Asociatia Familiilor Catolice Asociatia Familiilor Catolice
"Dacă suferi pe nedrept - mulţumeşte lui Dumnezeu, atât pentru nedreptate cât şi pentru suferinţă ...
Ai prefera oare să ai de suferit pe bună dreptate?"
Monseniorul Ghica

Articole Politica

Familia şi Uniunea Europeană, Familia şi Biserica

Părinte Fabian, în primele luni ale anului 2007 s-a desfăşurat o campanie de semnături în favoarea familiei al cărei nucleu principal este legătura dintre un bărbat şi o femeie. Abia „intraţi în Europa" suntem provocaţi să ne întrebăm: „Cum vede Europa familia, cum vede Biserica familia?"
Răspund la întrebare amintind că declaraţia universală a drepturilor omului (10 dic. 1948) defineşte: „familia este nucleul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul de a fi protejată de societate şi Stat" (art. 16. c.3). Declaraţia apără instituţia naturală a familiei, la fel şi Biserica. Îngrijorătoare sunt actualele demersuri, care trădează angajamentele de acum 60 de ani. Diferitele studii pe această temă arată că politicile efective în loc să fie în slujba familiei sunt contrare acesteia.
Mă gândesc la trei mari tendinţe: a) dezvoltarea drepturilor (sociale, civile, politice, economice) privilegiază mai ales individul (sau adunările de indivizi) pe când familia ca atare este din ce în ce mai puţin recunoscută. Se vorbeşte tot mai mult despre responsabilităţile indivizilor în familie, dar nu de cele ale familiei ca atare. Dreptul pozitiv nu mai foloseşte noţiunea de responsabilitate a familie, fapt ce merge mână în mână cu perderea persoanlităţii juridice a familiei şi prin urmare cu diminuarea rolului său social; b) familia este considerată locul unor simple legături private (privacy) şi prin urmare echivalată cu o alegere oarecare, care are la bază gusturi comune, opţiuni, aranjamente în funcţie de interese private (fără o responsabilitate publică); c) conceptul de familie este din ce în ce mai nedeterminat şi tinde să coincidă cu simpla coabitare sau cu „familia din registrul de evidenţă a populaţiei (household)". Recomandările comunitare dar şi legislaţiile naţionale fac concesii din ce în ce mai largi în a recunoaşte beneficii uniunilor liber consimţite. Chiar dacă acestea rămân formal distincte de familie şi de drepturile sale, acestor moduri de agregare, asociere li se dă o legitimare, iar în ochii opiniei publice se prezintă ca o alternativă familiei.
Ce înţelege aşadar Europa prin familie? Mai recunoaşte Europa ceea ce se afirma în declaraţia drepturior universale ale omului? Există o distincţie între familie ca o formă socială cu funcţiuni proprii, unice şi de neînlocuit, şi uniunile de fapt?
Răspunsul nu este simplu. Nu putem nega că legislaţia europeană dă o prioritate realţiei dintre părinţi şi fii şi că are o grijă pentru bunăstarea cuplurilor. În realitate UE nu a înlocuit familia cu o altă formă social şi juridic echivalentă. În plus situaţiile sunt destul de diferite de la o ţară la alta. Putem afirma în schimb că UE tinde să acorde din ce în ce mai mică importanţă familiei ca subiect social specific şi esenţial pentru viaţa publică. În joc este legătura familiară ca relaţie de deplină reciprocitate între un bărbat şi o femeie şi între generaţiile conexe. Asistăm la o slăbire a familiei, a importanţei acesteia. Pe scurt, amintesc trei puncte ale procesului de corodare a familie: a) UE vede în familie mai mult o moştenire istorică decât o instituţie pentru viitor; familia este o instituţie pentru viitor, nu doar pentru că în cele din urmă va supravieţui, dar şi pentru că locul cel mai propice naşterii unei noi vieţi este legământul conjugal, garanţie a viitorului societăţii; b) accentul pus pe drepturile individuale restrânge domeniul legilor care apără legăturile familiare stabile, bazate pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie; paradoxal formele de viaţă până acum problematice devin normale: familii despărţite, familii monoparentale, alte uniuni ...; c) UE nu susţine îndeajuns asociaţiile de familii, organizaţiile care tutelează şi promovează drepturile familiei.
Care sunt efectele acestor politici?
Simplu! Familia ca instituţie naturală este izvor de comuniune. Tesutul social, care are la bază familia, prin natura lui produce acel grad de bunăstare (nu neapărat materială!) care se traduce în atenţia faţă de educaţia copiilor şi tinerilor, îngrijirea bătrânilor, grija faţă de persoanele cu handicap, egalitatea între persoane, solidaritatea între generaţii. Familia este o resursă inepuizabilă. Efectul acestor politici este secătuirea acestui izvor. Se poate trăi fără apă?
Prin urmare, campania de semnături are drept scop sensibilizarea opiniei publice cu privire la importanţa familiei, dar şi promovarea unor legi care să o tuteleze...
Avem speranţa că, în România, clasa politică va răspunde pozitiv acestei iniţiative... Recunoaşterea familiei bazată pe legătura stabilă dintre un bărbat şi o femeie rămâne un capital social inepuizabil. Un efect al campaniei ar putea fi apariţia asociaţiilor de familii....
Ce spune Biserica despre familie?
Paginile revistei găzduiesc în mod constant articole despre activităţile pastorale care vizează familia. Ele sunt o oglindire a grijii pe care Biserica noastră locală o arată faţă de familie. Îmi permit să nu dau un răspuns explicit la întrebarea pusă. În schimb mă voi opri asupra celebrării din prima duminică din iunie: taina Sfintei Treimi. În taina lui Dumnezeu, unul şi întreit, se reflectă şi taina familiei. Modul de a fi al Treimii şi unitatea şi distincţia dintre persoanele Sfintei Treimi stau la baza vieţii spirituale... Doresc astfel să arăt că Biserica susţine familia plecând de la ceea ce este tainic, de la ceea ce, chiar dacă nevăzut, este esenţial. Sper de asemenea că accentul pus pe problematica unităţii şi distincţiei între persoane să arate cât de importantă este reciprociatea...
Cum să înţelegem modul de a fi al Sfintei Treimi?
Sfânta Treime este sânul în care am fost zămisliţi conform cu chipul Fiului (cf. Ef. 1,4). Toată viaţa noastră de la naştere la moarte este pusă sub semnul său. Sfânta Scriptură spune că „Dumnezeu este iubire" (1 In 4,16). Dacă este iubire, atunci trebuie să iubească pe cineva. De câte ori Dumnezeu Tatăl vorbeşte în Evanghelie o face pentru a ne revela ceva despre Fiul: „Acesta este Fiul meu preaiubit pe el să-l ascultaţi". Fiul vorbeşte de Tatăl: „l-am preamărit şi-l voi mai preamări". Nici Duhul Sfânt nu vorbeşte despre sine. Ne învaţă să spunem Abba şi Maranatha. Ce frumos ar fi dacă stilul de viaţă dumenzeiască ar fi şi cel al unei familii. Tatăl nu ar avea ca principală preocupare afirmarea propriei autorităţi, cât pe cea a mamei. Mama, chiar mai înainte de a învăţa copilul să spună mamă, l-ar învăţa să spună tată. Aceasta este de fapt legea iubirii: a lăsa celuilalt primul loc. Sfânta Maria a asimilat perfect această lege. În cazul regăsirii lui Isus la templu a spus: „Tatăl tău şi cu mine, te-am căutat cu îngrijorare". Ea pune îngrijorarea Sfântului Iosif mai înainte de a sa: „tatăl tău şi eu" nu „eu şi tatăl tău".
Dar unitatea şi deosebirea...?
Dumnezeul creştin este unul şi întreit; este comuniune de iubire. Doar în iubire pot fi conciliate unitatea şi pluralitatea: în Dumnezeu unitatea naturii şi treimea persoanelor, simplitatea dumnezeirii şi distincţia persoanelor. La nivel uman, sunt reconciliaţi bărbatul şi femeia, cele două moduri de a fi ale unicei naturi umane. Iubirea crează unitatea în diversitate: unitate de intenţii, de gândire, de voinţă, deosebirea subiectelor, a caracteristicilor lor, şi la nivel uman a sexelor. Diversitatea este mai presus de toate deplinătate. Faptul acesta se remarcă şi în exclamaţia lui Adam la vederea Evei: „os din oasele mele, carne din carnea mea". El primeşte de la Dumnezeu alteritatea sexuală cu încântare.
Şi reciprocitatea...
Vorbind despre omul ca şi chip al Dumnezeului-Iubire, Familiaris consortio, nr. 11, scoate in evidenţă o dimensiune fundamentală a iubirii, dăruirea, prin care se realizează unitatea şi deosebirea (diversitatea): „Prin urmare sexualitatea umană, prin care bărbatul şi femeia se dăruiesc unul altuia cu toate actele proprii şi exclusive ale soţilor, nu e ceva pur biologic, ci este nucleul însuşi al persoanei umane ca atare. Ea se realizează în mod uman, numai dacă este parte integrală din iubirea cu care bărbatul se dăruieşte femeii cu toată fiinţa sa şi invers, până la moarte. Dăruirea fizică totală ar fi o minciună dacă n-ar fi semnul şi rodul dăruirii personale totale, în care este prezentă întreaga persoană, chiar şi în dimensiunea ei temporară; căci dacă persoana umană îşi rezervă ceva, sau îşi reţine o posibilitate de a decide altfel în viitor, deja prin acest fapt dăruirea n-ar mai fi totală. Această dăruire totală cerută de iubirea conjugală, corespunde exigenţelor unei fecundităţi responsabile, care înţeleasă aşa cum este de a da fiinţă unei vieţi omeneşti, prin natura sa depăşeşte simpla ordine biologică şi o investeşte cu un complex de valori personale în virtutea cărora creşterea armonioasă a fiinţei este aportul durabil şi unit al ambilor părinţi".
In concluzie, autenticile valori personale nu pot fi înţelese în afara familiei. Familia, prin vocaţia sa, rămâne unică. Legislaţia care promovează familia ca instituţie naturală, fondată pe legătura dintre un bărbat şi o femeie uniţi în taina căsătoriei, corespunde in ultimă instanţă adevărului revelat în Sfânta Scriptură.

Str. Gral. Henri M. Berthelot 19
sector 1, 010164 Bucureşti
Tel: 021 405 6262
Copyright © 2015 Asociatia Familiilor Catolice - Web design and programming
Română English