Articole Familie

Familia şi căsătoria - sacrament al iubirii

La auzul cuvântului spiritualitate, gândul zboară aproape automat la rugăciune. Dar aici nu ne oprim asupra rugăciunii. Mai degrabă vom căuta să aflăm care este temelia vieţii spirituale în căsătorie şi familie, ca dat obiectiv. Pe scurt, spiritualitate derivă de la Spirit, iar pentru creştini de la Spiritul Sfânt. Sfântul Paul enumeră roadele Spiritului: „iubirea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa" (Gal 5,22). O definiţie a spiritualităţii este tocmai viaţa în Spirit, iar scopul său este tocmai realizarea roadelor Spiritului. Totodată spiritualitatea este viaţa în Cristos, căci Spiritul ne este dat prin Cristos. Întorcându-ne la roade, vedem că Apostolul neamurilor deschide lista cu iubirea şi o încheie cu credinţa, arătând astfel că întreaga vieţuire creştină este cuprinsă între cele două. În catehezele pe care papa Ioan Paul al II-lea le-a ţinut miercurea între 1979-1984, acesta afirma că a voit să vorbească „despre iubirea umană în planul lui Dumnezeu" . În aceeaşi optică vrem să vorbim despre iubirea umană la lumina credinţei, mai precis despre iubirea dintre soţ şi soţie, dintre părinţio şi copii la lumina credinţei. În continuare vom face câteva precizări despre iubire.

Mai întâi iubirea este originală. Cineva afirma că nimeni nu a reuşit să înţeleagă ce este iubirea, nici să o explice, nici să-i ghicească formula; şi totuşi oamenii o trăiesc fie superficial, fie cu intensitate, dar o trăiesc. Apoi, cu niscaiva ironie, adăuga că de s-ar fi descoperit secretul iubirii, aceasta ar fi fost produsă în serie. Iubirea însă, dimpotrivă, nu poate fi clonată, reprodusă. Orice iubire este mai degrabă o intuiţie de iubire şi e originală în măsura în care original este Dumnezeu, care ni s-a arătat prin Fiul Întrupat. În el se descoperă profunda demnitate la care au fost chemaţi cei căsătoriţi, anume demnitatea de a fi sacrament, semn vizibil şi permanent al lui Dumnezeu, re-prezentare trupească a raportului Cristos - Biserică. Iată de ce înţelegerea anumitor dinamici ale vieţii de cuplul nu înseamnă că s-a înţeles ce este sacramentul căsătoriei. Căsătoria rămâne mereu o taină.

Iubirea este vocaţia fiecărei fiinţe umane. Papa Ioan Paul al II-lea spunea: „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa: chemându-l la existenţă din iubire şi, în acelaşi timp, la iubire. Dumnezeu este iubire şi trăieşte în sine însuşi un mister de comuniune personală de iubire. Creându-l pe om după chipul său şi conservându-i existenţa, Dumnezeu înscrie în umanitatea bărbatului şi a femeii vocaţia, adică capacitatea şi responsabilitatea iubirii şi a comuniunii . Pentru aceasta, iubirea este vocaţia fundamentală şi înnăscută a fiecărei fiinţe umane. Întrucât este spirit întrupat, adică suflet care se exprimă în trup şi trup însufleţit de un spirit nemuritor, omul este chemat la iubire în totalitatea sa unificată. Iubirea îmbrăţişează şi trupul uman, iar trupul este făcut părtaş de iubirea spirituală" .

În al treilea rând căsătoria este un fapt măreţ. Cu ani în urmă mi-a căzut în mâini cartea lui Pavel Evdokimov, Sacramentul iubirii. Am îndrăgit titlul cărţii şi în bună parte învăţăturile sale. Din carte am înţeles că iubirea este, de fapt, conţinutul spiritualităţii în general, şi, desigur, al spiritualităţii monastice şi al spiritualităţii conjugale. Pe baza învăţăturilor patristice Evdokimov defineşte căsătoria astfel: unirea a două persoane, într-o singură fiinţă, o singură substanţă, sau calea prin care se devine un trup şi un suflet. Autorul vorbeşte chiar de eul conjugal, ca de un unic subiect, care nu suprimă nicidecum persoanele, ci după chipul Sfintei Treimi - unitate de trei persoane într-o singură natură - prin unirea conjugală cei doi sunt una - iar unitatea se realizează tocmai prin iubire. În căsătorie, ca legătură de iubire dintre un bărbat şi o femeie, se oglindește aşadar, taina Sfintei Treimi. Sacramentul iubirii devine calea de acces la principala taină a credinţei creştine, dar în acelaşi timp la taina Întrupării: deşi doi, soţul şi soţia devin un singur trup (Cf. Gn. 2,24).
Această măreţie a tainei căsătoriei o sesiza din plin Sfântul Francisc care atunci când întâlnea un soţ şi o soţie îngenunchea înaintea lor.
În al patrulea rând, Sf. Treime este sursa fiinţării şi a iubirii: „Este semnificativ că acest cuvânt al Domnului este, în cazul creării omului, completat de aceste cuvinte: «Să facem om după chipul şi asemănarea noastră» (Gen 1, 26). Înainte de a crea omul, Creatorul pare că intră în sine însuşi pentru a-i căuta modelul şi inspiraţia în misterul Fiinţei sale, care se manifestă deja aici în dumnezeiescul «Noi». Din acest mister se naşte, prin actul creaţiei, fiinţa umană: «L-a creat Dumnezeu pe om după chipul său. După chipul lui Dumnezeu l-a creat. Bărbat şi femeie i-a creat» (Gen 1, 27)" . Papa nu vorbeşte astfel de eul conjugal, la fel ca Evdokimov, ci de noi, ca reflex al Sfintei Treimi. Şi pentru asta e nevoie de credinţă. Iubire umană nu poate fi înţeleasă în afara credinţei...
Pe baza acestor premise vom răspunde la cinci întrebări.

Ce fel de spiritualitate pentru soţi şi pentru familie? Şi dintr-o perspectivă pur umană cuplul bărbat -femeie este un fapt pozitiv. Dar nu e de ajuns. Noi privim la căsătorie la lumina credinţei ca în felul acesta să răspundem implicit şi obiecţiei conform căreia că în căsătorie nu e neapărat necesară credinţa.
E firesc ca două persoane, bărbat şi femeie, să se iubească. Legătura lor este deja un sacrament al iubirii. Proto - sacrament, spune Ioan Paul al II-lea în catehezele de miercuri. Pentru o seamă de învăţaţi este un fapt strict natural ca un bărbat şi o femeie să se iubească! Dar această presupunere e prea reductivă. Contrazice aspiraţia profundă a inimii omului. Acesta ar fi primul "păcat" al cuplului, anume de a avea pretenţia de a se explica ca şi cuplu fără credinţă, dând astfel atenţie doar părţii exteriore a vieţii în doi. Doar la lumina credinţei înţeleg pe deplin cine sunt eu, cine e persoana care îmi stă alături, în ce constă raportul pe care îl construiesc, unde îşi are cuplul originea şi cine l-a voit. Doar la lumina credinţei pot vorbi cu adevărat de spiritualitate .
Astfel la întrebarea, ce fel de spiritualitate?, răspundem că înainte de toate conjugală şi familiară. O spiritualitate a unităţii, fidelităţii, stabilităţii, a locuirii unuia în altul. Apoi, în al doilea rând, viaţa spirituală a părinţilor este temelia spiritualităţii copiilor. Care este cel mai mare dar pe care părinţii îl fac copiilor? Viaţa lor spirituală: adică unitatea lor de cuplu, înţelegerea lor, iubirea lor. Odată cu căsătoria soţii nu mai trăiesc asemenea botezatului singur (single ). Trăiesc unul pentru altul . Poţi trăi unul pentru altul fără lucrarea Spiritului?
Numai astfel spiritualitatea are de-a face cu viaţa de zi cu zi: cu felul în care merg la muncă, pregătesc mâncarea, îngrijesc copii; întâia trăire spirituală se consumă între soţ şi soţie. Ceea ce vine după, nu este decât o dezvoltare a acestui conţinut de bază, care la rândul său va ajuta la creşterea spirituală a întregii familii

Care este specificul sacramentului căsătoriei? Ca să înţelegem specificul sacramentului căsătoriei să vedem mai întâi însemnătatea sacramentelor. La catehism am învăţat că sacramentul este un semn eficace, adică un semn ce conţine, manifestă, dă harul sfinţitor . De exemplu, spunând că preotul este semn al lui Isus păstor, el, preotul, nu numai că aminteşte, dar şi înfăptuieşte gesturile lui Isus păstor, comunică harul său. Sacramentele aşadar sunt "locuri" sigure în care pot să-l ating pe Isus şi să spun: "Există, pot să-l întâlnesc", aşa cum era prezent acum două mii de ani în Palestina; sunt "izvoare de lumină", surse de putere ce pun în mişcare, mijloace care transmit ceea ce conţin, ceea ce reprezintă.
Temelia celor şapte sacramente este taina persoanei lui Isus, mort şi înviat. Ca să-l putem cunoaşte şi să putem comunica cu el, ca să-l putem întâlni, El a voit să rămână mereu prezent în aceste izvoare de lumină: Isus este cel ce botează (Botezul), cel ce dăruieşte pe Duhul Sfânt (Mirul), cel care iartă (Spovada), cel care se face prezent în pâine şi vin (Euharistia), care se îngrijeşte de cei bolnavi (Maslul), prin persoana preotului (care este, aşa cum s-a spus, semn actual al lui Isus păstor şi cap al comunităţii).
Căsătoria intră în această reversare de har: e semn şi sacrament al prezenţei lui Cristos, "loc" în care putem să-l întâlnim şi cunoaşte, la fel ca şi în alte sacramente.
Realitatea naturală umană, a simplei iubiri, se întâlneşte în cei botezaţi cu dorinţa profundă a inimii de a fi sacrament, adică de a manifesta un aspect din taina lui Isus. Soţii nu trăiesc doar fiinţarea lor ca bărbat şi femeie, trăiesc, manifestă şi transmit „ceva" mult mai măreţ. Când celebrez Liturghia, înaintea momentului consacrării am doar pâinea, după însă am trupul lui Isus (Euharistia); mai întâi ca episcopul să-şi impună mâinile, am un om orişicare, după, conform cu Isus păstorul, am un preot (Preoţia); înainte de darul Duhului Sfânt primit în sacramentul căsătoriei, am un bărbat şi o femeie... dar după?

Ce noutate aduce căsătoria? Botezul este harul dat unei singure persoane, de care aceasta se face responsabilă. Căsătoria însă este harul dat relaţiei/unirii dintre două persoane, şi nu doar 50% unuia şi 50% altuia dintre soţi! Dacă fiecare dintre ei ar continua să trăiască în mod individual propriul Botez, ar fi în afara sacramentului Căsătoriei, tocmai pentru că harul este dat în vederea unităţii dintre soţi.
Să subliniem un aspect important: botezaţii care hotărăsc să se cunune în Biserică sunt, în virtutea Botezului, proprietatea lui Isus. Când mă aflu în Isus (nu-mi mai aparţin) şi pot să mă dăruiesc soției mele, respectiv soţului meu. De fapt, dau ceea ce nu posed. La rândul său Cristos îi oferă pe soţi în dar unul altuia: protagonistul căsătoriei este Isus. El vrea să retrăiască în cadrul relaţiei dintre soţi, legătura sa de nemărginită iubire cu Biserica. În Cristos, Dumnezeu s-a îndrăgostit de omenire până acolo că se întrupează, moare pe cruce. Ba chiar se oferă ca hrană: "Luaţi şi mâncați, acesta-i trupul meu". Mirele şi mireasa, în calitatea lor de botezaţi, ajungând la altar, prin Lucrarea Spiritului Sfânt, prin actul consacrator celebrat (sunt consacraţi în adevăratul sens al cuvântului), devin semn eficace al legăturii dintre Cristos şi Biserica sa, devin ei înşişi o mică Biserică ("ecclesiola" Sfântului Ioan Crizostomul).
Cristos este în soţi, cu ei, în raportul lor, şi nu pe jumătate în unul şi pe jumătate în altul! Cu ajutorul harului sacramental al Căsătoriei, relaţia lor este asumată, adaptată şi îndrumuită ca să poată fi chipuri adevărate, vii ale iubirii dintre Cristos şi Biserică.

Cum se exprimă credinţa conjugală în viaţa de zi cu zi? Ioan Paul al II-lea afirmă că soţii sunt chemaţi la "o bucuroasă mulţumire" . Din păcate, sunt situaţii în care căsătoria devine locul nerăbdării, blestemelor, cuvintelor gratuite, violenţelor, ostilităţii, agresiunilor, "înţepăturilor", ofenselor. Ar trebui să fie locul "bucuroasei mulţumiri", nu pentru că în căsătorie, în familie, nu se suferă dar pentru că aici roadele bucuriei sunt mult mai mari decât suferinţele şi dificultăţile, şi pentru că Dumnezeu a înveşmântat soţii cu o demnitate aparte.
"Această mărturisire de credinţă cere o desfășurare a ei de-a lungul vieţii soţilor şi a familiei: Dumnezeu care i-a chemat pe soţi la Căsătorie, continuă să-i cheme în Căsătorie. Înlăuntrul şi prin faptele, problemele, dificultăţile, evenimentele vieţii de zi cu zi, Dumnezeu se îndreaptă către ei revelând şi propunând acele exigenţe concrete pentru a participa la iubirea lui Cristos pentru Biserica sa in funcţie de situaţia în care se găsesc" .

Cât de mult să cred? ". Căsătoria nu este un con de umbră, nici sfârşitul (mormântul) iubirii: aşa cum se aude uneori acest gen de glumă proastă la ieşirea din biserică, după ce s-a celebrat Cununia!
Există cupluri, care au închis iubirea lor ca într-o cochile, şi au devenit incapabile să trăiască pragurile iubirii, ca să ajungă la o unitate profundă. Unele au redus legământul conjugal la patul matrimonial: câtă sărăcie! Nu ştiu ce este mireasma unirii dintre două suflete!
Există cupluri născute din binecuvântarea lui Dumnezeu, care participă la iubirea sa nemăsurată, dar care trăiesc agonizant depărtarea de Dumnezeu: au cuvinte, dar nu-şi mai spun nimic; au buze, dar nu-şi mai dau un sărut adevărat; au braţe, dar nu mai sunt în stare de o îmbrăţişare sinceră; trăiesc sub acelaşi acoperiş dar sunt departe unul de altul ca cerul de pământ.
În acest context, cuplul care trăieşte cu adevărat din Dumnezeu devine o profeţie: Domnul dă harul ca familia şi Căsătoria să fie un loc de creştere şi perfecţionare, ca posibilitate de a se maturiza ca bărbat şi femeie. Credinţa mă învaţă că sunt mereu noi paşi de făcut pentru a da trup, vizibilitate, substanţă iubirii care mă mișcă din lăuntrul meu. În credinţă descopăr noul mod de a trăi iubirea, diferit de cel al lumii, al societăţii moderne (muşcă şi fugi). Cât de mult să cred? Până când trăiesc dumnezeieşte... deoarece cununia este începutul iubirii. Ea oferă şansa reală a unei iubiri şi mai mari.
Numai în credinţă aflu profunzimea chemării de soţ şi soţie. Isus Mirele este prezent în soţi şi chiar mai mult El este şi mai mare decât răspunsul lor concret: cuplul de fapt ia naştere în chiar inima Sfintei Treimi. Cât de mare este acest dar!

În încheiere subliniem că „vestea iubirii de Dumnezeu trece prin veste iubirii de cuplu". Cine consideră Căsătoria doar un fapt natural, nu a înţeles că aceasta e loc de mântuire. Credinţa în sacramentul căsătoriei nu se rezumă doar la momentul liturgic al celebrării căsătoriei, ci priveşte întreaga viaţă a cuplului conjugal.
Cu cât vor fi mai multe cupluri credincioase în taina căsătoriei lor, trăitoare din această credinţă, cu atât va fi mai uşoară reînnoirea vieţii Bisericii, a lumii. Poate că şi acum căsătoria ţine mai ales de aspectul instituțional şi organizatoric şi mai puţin de inima vieţii Bisericii. Dar familia, mica Biserică, este chiar inima lui Dumnezeu ce bate pe acest pământ, pentru a da viaţă Bisericii înseşi şi societăţii. Izvorul uman al iubirii nu sunt ideile, dar inimi de bărbați şi de femei ce ştiu să iubească cât mai deplin şi care ştiu să-şi educe copii la iubire: familia este o forţă dumnezeiască pusă în lume, e tabernacolul care se află în case, pe străzi, în pieţele oraşelor şi satelor noastre.
Papa Ioan Paul al II-lea spunea în mod răspicat în Scrisoarea către familii că viitorul omenirii trece prin viaţa de cuplu şi de familie.