Articole Familie

Familia şi copii

Familia şi copii

Copii sunt un dar de mare preţ. Maternitatea şi paternitatea îşi află împlinirea tocmai în acest dar. Ce ne poate spune biserica despre copii, despre credinţa lor?
Într-o Scrisoare adresată copiilor papa Ioan Paul al II-lea evidenţia valoarea inestimabilă a copilăriei plecând de la cuvintele lui Isus: „«Dacă nu veţi deveni asemenea copiilor, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor»?" (Mt. 18,3). Apoi pune întrebarea: „Oare nu a făcut Isus din copil un model pentru adulţi prin această învăţătură?". Iată răspunsul papei: „În copil există ceva de care nu trebuie să se lipsească niciodată cel care vrea să intre în Împărăţia cerurilor. Cerul este făgăduit celor simpli asemenea copiilor, celor care se abandonează şi dau dovadă de încredere, care asemenea lor sunt curaţi şi bogaţi în bunătate. Numai aceştia îl pot afla pe Dumnezeu ca Tată şi pot deveni la rândul lor copii ai lui Dumnezeu". Papa foloseşte chiar expresia „evanghelia copilului", deoarece copilul oferă adultului un model de încredere, curăţie şi bunătate. Prin simplitatea sa copilul ajută persoana adultă să descopere esenţa credinţe, adică încrederea şi încredinţarea.

Ca persoane mature (părinţi, învăţători, profesori) ne plângem de faptul că copii au devenit tot mai dificili, ori cum spunem în mod obişnuit „nu ne ascultă?". Sunt mai dificili copii de astăzi faţă de cei de odinioară?
Nu putem afla răspunsul la întrebare, fără a pune şi întrebarea complementară: sunt mai dificili adulţii de astăzi decât de cei de odinioară? Fără îndoială coordonatele după care se desfăşoară traiul zilnic sunt mult schimbate. Revoluţia informațională a impus noi poveri care apasă pe spatele părinţilor. De multe ori acestora le este greu să ţină în frâu dorinţele copiilor. De modul cum ei reuşesc să le răspundă acestor dorinţe depinde în mare parte şi răspunsul la întrebarea asupra „copilului dificil". Când copilul este răsfăţat peste măsură, când părinţii (mai ales tatăl, simbol al legii şi purtător al autorităţii) nu ştie să spună „nu", riscul ca un copil să devină capricios, ori viciat, este mare.

Ce ar fi copilul răsfăţat?
Apelez din nou la textul biblic din evanghelistul Matei. Împărăţia cerurilor aparţine „unora ca aceştia" (Mt 19,14). Afirmaţia este aşezată între două episoade: primul prezintă motivele pentru care o persoană ar renunţa la căsătorie pentru a alege fecioria, iar al doilea pentru care o persoană ar renunţa la bunurile pământeşti. Iar cum copii atât timp cât sunt copii nici nu se căsătoresc nici nu posedă bunuri, cel puţin din punct de vedere juridic, împărăţia aparţine acelora care sunt asemenea lor. La lumina acestei explicaţi, ne dăm seama cât de problematică este situaţia în care copiii şi-ar încălca statutul lor. Ar cădea desigur într-o formă de abuz. Cine este răspunzător de acest dezechilibru? Copilul? Cât de pripit ar fi acest răspuns? În primul rând responsabilitatea cade pe adulţi (familie, şcoală) dar şi pe societate (stradă, stadion, club, media). Când modelele comportamentale introduc copilul în lumea lui a avea, a face uz, este foarte probabil ca acel copil să fie dificil... dar este o dificultate însuşită, deprinsă... copilul vrea să se joace de-a adultul. Să nu uităm că pentru copii jocul şi joaca sunt componente fundamentală a realităţii în care trăiesc.

Ce pot face familia, părinţii, pentru a orienta copilul pe calea cea bună?
Poate o să consideraţi că răspunsul meu este simplist. Aş spune că înainte de toate fiecare părinte ar trebui să se întrebe încotro merge fiul/fiica. Să vadă care sunt aspiraţiile sale. Să vadă în ce măsură este prezent în viaţa fiului/fiicei. Desigur că este necesar ca părintele să aibă o conştiinţă fină pentru a-şi recunoaşte şi carenţele. Este nevoie de o virtute astăzi desconsiderată: umilinţa. Umilinţa te pune în faţa nevoii de a cere ajutor. Cred că în acest fel ne întoarcem la acea dimensiune fundamentală a existenţei noastre creştine: încredinţarea. O încredinţare faţă de ajutorul lui Dumnezeu şi al aproapelui. Grupurile de familii care s-ar dori să se constituie la nivel parohial şi diecezan, care au printre altele recunoaşterea comunei apartenenţe la Cristos şi Biserica se pot constitui într-un cadru în care ajutorul să fie dat şi primit, în care se creşte împreună părinţi şi copii, familii cu familii, pentru a deveni „o familie de familii". Doar un astfel de cadru lărgit, în care familia ca atare este întărită poate să fie un suport pentru copil, sau copii.