Articole Familie

Familia şi convertirea

Părinte Fabian, „convertirea" este una dintre marile teme ale vieţii creştine. Invitaţia de „a ne întoarce la Domnul" este asemenea unui refren întâlnit cu regularitate în Sfânta Scriptură şi care ne este repetat în predici. De ce atâta insistenţă?

Motivele sunt multiple. Aş aminti patru. Primul provine din faptul că Isus însuşi şi-a început misiunea sa publică prin predicarea împărăţiei cu cuvintele: „Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!" (Mc. 1,15). Gestul liturgic al impunerii cenuşii la începutul Postului Mare este însoţit de aceste cuvinte. Un al doilea motiv ţine de condiţia noastră actuală de pelerini în această lume. Pelerinul nu a ajuns încă la liman, este pe cale. Convertirea înseamnă a schimba calea, dar folosind o expresie curentă am putea spune că înseamnă „a o lua pe calea cea bună". Un al treilea motiv ţine de firea noastră păcătoasă, supusă greşelii şi păcatului. Conştiinţa propriei fragilităţi, recunoaşterea ei, este un pas important în lupta împotriva ispitelor, şi pentru întoarcerea din toată inima la Dumnezeu. De aici putem să deducem un al patrulea motiv, convertirea înseamnă o permanentă încredinţare faţă de Domnul care ne susţine cu harul său şi nu ne lasă niciodată singuri.

Impunerea cenuşii arată deci neputinţa firii umane?

Desigur! „Aminteşte-ţi că eşti ţărână şi în ţărână te vei întoarce" sunt cuvintele care însoţeau în trecut gestul liturgic în discuţie. Însă nu ne putem opri doar la această semnificaţie. Trebuie să mergem la conţinutul său spiritual. Cenuşa aminteşte „humus" -ul din care a fost făcut omul. Termenul umilinţă derivă tocmai de la substantivul „humus", în limbile latine. Impunerea cenuşii devine un act revelator. Pe de o parte descoperim bunătatea lui Dumnezeu care nu vrea moartea păcătosului dar ca el să se întoarcă şi să aibă viaţă. Pe de altă parte întâlnim omul într-o atitudine de umilinţă, recunoscând necesitatea milostivirii, iertării, a harului. Umilinţa nu este doar o atitudine ci şi o stare lăuntrică, necesară unei autentice pocăinţe.

Convertirea este „întoarcere pe calea cea bună". Care este calea cea bună pentru familie?
Mai întâi aş spune că familia ca atare este o evanghelie ca purtătoare a mesajului iubirii, al vieţii şi a atâtor valori umane de mare preţ. Însă pentru a vă răspunde la întrebare aş face apel la Familiaris consortio, nr. 58 unde se vorbeşte despre spovadă ca sacrament al convertiri şi împăcării: „Căinţa şi iertarea reciprocă în sânul familiei creştine, lucruri obişnuite în viaţa zilnică a familiei, îşi află momentul specific în pocăinţa creştină. În ceea ce priveşte pe soţii creştini, papa Paul al VI-lea a scris: «Dacă păcatul îşi are loc între ei, să nu se descurajeze, ci să recurgă cu umilinţă şi perseverenţă la mila lui Dumnezeu, care este împărţită cu îmbelşugare în Sacramentul Spovezii». Celebrarea acestui sacrament are însemnătate deosebită pentru viaţa familială, pentru că soţii şi toţi membrii familiei descoperă că păcatul este o contrazicere a legământului soţilor şi a comuniunii familiale şi atunci cu toţii se întâlnesc cu Dumnezeul «bogat în milă», care împărţind iubirea sa, care este mai puternică decât păcatul, reconstruieşte şi perfecţionează legământul conjugal şi comuniunea familială".
În acest citat putem vedea bine raportul între milostivirea lui Dumnezeu şi umilinţa omului...

Exact! Dar aş vrea să evidenţiez un alt fapt. Pentru a se bucura de milostivirea Domnului membrii unei familii trebuie să facă experienţa iertării reciproce. Cu atât mai mult soţii care în calitate de părinţi sunt chemaţi să fie un model de trăire umană şi creştină pentru fii lor...Nu se poate vorbi de adevărată convertire la Domnul dacă în viaţa zilnică nu se dăruieşte, nu se primeşte sau nu se cere iertarea. Acest exerciţiu al iertării poate fi asemănat ingredientelor care dau gust hranei. Fără de ele totul ar fi searbăd. La fel şi viţa de familie fără iertare, e searbădă... Bineînţeles pentru a-i menţine gustul este necesară umilinţa...

Cum putem dobândi această umilinţă?

Înainte de toate prin slujire ca ajutor reciproc, ca atenţie la nevoile celuilalt, ca disponibilitate de a face mereu primul pas spre el/ea (soţ ori soţie, părinte sau copil). Acesta este şi modul concret de exprimare a iertării. Nu există o iertare dusă până la capăt dacă se exclude slujirea. Fie iertarea, fie slujirea, fie umilinţa sunt alimentate de rugăciune. Doar o inimă deschisă la rugăciune poate deveni pe deplin umilă.

Ce-ar fi dacă fiecare familie ar face, în afara celebrărilor comunitare, fie acasă, fie în Biserică, cel puţin o dată în timpul Postului Mare, un Rozariu sau Calea crucii din proprie iniţiativă? Sau o oră de adoraţie în faţa Preasfântului Sacrament? Oare de cât curaj am avea nevoie? Recomandăm călduros aceste devoţiuni tuturor soţilor şi familiilor creştine. Într-un chip special le recomandăm familiilor în dificultate. Înainte de a lua o decizie irevocabilă ce-ar fi să parcurgă măcar odată împreună calea crucii, a umilinţei, şi poate chiar a iertării, aşa cum a fost învăţată de Isus.