Articole Familie

Familia şi iubirea

Actualitatea Creştină : Se vorbeşte mult despre iubire. Este ceva propriu soţilor, propriu familiei, este un sentiment...
Pr. Fabian Măriuţ : Iubirea nu este proprie doar soţilor şi familiei şi nu este doar un sentiment. Este mult mai mult. Este şi alegere, angajare, dăruire de sine...Putem vorbi în mai multe feluri despre iubire: afecţiune, prietenie, iubire erotică, dar şi iubire agapică. În acest fel, constatăm că există diferite grade şi forme ale iubirii, toate legate între ele. Însă la baza adevăratei iubiri se află dăruirea de sine. Aici stă fundamentul ei. Şi Evanghelia ne învaţă: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât acela care-şi dă viaţa pentru prietenii săi" (In. 15, 13). Cred că nu e întâmplător faptul că în perioada Crăciunului Biserica ne propune cu insistenţă anumite fragmente din Evanghelia Sfântului Ioan şi din Prima sa scrisoare, în care apostolul spune : „Dumnezeu este iubire" (In 4, 8.16).
Aceste cuvinte arată cine este Dumnezeu în Sine însuşi şi vorbesc despre natura sa profundă. În sărbătoarea Crăciunului, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, noi putem să descoperim această radicalitate a iubirii ca dăruire. „Un prunc ni s-a dat nouă" (Lc, Mt) - nu pentru meritele noastre, nu pentru virtuţile noastre, ci din nemărginirea iubirii, care nu pune condiţii şi care aşteaptă doar un lucru: să fie primită.

A.C. : Dacă Dumnezeu este iubire şi ne oferă exemplul Său de dăruire, de unde provin crizele ce apar câteodată în interiorul familiei ?
Pr. F.M : Să reluăm aceleaşi cuvinte ale Sfântului Ioan: „Dumnezeu este iubire". Mi se pare că este necesar să păstrăm intactă ordinea cuvintelor din propoziţie. O inversare a lor, de felul „iubirea este Dumnezeu" ar putea fi riscantă. Dacă iubirea devine „un Dumnezeu", în acelaşi timp ea devine un idol. Idolatrizând iubirea, o reducem la plăcere, la utilitate, la ceva convenabil, se alterează dimensiunea sa de a fi un dar. Cred că asistăm în nenumărate situaţii la o astfel de profanare a iubirii, o iubire ruptă de izvorul ei, care este Dumnezeu, unica sursă a iubirii. Iubirea/idol pune capăt dăruirii de sine...

A.C. : Cum se produce această ruptură?
Pr. F. M. : Aş încerca să răspund acestei întrebări făcând din nou apel tot la învăţătura Sfântului Ioan. El ne vorbeşte despre cele trei pofte: a trupului, a ochilor şi trufia vieţii (1In 2). Dacă omul se lasă dominat de ele, atunci iubirea e îndreptată doar spre satisfacerea propriului „eu". E vorba în esenţă de victoria - dacă se poate spune victorie - a omului instinctelor asupra omului chemat la libertate, o libertate interioară, mai precis.
Dăruirea de sine presupune această libertate interioară. Oamenii dominaţi de una dintre cele trei pofte nu mai sunt liberi.

A.C. : Este un drum care se poate face invers ?
Pr. F. M. : Cu siguranţă. Am putea vorbi de o trecere de la o iubire umană - în care este inclusă şi latura pasională - la o iubire spirituală. Atenţie, însă: iubirea spirituală nu neagă trupul, nici pasiunile acestuia ci mai degrabă le asumă. Nu neagă nimic din ceea ce este natură în om, nu neagă iubirea umană. Însuşi cuvântul „natură" (provenit din latinescul nasci), pentru tradiţia creştină de la Origene încoace, presupune un principiu, o origine în care toate erau bune şi bine ordonate. Întruparea Fiului lui Dumnezeu ne confirmă această bunătate a naturii umane. Prin Întrupare El vine să vindece dezordinile care s-au instaurat în această natură şi să orienteze fiecare persoană umană spre adevăratul bine, prin adevărata iubire.

A.C. : Adevărata iubire este strâns legată de fericire. Dar în jurul nostru, mediatizate, abundă tot felul de "reţete ale fericirii". De la stilurile de viaţă recomandate drept garanţie a "fericirii" şi până la fericirea durabilă a iubirii spirituale este o distanţă foarte mare.
Pr. F. M. : Această orientare spre o iubire spirituală garantează o integralitate şi integritate a vieţii omului. Ce ne furnizează mass media, de multe ori în mod vădit propagandistic, este o iubire fragmentată, o iubire care tinde spre un bine parţial, de multe ori spre un bine aparent. Sfântul Toma D'Aquino, marele teolog al Evului Mediu, definea iubirea prin cuvintele: „a voi binele celuilalt". Iată că iubirea are două obiecte, două scopuri: binele şi pe celălalt. Când noi iubim doar binele, fără să-l avem în vedere şi pe celălalt, de fapt ne iubim doar pe noi înşine. Iată lucrarea specifică a poftelor dezordonate. Însă când iubim binele celuilalt, într-un anumit fel ne golim de noi înşine, ca el să se bucure de acest bine. Ce altceva ne învaţă Dumnezeu prin întruparea Fiului Său, dacă nu această bucurie totală, care înseamnă şi bucuria aproapelui? O dăruire care trece prin patimă şi moarte, „pentru noi şi pentru a noastră mântuire" (cuvinte din „Crez").

A.C. : Cum ne putem apăra de mentalitatea care induce iubirea interesată? Ce putem face ? Fiul lui Dumnezeu a venit să ne mântuiască şi ca familie ?
Pr. F. M. : Fragmentarea iubirii, strâns legată de o fragmentare a binelui, este datorată, spunând-o în mod plastic, inversării binomului „Dumnezeu este iubire", în „iubirea este Dumnezeu". Iubirea devine în acest fel o marfă scoasă pe piaţă, la mezat. Ea nu mai revelează intimul persoanei umane, ci devine un instrument mercantil. Şi cred că de aici apar nenumărate crize care, iată, ating pe fiecare persoană în parte, familiile, dar şi societatea. Datoria noastră este de a lua poziţie în faţa unor astfel de provocări. Ce am putea face ? Să le contracarăm în mod public ? Poate! Dar ni se pare greu, dacă nu uneori chiar imposibil. S-ar putea obiecta că „suntem prea mici pentru un război atât de mare". Şi totuşi, putem face ceva. Convingerea noastră creştină ne spune că nu putem rămâne cu mâinile încrucişate. În cadrul realităţilor noastre parohiale, ne putem uni forţele prin constituirea de grupuri de persoane şi familii, care crescând în prietenie şi credinţă, pot să demonstreze prin propria lor viaţă că iubirea este posibilă. Ba mai mult, e posibilă acea iubire spirituală despre care vorbeşte şi Conciliul Vatican II: "omul este singura făptură pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi şi care nu se poate realiza decât printr-o dăruire dezinteresată de sine" (Gaudium et Spes, 24). Cred că o astfel de dăruire dezinteresată, care este dispusă mereu şi să primească, este esenţa iubirii: între soţi, în familie, între prieteni... Grupurile de familii ar putea fi primii germeni ai acelei "civilizaţii a iubirii" despre care vorbea Papa Paul al VI-lea la încheierea Anului Sfânt, pe data de 25 decembrie 1975: în chiar ziua Sfântă a Crăciunului.