a fost în intenţia lui Dumnezeu, Papa Ioan Paul al II-lea descoperă că se poate înţelege mai profund ce anume înseamnă a fi persoană umană.
Solitudinea originară - subiectivitatea umană
Chiar dacă singurele "date" disponibile sunt cele două relatări ale Creaţiei din Geneză, Papa Ioan Paul al II-lea extrage de aici mai multe idei. Prima este că oamenii sunt cununa specială a creaţiei vizibile a lui Dumnezeu. Aceasta nu este o idee nouă, şi totuşi mulţi nu înţeleg suficient de profund de ce şi cum anume persoana umană este cu adevărat excepţională. Numai atunci vom înţelege de ce divorţul, actele sexuale în afara căsătoriei heterosexuale şi chiar contracepţia lezează intrinsec demnitatea fiecărei fiinţe umane.
Trăsătura cea mai importantă şi cea mai bine cunoscută care îi face speciali pe oameni, în raport cu restul creaţiei, este aceea că Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea Lui (Geneză 1,27). Chiar şi numai acest concept este suficient pentru a sta la baza demnităţii umane, dar în sprijinul său vin şi alte argumente. Papa Ioan Paul al II-lea afirma că poziţia unică a omenirii este subliniată în continuare de faptul că omul a fost pus deoparte în ciclul creaţiei: "dimpotrivă, omul nu a fost creat în conformitate cu succesiunea naturală, ci Creatorul pare să se oprească (în Geneză 1,27) înainte de a-l chema la existenţă, ca şi cum ar fi intrat în Sine însuşi pentru a lua o decizie..."
Imediat după crearea bărbatului şi a femeii, Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a poruncit să se înmulţească, să lucreze pământul şi să stăpânească asupra tuturor plantelor şi animalelor. Aceste porunci diferenţiază mai mult omenirea de restul creaţiei: "Chiar în lumina primelor fraze ale Bibliei, omul nu poate fi nici înţeles şi nici explicat în toată profunzimea sa folosind categorii luate din ‘lume'". Profunzimea pe care o descrie aici Papa Ioan Paul al II-lea este "subiectivitatea" (statutul de a fi persoană) fiinţelor umane. Cu alte cuvinte, fiinţele umane împărtăşesc materialitatea cu "lumea", în alcătuirea şi în structura lor fizică generală, dar ele nu sunt simple obiecte de folosinţă (chiar şi de folosinţă responsabilă) şi astfel au dreptul inerent la demnitate şi respect: fiinţele umane trebuie întotdeauna tratate cu iubire.
A doua relatare a creaţiei (Geneză 2,4b ş.u.) susţine mai departe "subiectivitatea" umană, fiindcă numai omul: 1) primeşte direct de la Domnul "suflare de viaţă"; 2) primeşte în grijă Grădina Edenului; şi 3) primeşte porunca morală să nu mănânce din pomul cunoaşterii binelui şi răului. Moartea este rezultatul consumului acestui fruct. Papa Ioan Paul al II-lea menţionează că moartea este "antiteza radicală a tot cu ceea ce omul fusese înzestrat". Cu alte cuvinte, înainte de cădere ("la început"), toată creaţia este încă perfect "bună" sau "plină de viaţă", aşa cum a fost în intenţia lui Dumnezeu. Nu exista moartea, cu atât mai puţin experienţa morţii. Dar numai omul, datorită statutului său de persoană, are capacitatea de a înţelege întrucâtva această consecinţă.
Unitatea originară - comuniunea persoanelor
A doua intuiţie este că oamenii pot şi au nevoie să fie în comuniune cu ceilalţi. Aceasta este o trăsătură definitorie a statutului de persoană. Este semnificativ faptul că Dumnezeu însuşi spune: "Nu este bine ca omul să fie singur" (Geneză 2,18). Papa Ioan Paul al II-lea numeşte starea omului, înainte de crearea femeii, "solitudine originară", care este o calitate unică pentru subiecţii care pot spune: "eu". Ca un prim remediu pentru solitudinea omului, Dumnezeu creează diferite animale, spunându-i omului să le dea un nume. Procedând în consecinţă, omul se deosebeşte iarăşi de ele, ca fiind o creatură total diferită. Fiindcă omul ocupă pur şi simplu un cu totul alt plan de existenţă faţă de animale, aşa cum spune Geneza 2,20: "Dar omului nu i s-a găsit un ajutor pe potriva lui".
Atunci Domnul l-a cufundat pe om într-un "somn adânc" sau "toropeală". Papa Ioan Paul al II-lea consideră că versetul din Geneză 2,21 înseamnă mai mult decât un simplu somn, "ci o întoarcere specifică la nefiinţă... pentru ca omul solitar să poată, prin iniţiativa creatoare a lui Dumnezeu, să renască din acel moment în dubla sa unitate, ca bărbat şi femeie". La trezire, bărbatul recunoaşte imediat că femeia este "un ajutor asemeni sieşi". El poate relaţiona cu ea într-un mod cu totul unic, care nu se aseamănă cu raportarea la nici o altă creatură. Papa Ioan Paul al II-lea numeşte recunoaşterea de către bărbat a posibilităţii de communio cu femeia ca fiind "unitatea originară". (Papa Ioan Paul al II-lea remarcă de asemenea că bucuria evidentă din cuvintele: "Aceasta, în sfârşit..." demonstrează în continuare "subiectivitatea" bărbatului şi, prin extensie, a femeii, dat fiind faptul că bucuria este o emoţie proprie numai persoanelor.)
Revenind la dialogul între Isus şi farisei din Matei 19, este foarte semnificativ faptul că Isus însuşi citează următorul verset din Geneză 2,24: "De aceea va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi un singur trup". Nu numai simpla complementaritate fizică a bărbatului şi femeii este aceea care îi face pe cei doi să devină "un singur trup", fiindcă şi animalele exprimă aceeaşi complementaritate, ci complementaritatea fizicăasociată cu statutul de persoană al omului face posibilă căsătoria între bărbat şi femeie. Ei se angajează astfel nu numai într-un act fizic, ci într-un act personal, într-o communio personarum, sau comuniune de persoane. Pentru Papa Ioan Paul al II-lea, "communio înseamnă mai mult (decât ‘comunitate') şi cu o mai mare precizie, fiindcăindică în mod precis ‘ajutorul' care rezultă într-un anume fel din însuşi faptul de a exista ca persoană ‘lângă' o persoană".
Această unitate este şi mai profund semnificativă dacă privim la relaţia noastră cu Dumnezeu. Ştim că oamenii sunt deja chipul lui Dumnezeu în virtutea statutului lor individual de persoană, dar ne reamintim că Dumnezeu S-a revelat pe Sine ca fiind Treime; aceasta înseamnă că Dumnezeu însuşi este propria Sa communio personarum (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh). În felul acesta, "omul a devenit imaginea lui Dumnezeu nu numai prin umanitatea sa, ci şi prin comuniunea persoanelor... El este, de fapt, ‘de la început'..., în esenţă, imaginea unei comuniuni divine misterioase a Persoanelor... Acesta... constituie poate cel mai profund aspect teologic din orice s-ar putea spune despre om". Această idee are o semnificaţie profundă pentru iubirea în căsătorie.
Sf. Ioan al Crucii (despre care Karol Wojtyła şi-a scris disertaţia în teologie) descrie iubirea ca un ciclu de dăruire de sine între persoane. În 1Ioan 4,8, se spune că Dumnezeu este Iubire şi, prin urmare, putem considera Treimea - eterna şi infinita dăruire de sine a Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh unul către celălalt - ca paradigma iubirii faţă de un altul. Înţelegem de asemenea că dacă oamenii sunt făcuţi după chipul lui Dumnezeu, atunci, prin căsătorie, bărbatul şi femeia pot să se apropie cel mai mult de iubirea din interiorul Treimii, fiindcă în căsătorie bărbatul şi femeia împlinesc intenţia Creatorului de a deveni "un singur trup" devenind unul pentru celălalt dăruirea completă şi totală de sine.
De aici rezultă şi faptul că darul complet şi total trup şi suflet este posibil numai în cadrul unei căsătorii monogame heterosexuale. Alte "uniuni" (de exemplu poligamia, poliandria şi cuplurile homosexuale) contravin intenţiei Creatorului. Actul conjugal fără contraceptive este întruchiparea cea mai completă posibil a communio personarum. Numai acest act permite posibilitatea dăruirii totale de sine şi a receptivităţii totale, incluzând potenţialul de a deveni părinte prin propriul soţ / propria soţie. Se poate vedea aşadar de ce atunci când există o căsătorie adevărată, divorţul se opune inerent planului Creatorului. Dăruirea de sine în căsătorie se extinde, desigur, mult dincolo de actul conjugal şi iubirea adevărată există în interiorul legământului căsătoriei, când fiecare promite dăruirea totală de sine celuilalt "până la moarte". A divorţa aşadar de soţ/soţie înseamnă a rupe acest legământ, tratând soţul/soţia, precum şi legământul, ca fiind ceva de care omul se poate folosi un timp, după dorinţă.
Goliciunea originară şi pudoarea originară
Învăţătura împotriva divorţului poate fi foarte dificil de aplicat în practică în societatea contemporană. Sub aspect teologic, această dificultate se datorează în parte păcatului originar, care separă omul stării "originare" de omul aflat în starea "istorică" prezentă. În Geneză 2,25 ("Amândoi, bărbatul şi femeia, erau goi, dar nu se ruşinau unul de altul") se dezvăluie un alt motiv important pentru care divorţul nu exista "la început". Papa Ioan Paul al II-lea oferă următoarele explicaţii: "În Geneză 2,25 se vorbeşte cu siguranţă despre ceva extraordinar, care se află dincolo de limitele pudorii cunoscute prin experienţa umană, ceva hotărâtor pentru deplina comunicare interpersonală... Într-o astfel de relaţie, afirmaţia ‘nu se ruşinau' poate să însemne numai... profunzimea originară în afirmarea a ceea ce este inerent persoanei... Acestei plenitudini a percepţiei "exterioare", exprimate prin goliciunea fizică, îi corespunde plenitudinea "interioară" a viziunii omului în Dumnezeu, făcut după chipul Creatorului.
Cu alte cuvinte, Creatorul a intenţionat ca fiecare dintre noi să îl vadă pe celălalt aşa cum ne vede El însuşi; mai precis, soţii au menirea să se "cunoască" unul pe celălalt ca persoană totală: trup şi spirit. Înainte de cădere, nu exista nici o fisură între ceea ce putea fi cunoscut despre persoană prin simţuri şi spiritul său "ascuns" în lăuntru. După cădere, bărbatul şi femeia au înţeles deodată că sunt goi. Cuvintele din Geneză 3,7 "dezvăluie o anumită fractură constitutivă în lăuntrul persoanei, o ruptură, să spunem aşa, a unităţii spirituale şi somatice originare a omului". Papa Ioan Paul al II-lea a numit această experienţă "pudoarea originară", atribut uman care se menţine în starea noastră istorică prezentă. Căderea a făcut dificil ca oamenii să vadă totalitatea celorlalte persoane, şi această dificultate se vede cel mai acut în relaţiile adeseori distruse dintre bărbaţi şi femei.
Articolul de faţă, a cărui parte a doua v-o prezentăm în acest număr al revistei, se concentrează asupra primei părţi a Teologiei trupului a Papei Ioan Paul al II-lea, care lărgeşte viziunea asupra umanităţii de la această viaţă (omul istoric) la ceea ce Dumnezeu a intenţionat pentru om înainte de cădere (omul originar), precum şi la ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru cei care îl iubesc (omul escatologic). Cele trei reflecţii sunt asemănătoare unui "Triptic" - o pictură pe trei panouri ataşate, în care este absolut necesar să fie văzute toate cele trei secţiuni pentru a înţelege întreaga pictură. Dacă în prima parte a articolului s-a vorbit despre omul originar, în acest număr este prezentat omul istoric şi omul escatologic.
Omul istoric - problema adulterului
Papa Ioan Paul al II-lea îşi începe reflecţiile din cea de a doua parte a tripticului - care se referă la omul istoric - analizând viziunea reductivă pe care o avem unii despre alţii. Papa citează din nou cuvintele lui Isus: "Aţi auzit că s-a spus: Să nu comiţi adulter. Eu însă vă spun că oricine priveşte o femeie, dorind-o, a şi comis adulter cu ea în inima lui" (Matei 5,27-28). Fără să piardă ocazia de a afirma încă o dată subiectivitatea omului - statutul lui de persoană, Papa Ioan Paul al II-lea menţionează că "a privi cu dorinţă" este în mod clar un act interior pe care numai oamenii, nu şi animalele, îl pot înfăptui. Mai important este modul radical în care Cristos se adresează audienţei Sale, care considera adulterul ca încălcarea unui drept de proprietate a bărbatului asupra soţiei sale şi, prin urmare, doar un păcat trupesc. "Necesitatea efectivă a monogamiei ca implicaţie esenţială şi indispensabilă a poruncii ‘Să nu comiţi adulter' nu a ajuns niciodată la conştiinţa şi etosul generaţiilor ulterioare ale Poporului Ales".
Cuvintele lui Cristos ne reamintesc faptul că rădăcina păcatului de adulter nu este o problemă de proprietate. Mai degrabă, adulterul rupe legământul personal dintre bărbat şi femeie şi este antiteza fidelităţii conjugale, un "bun care poate fi realizat în mod adecvat numai în cadrul relaţiei exclusive dintre cei doi (adică în relaţia de căsătorie dintre un bărbat şi o femeie)". Dacă actul conjugal dintre soţi este "semnul adevărat" al legământului iubirii în ceea ce Papa Ioan Paul al II-lea numeşte "semnificaţia conjugală a trupului", atunci, în contrast, păcatul adulterului (sau relaţiile sexuale extra-maritale de orice fel) reprezintă absenţa posibilităţii de communio. Prin acest păcat, în loc de unitatea promisă în mod exclusiv unul altuia prin trup, minte şi suflet, în totalitatea persoanei, cuplul adulter rupe unitatea care însoţeşte participarea la cea mai profundă şi personală activitate umană: sexualitatea. Cuplul comite în esenţă o înşelătorie prin trupurile proprii, fiindcă nu este prezent nici un legământ de căsătorie care să protejeze statutul deplin de persoană al partenerilor şi nici al copiilor care ar putea fi concepuţi de ei.
Chiar şi "a privi cu dorinţă" (ca opusul actului complet de adulter) separă semnificaţia conjugală de trup şi de persoana considerată ca întreg. Un astfel de act intră în conflict cu demnitatea inerentă a persoanei, prin îndepărtarea "existenţei reciproce a bărbatului şi femeii de perspectivele ‘comuniunii' personale" şi reducerea persoanei "la dimensiuni utilitare, în a căror sferă de influenţă o fiinţă umană ‘se foloseşte' de o altă fiinţă umană..." O astfel de reducere reprezintă tot o "antropologie inadecvată", fiindcă fundamentul său incomplet constă în înţelegerea falsă a semnificaţiei persoanei umane şi, în particular, a persoanei umane în trup, care este bărbat sau femeie.
Papa Ioan Paul al II-lea consideră că învăţătura lui Cristos despre adulter nu atât acuză "inima", ci mai degrabă ne cheamă la ceva mai înalt, în care să trăim unitatea originară descrisă în Geneză, cât mai mult posibil, în starea noastră de după cădere. Învăţătura lui Isus este adeseori criticată (ca fiind o întoarcere la maniheism, care condamnă trupul ca fiind "rău"). De fapt, învăţătura despre adulter cheamă oamenii să se considere unii pe alţii ca daruri, în întregul lor statut de persoane, atât ca interior cât şi ca exterior, ca unitate trup-minte-spirit. Acest lucru este posibil prin "răscumpărarea trupului" de către Cristos, care ne permite să redobândim, printre altele, "o conştientizare clară a semnificaţiei conjugale a trupului", adică ce înseamnă cu adevărat a-l "cunoaşte" pe celălalt în cadrul iubirii conjugale.
În rezumat, omul istoric (adică fiecare dintre noi, în această călătorie pe pământ) este chemat să exercite "stăpânirea de sine" prin care "împlineşte ceea ce este esenţialmente personal în el însuşi". Când practicăm virtuţile morale, cum sunt cumpătarea şi castitatea, devenim de fapt mai umani, sau poate mai bine spus, devenim mai asemănători chipului lui Dumnezeu. Prin harul lui Isus Cristos, devenim persoane integrate, care ducem cu mai mult succes "lupta" împotriva a ceea ce tinde să separe spiritul şi trupul.
Omul escatologic
Până acum am privit fiinţele umane aşa cum le-a avut în intenţie Dumnezeu la început (omul originar) şi apoi, aşa cum suntem noi (omul istoric). Pentru a completa imaginea a ceea ce înseamnă a fi om, Papa Ioan Paul al II-lea analizează omul "ceresc" sau escatologic - al treilea panou al Tripticului. Dacă întrebarea fariseilor despre divorţ a constituit impulsul pentru reflecţia despre omul originar, reflecţiile despre omul escatologic sunt generate de întrebarea saduceilor privind căsătoria în cer.
În Marcu 12,20-27, saduceii încearcă să îi întindă lui Isus o capcană, întrebându-l despre leviratul căsătoriei (fragmentul se regăseşte în Matei 22,24-30 şi Luca 20,27-40). În acel timp, dacă o evreică rămânea văduvă şi fără copii, fratele soţului decedat trebuia să o ia de soţie şi să încerce să îi dăruiască urmaşi. Dacă, în mod ipotetic, lucrul acesta s-ar fi întâmplat de şapte ori, atunci saduceii, care nu credeau în viaţa de după moarte, se întrebau a cui soţie ar trebui să fie după înviere această femeie care a rămas de mai multe ori văduvă. Aşa cum a procedat adesea, Isus respinge premizele saduceilor, reorientând discuţia spre probleme mai importante. Ultima parte a răspunsului Său ne reaminteşte că Dumnezeu este Dumnezeul celor vii, nu al celor morţi (versetele 26-27). Prima parte accentuează faptul că aceia care învie din morţi "nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii din ceruri" (versetul 25). Papa Ioan Paul al II-lea menţionează că răspunsul lui Cristos ne spune că atât "căsătoria cât şi procrearea nu constituie viitorul omului escatologic. În înviere, acestea îşi pierd esenţialmenteraţiunea lor de a fi".
Deşi trupurile înviate vor păstra caracterul masculin sau feminin, va exista "o spiritualizare care este diferită de aceea din viaţa terestră (şi diferită chiar şi de aceea de la ‘începuturi')". Această nouă spiritualizare va marca eliberarea de "opoziţia" dintre minte şi trup şi întoarcerea la armonia perfectă dintre ele. Va fi o realizare a "auto-comunicării lui Dumnezeu în însăşi divinitatea Sa, nu numai către sufletul omului, ci către întreaga subiectivitate psihosomatică a omului", altfel spus, către întreaga persoană constând din trup şi suflet integrate.
Ce se poate spune însă despre "semnificaţia conjugală a trupului" care predomină atunci când avem în vedere omul în starea originară şi în starea istorică ? Să ne reamintim că pentru Papa Ioan Paul al II-lea, trupul este "conjugal" fiindcă permite bărbatului şi femeii să se dăruiască unul altuia complet, în totalitatea umanităţii lor (fizic şi spiritual). La înviere, fiecare se va dărui pe sine însuşi total lui Dumnezeu, cu "o iubire de o asemenea profunzime şi putere de concentrare asupra lui Dumnezeu însuşi... încât va absorbi complet întreaga subiectivitate psihosomatică a persoanei... concentrare care nu poate fi altceva decât deplina participare la viaţa interioară a lui Dumnezeu, adică la însăşi Realitatea trinitară..."
Adeseori se subliniază că numai "sufletul" ar fi esenţial în viaţa de după moarte, trupul fiind ceva secundar, care se "ataşează" iarăşi la suflet în cursul învierii generale. Dimpotrivă, conceptul de mai sus reafirmă importanţa de durată şi integralitatea trupului pentru definirea persoanei umane. În loc să considere trupul ca fiind, poate, o anexă spiritualizată a persoanei înviate, Papa Ioan Paul al II-lea afirmă că vom cunoaşte iubirea lui Dumnezeu în totalitateastatutului nostru de persoane cu trup.
Celibatul pentru împărăţie
În fine, celibatul pentru împărăţia cerurilor joacă de asemenea un rol important în înţelegerea adecvată a sexualităţii umane. Papa Ioan Paul al II-lea revine la problema divorţului (Matei 19), şi anume la reacţia discipolilor la învăţătura lui Isus despre iubirea fidelă din căsătorie, care pare atât de dificilă, încât replica discipolilor e că "este mai bine să nu se căsătorească". Isus afirmă că "nu toţi înţeleg cuvântul acesta" (despre fidelitatea conjugală), dar continuă să-i laude pe aceia care au renunţat la căsătorie pentru împărăţia cerurilor (cf. Matei 19,12). Ca şi învăţătura despre "adulterul în inimă", trebuie să înţelegem că problema "abstinenţei pentru împărăţia cerurilor", aşa cum o numeşte Papa Ioan Paul al II-lea, era o idee radicală pentru poporul Vechiului Testament, care, date fiind cuvintele din Geneză 1,28, considera fertilitatea ca o binecuvântare, iar lipsa copiilor - un blestem.
Papa Ioan Paul al II-lea afirmă că aceia care rămân în stare de celibat pentru împărăţia cerurilor au o "sensibilitate particulară a spiritului uman, care pare să anticipeze, deja în condiţiile vieţii acesteia trecătoare, ceea ce va avea omul la învierea viitoare". Harul celibatului pe viaţă este "o invitaţie la solitudine pentru Dumnezeu... care nu încetează niciodată să fie o dimensiune personală a naturii fiecăruia (bărbat sau femeie), o nouă şi chiar mai deplină formă de comuniune intersubiectivă cu ceilalţi". Totuşi, acest celibat nu neagă communio personarumarătată ca esenţială pentru căsătorie. Dimpotrivă, celibatul pentru împărăţia cerurilor permite communio cu ceilalţi, care este la fel de importantă şi potenţial la fel de rodnică (din punct de vedere spiritual).
Concluzii
Această viziune-triptic despre "umanitatea integrală" întăreşte prin Scriptură ceea ce Karol Wojtyła a căutat să demonstreze din punct de vedere filosofic. Explicarea umanităţii integrale, care este teza finală a Teologiei trupului, este esenţială pentru a înţelege şi a ne opune imoralităţii contracepţiei artificiale şi divorţului. Numeroase argumente teologice care susţin contraceptivele justifică separarea necesităţilor "spirituale" ale unirii conjugale (i.e. necesitatea actului sexual) de problema "pur şi simplu fizică" a spaţierii naşterilor. Utilizarea unui sterilet sau a unor mijloace biochimice pentru împiedicarea fertilizării este redusă astfel la un rău predominant fizic sau "ontologic", care trebuie să fie "cântărit" în ansamblul situaţiei conjugale a celor doi soţi. În societatea seculară, primatul raţionalităţii cu excluderea trupului ca parte integrantă în definirea persoanei umane a dus la legalizarea avortului şi justificarea cercetării pe celule rădăcină cu distrugerea embrionilor umani.
Prin urmare, cum se îmbină aceste trei stări ale omului (omul originar, istoric şi escatologic) pentru a forma imaginea totală a ceea ce înseamnă a fi persoană umană, şi în mod specific bărbat şi femeie în cadrul căsătoriei? Mai întâi, toate cele trei stări pun accentul pe statutul de persoană şi pe unitatea psihosomatică a omului. Omul originar are nevoie de trup ca să efectueze activităţile specific umane (de exemplu, să lucreze pământul) şi să manifeste continuu comportamente pe care animalele nu le au (de exemplu, solitudinea sau bucuria unităţii). Omul istoric învaţă faptul că adulterul nu este numai un act fizic de violare a proprietăţii, ci şi un act interior. Chiar şi numai comiterea "adulterului în inimă" este un atac la adresa demnităţii umane. Învăţătura lui Cristos despre înviere reaminteşte faptul că trupul este de asemenea esenţial pentru persoana umană în viaţa de dincolo, în starea omului escatologic.
Fiecare parte din acest Triptic contribuie în mod esenţial la revelarea semnificaţiei depline a persoanei umane. Descrierea bucuriei bărbatului în Geneză după ce Dumnezeu a creat femeia revelează faptul că fiinţele umane trebuie să realizeze comuniunea unele cu celelalte. Prin căsătorie, bărbatul şi femeia intră într-un legământ conjugal pe care Creatorul însuşi l-a făcut posibil prin crearea oamenilor ca "bărbat şi femeie", astfel încât "cei doi să fie un singur trup" şi să poată imita, într-o manieră proprie, acea communio personarum a Preasfintei Treimi. Această viziune este mult mai bogată şi mai profundă decât concepţia seculară care reduce căsătoria la un cuplu care semnează un simplu contract care poate fi anulat atunci când nu mai satisface nevoile uneia sau a ambelor părţi.
Perspectiva istorică ne aminteşte că voinţa şi raţiunea noastră sunt întunecate de pasiunile care ne orbesc, împiedicându-ne să îl vedem pe celălalt ca fiind darul destinat nouă de Dumnezeu pentru a fi pe deplin umani. În loc de aceasta, îi vedem adesea pe ceilalţi ca obiecte care împlinesc dorinţele şi necesităţile noastre. Unul dintre efectele acestei naturi decăzute este starea de confuzie care ne face să acceptăm relele, cum ar fi mijloacele contraceptive, ca fiind "rezonabile", dacă nu chiar "bune". Prin harul lui Dumnezeu, totuşi, putem să recunoaştem răul atunci când există, să refuzăm să-l numim "bun" şi să urmărim adevărata noastră împlinire. Perspectiva escatologică ne reaminteşte că scopul nostru final este unirea cu Viziunea Beatifică. În culturile care consideră sexul drept un bine suprem, învăţătura lui Cristos că în cer nu există căsătorie reafirmă valoarea castităţii şi, în special, valoarea celibatului pe viaţă care anticipează împărăţia care va veni.
Teologia trupului oferă multe alte reflecţii asupra unor pasaje din Sfânta Scriptură. În ansamblu, Teologia trupului oferă un răspuns ferm, frumos şi pozitiv la numeroasele probleme sociale contemporane la a căror rădăcină stă sexualitatea. Cateheza Papei Ioan Paul al II-lea oferă o profunzime care satisface orice înălţime teologică şi spirituală. În acelaşi timp, oricine, indiferent de pregătirea teologică, poate beneficia cugetând la reflecţiile biblice oferite aici.