Magisteriul Bisericii Catolice despre familieIoan Paul al II-lea

`Scrisoare către copii` (13.12.1994)

Dată în anul 1994, Anul Familiei

Dragii mei copii,

Isus s-a născut

Peste câteva zile vom celebra Crăciunul, o sărbătoare trăită intens de toţi copiii în fiecare familie. Anul acesta va fi o sărbătoare încă şi mai mare, pentru că este Anul Familiei. Înainte de a se încheia, doresc să mă adresez vouă, copii din lumea întreagă, pentru a împărtăşi cu voi bucuria acestui eveniment încărcat de semnificaţii.

Crăciunul este sărbătoarea unui Copil, a unui nou-născut. Este aşadar sărbătoarea voastră! O aşteptaţi cu nerăbdare şi vă pregătiţi pentru ea cu bucurie, numărând zilele şi chiar orele care vă despart de sfânta Noapte din Betleem.

Parcă vă văd: pregătiţi ieslea, acasă, la parohie, în toate locurile din lume, reconstituind atmosfera şi cadrul naşterii Mîntuitorului. Într-adevăr, în momentul Crăciunului, grajdul şi ieslea ocupă în Biserică primul loc! şi toţi se grăbesc să meargă acolo în pelerinaj spiritual, la fel ca şi păstorii în noaptea naşterii lui Isus. Mai târziu, Magii vor fi cei care vor veni din Orientul îndepărtat, urmând steaua, până la locul în care a fost aşezat Răscumpărătorul lumii.

În timpul Crăciunului vizitaţi şi voi ieslele, oprindu-vă pentru a-l privi pe Copilul aşezat pe paie. Vă opriţi privirea asupra Mamei sale, asupra Sfântului Iosif, purtătorul de grijă al Răscumpărătorului. Contemplând Sfânta Familie, vă gândiţi la familia voastră, în care aţi venit pe lume. Vă gândiţi la mama voastră, care v-a născut, şi la tatăl vostru. Ei se îngrijesc de viaţa familiei şi de educaţia voastră. Într-adevăr, misiunea părinţilor nu este numai de a avea copii, ci şi de a-i educa încă de la naşterea lor.

Dragii mei copii, vă scriu gândindu-mă la vremea în care, cu mulţi ani în urmă, eram copil ca şi voi. Trăiam şi eu atunci atmosfera de pace a Crăciunului şi, când strălucea steaua de la Betleem, mă grăbeam să merg la iesle cu colegii mei, pentru a retrăi ceea ce se petrecuse acum două mii de ani în Palestina. Noi, copiii, ne exprimam bucuria mai întâi prin cânt. Cât de frumoase şi emoţionante sunt cântecele de Crăciun care înconjoară ieslea în tradiţia tuturor popoarelor! Câte idei profunde conţin şi mai ales ce bucurie şi gingăşie exprimă faţă de Copilul dumnezeiesc venit în lume în noaptea sfântă!

Zilele care urmează naşterea lui Isus sunt de asemenea zile de sărbătoare; astfel, opt zile mai târziu, se aminteşte că, aşa cum o voia tradiţia Vechiului Testament, Copilul a primit un nume: a fost numit Isus. Patruzeci de zile mai târziu, comemorăm prezentarea sa la Templu, aşa cum se făcea în Israel pentru fiecare întâi-născut. Cu această ocazie, a avut loc o întâlnire extraordinară: când Fecioara Maria a ajuns la Templu cu Pruncul, bătrânul Simeon a venit în întâmpinarea ei, l-a luat în braţe pe Isus şi a rostit cuvintele profetice: «Acum slobozeşte pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace, căci au văzut ochii mei mântuirea ta, pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor şi slava poporului tău Israel» (Lc 2, 29-32). Apoi, adresându-se Mariei, Mama lui, a adăugat: «Iată, acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora în Israel şi spre semn căruia i se va zice împotrivă; şi prin însuşi sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi» (Lc 2, 34-35). Astfel, încă din primele zile ale vieţii lui Isus, a răsunat vestirea Pătimirii sale, la care va fi într-o zi părtaşă Mama lui, Maria: în Vinerea Sfântă, Ea va sta tăcută la picioarele Crucii Fiului său. De altfel, nu mult timp după naştere, pruncul Isus avea să fie expus unui mare pericol: crudul rege Irod va da poruncă să fie ucişi copiii mai mici de doi ani şi Isus va fi obligat să fugă în Egipt cu părinţii săi.

Sînt sigur că cunoaşteţi bine aceste evenimente legate de naşterea lui Isus. Le auziţi povestite de părinţii voştri, de preoţi, de profesori, de cateheţi, şi, în fiecare an, le retrăiţi spiritual în cursul sărbătorilor de Crăciun, împreună cu toată Biserica. Cunoaşteţi deci aspectele dramatice ale copilăriei lui Isus.

Dragii mei prieteni, în istoria Copilului din Betleem puteţi recunoaşte soarta copiilor din lumea întreagă. Dacă e adevărat că un copil reprezintă nu numai bucuria părinţilor săi, ci şi cea a Bisericii şi a întregii societăţi, e tot la fel de adevărat că în vremurile noastre există, din păcate, mulţi copii care, în diferite părţi ale lumii, suferă şi sunt ameninţaţi: ei îndură foamea şi mizeria, mor din pricina bolilor şi a foametei, cad victime războaielor, sunt abandonaţi de părinţii lor şi condamnaţi să rămână fără acoperiş, privaţi de căldura familiei lor; ei îndură numeroase forme de violenţă şi de oprimare din partea adulţilor. Cum am putea rămâne indiferenţi în faţa suferinţei atâtor copii, mai ales când ea este provocată, într-un fel sau altul, de către adulţi?

Isus dăruieşte Adevărul

Pruncul pe care-l contemplăm la Crăciun, aşezat în iesle, a crescut cu anii. La doisprezece ani, după cum ştiţi, el s-a dus pentru prima oară, cu Maria şi Iosif, de la Nazaret la Ierusalim, cu ocazia sărbătorii Paştelui. Acolo, pierdut în mulţimea pelerinilor, s-a despărţit de părinţii săi şi, împreună alţii de vârsta lui, a stat să-i asculte pe învăţătorii din Templu, ca pentru o «lecţie de catehism». Într-adevăr, sărbătorile erau ocazii prielnice pentru a le transmite credinţa celor tineri care aveau aproximativ vârsta lui Isus. Dar s-a întâmplat că, în timpul acestei întâlniri, adolescentul extraordinar venit din Nazaret nu s-a mulţumit numai să pună întrebări foarte inteligente, ci a început el însuşi să dea răspunsuri profunde celor care erau învăţătorii săi. Mai mult decât întrebările, răspunsurile sale i-au uimit pe învăţătorii din Templu. Aceeaşi uimire avea să însoţească apoi predicarea publică a lui Isus; episodul din Templul din Ierusalim nu era decât începutul şi, pentru a spune aşa, prefigurarea a ceea ce se va întâmpla câţiva ani mai târziu.

Dragi tineri care aveţi aceeaşi vârstă ca Isus atunci, doisprezece ani, oare nu vă gândiţi cu această ocazie la cursurile de catehism care se predau la parohie sau la şcoală, cursuri la care sunteţi invitaţi să luaţi parte? Aş vrea să vă pun câteva întrebări: care este atitudinea voastră faţă de cursurile de catehism? Participaţi la ele asemenea lui Isus în Templu la doisprezece ani? Le urmaţi cu dragă inimă la şcoală sau în parohie? Părinţii voştri vă ajută în această privinţă?

La vârsta de doisprezece ani, Isus a fost atât de absorbit de această cateheză din Templul de la Ierusalim, încât a ajuns aproape să uite de părinţii săi. Maria şi Iosif, care se întorceau înapoi pe drumul spre Nazaret cu alţi pelerini, şi-au dat seama curând de absenţa lui. Căutările au fost lungi. Au făcut cale întoarsă şi numai în a treia zi au reuşit să-l afle la Ierusalim, în Templu. «Copile, de ce ne-ai făcut aşa? Iată, tatăl tău şi cu mine te căutam îndureraţi» (Lc 2, 48). Cât de ciudat este răspunsul lui Isus şi cât de mult ne face să reflectăm! «De ce m-aţi căutat? le spuse el, Nu ştiaţi că în cele ce sunt ale Tatălui meu se cade să fiu?» (Lc 2, 49).

Este un răspuns greu de acceptat. Evanghelistul Luca adaugă simplu că Maria «păstra toate acestea în inima sa» (Lc 2, 51). Într-adevăr, era un răspuns care nu va putea fi înţeles decât mai târziu, atunci când Isus, adult, va începe să predice zicând că este gata, pentru Tatăl său din ceruri, să îndure orice suferinţă şi chiar moartea pe cruce.

De la Ierusalim, Isus s-a întors cu Maria şi Iosif la Nazaret, unde a trăit fiindu-le supus (cf. Lc 2, 51). Despre această perioadă, care precede începutul predicării sale publice, Evanghelia notează numai că El «înainta în înţelepciune, în statură şi în har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor» (Lc 2, 52).

Dragi tineri, în Pruncul pe care îl admiraţi în iesle, să ştiţi să-l vedeţi deja pe băiatul de doisprezece ani care vorbeşte în Templul de la Ierusalim cu învăţătorii. Este acelaşi bărbat adult, care, mai tîrziu, la treizeci de ani, va începe să vestească Cuvântul lui Dumnezeu, îi va alege pe cei doisprezece apostoli, va fi urmat de mulţimi însetate de adevăr. El îşi va întări la fiecare pas învăţătura excepţională prin semnele puterii dumnezeieşti: va reda orbilor vederea, îi va vindeca pe bolnavi, ba chiar va învia morţii. şi printre morţii rechemaţi la viaţă va fi fata lui Iair, în vârstă de doisprezece ani, şi fiul văduvei din Naim, dăruit viu mamei sale înlăcrimate.

Într-adevăr, aşa s-au petrecut lucrurile: acest Prunc care tocmai s-a născut, odată devenit mare, Învăţătorul Adevărului dumnezeiesc, va arăta o afecţiune extraordinară pentru copii. El va spune apostolilor: «Lăsaţi-i pe copii să vină la mine şi nu-i opriţi»; şi va adăuga: «Căci a unora ca a lor este Împărăţia lui Dumnezeu» (Mc 10, 14). Altă dată, pe când apostolii discutau întrebându-se care este cel mai mare între ei, El le va arăta un copil şi le va spune: «Dacă nu vă schimbaţi şi nu vă faceţi asemenea copiilor, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor» (Mt 18, 3). Cu această ocazie, El va da cu cea mai mare severitate şi acest avertisment: «Oricine ar duce la păcat pe unul dintre aceştia mai mici care cred în mine, ar fi mai bine pentru el dacă i s-ar atârna de gât o piatră de moară şi ar fi aruncat în adâncul mării» Mt 18, 6).

Cât de important este copilul în ochii lui Isus! Am putea chiar să subliniem că Evanghelia este străbătută în profunzime de adevărul despre copil. Am putea merge până într-acolo încât s-o citim în ansamblul ei ca pe «Evanghelia copilului».

Căci ce înseamnă de fapt: «Dacă nu vă schimbaţi şi nu vă faceţi asemenea copiilor, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor»? Isus nu face oare din copil un model chiar pentru adulţi? În copil există ceva ce nu trebuie să lipsească niciodată celui care vrea să intre în Împărăţia cerurilor. Cerul este făgăduit tuturor celor care sunt simpli ca şi copiii, tuturor celor care, ca şi ei, sunt plini de spiritul abandonării în încredere, care sunt curaţi şi bogaţi în bunătate. Numai aceştia pot afla în Dumnezeu un Tată şi pot să devină la rândul lor, datorită lui Isus, fii ai lui Dumnezeu.

Oare nu acesta este marele mesaj al Crăciunului? Citim în Sfântul Ioan: «şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi» (1, 14); şi «Tuturor celor care l-au primit, le-a dat putere să devină copii ai lui Dumnezeu» (1, 12). Copii ai lui Dumnezeu! Voi, dragi tineri, sunteţi fiii şi fiicele părinţilor voştri. Or, Dumnezeu vrea să fim toţi fiii săi adoptivi prin har. În această stă adevăratul izvor de bucurie a Crăciunului despre care vă vorbesc la încheierea Anului Familiei. Bucuraţi-vă de această «Evanghelie a înfierii dumnezeieşti». În această bucurie, fie ca apropiatele sărbători ale Crăciunului să aducă roade multe în Anul familiei!

Isus se dăruieşte pe sine însuşi

Dragi prieteni, prima Împărtăşanie este fără îndoială o întâlnire de neuitat cu Isus; este o zi pe care trebuie să ne-o amintim ca una dintre cele mai frumoase ale vieţii noastre. Euharistia, instituită de Cristos în ajunul Pătimirii sale, în timpul Cinei de taină, este un sacrament al Noului Legământ şi este chiar cel mai mare dintre sacramente. În el, Domnul se dăruieşte pe sine ca hrană a sufletelor sub speciile pâinii şi vinului. Copiii îl primesc în mod solemn prima dată - tocmai la prima Împărtăşanie - şi sunt chemaţi să-l primească apoi cât mai des cu putinţă, pentru a rămâne într-o relaţie de prietenie intimă cu Isus.

Pentru a putea primi împărtăşania, trebuie, după cum ştiţi, să fi primit botezul: acesta este cel dintâi dintre sacramente şi cel mai necesar pentru mântuire. Botezul este un mare eveniment! În decursul primelor veacuri ale Bisericii, atunci când în special adulţii erau cei care primeau botezul, ceremonia se încheia prin participarea la Euharistie şi avea solemnitatea care însoţeşte azi întâia Împărtăşanie. Mai apoi, când s-a început să se administreze botezul mai ales nou-născuţilor este şi cazul multora dintre voi, dragi copii, care nu vă puteţi aminti ziua botezului vostru, sărbătoarea cea mai solemnă a fost mutată la momentul primei Împărtăşanii. Orice băiat şi fată care aparţine unei familii catolice cunoaşte acest obicei: întâia Împărtăşanie este trăită ca o mare sărbătoare de familie. În ziua aceea, alături de cel care face întâia Împărtăşanie, iau parte la Euharistie părinţii lui, naşul şi naşa, fraţii şi surorile, şi uneori şi profesorii şi educatorii lui.

Mai mult, ziua primei Împărtăşanii este o mare sărbătoare în parohie. Îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri ziua în care, cu colegii mei, am primit pentru întâia oară Euharistia în biserica parohială din oraşul meu natal. Se obişnuieşte ca acest eveniment să fie imortalizat printr-o fotografie de familie, ca să nu fie uitat. Astfel de fotografii însoţesc în genere un om în tot restul zilelor sale. Retrăim, cu timpul, întorcând paginile albumului, atmosfera acelor momente; ne întoarcem la nevinovăţia şi la bucuria pe care le-am simţit la întâlnirea cu Isus, care, din iubire, s-a făcut Răscumpărătorul omului.

În istoria Bisericii, Euharistia a fost pentru numeroşi copii un izvor de tărie spirituală, uneori chiar de eroism! Cum să nu pomenim, de exemplu, amintirea tinerilor sfinţi, băieţi şi fete, care au trăit în decursul primelor secole şi care sunt şi astăzi cunoscuţi şi veneraţi în toată Biserica - Sfânta Agnes, care a trăit la Roma; Sfânta Agata, martirizată în Sicilia; Sfântul Tarciziu, un băieţandru numit pe drept cuvânt martir al Euharistiei, pentru că a preferat să moară decât să-l părăsească pe Isus pe care îl purta cu sine sub specia pâinii.

Astfel, de-a lungul secolelor până în vremurile noastre, printre sfinţii şi fericiţii Bisericii nu lipsesc copiii şi tinerii. După cum, în Evanghelie, Isus arată o încredere deosebită faţă de copii, la fel Mama sa, Maria, n-a contenit să le arate celor mici, în decursul istoriei, grija sa maternă. Gândiţi-vă la Sfânta Bernadeta de la Lourdes, la copiii de la La Salette şi, în secolul nostru, la Lucia, Francisc şi Iacinta de la Fatima.

Vă vorbeam adineaori despre «Evanghelia copilului»: oare n-a găsit în epoca noastră o expresie deosebită în spiritualitatea Sfintei Tereza a Pruncului Isus? E adevărat: Isus şi Mama lui aleg adesea copii pentru a le încredinţa misiuni de mare importanţă pentru viaţa Bisericii şi a omenirii. Nu am numit decât pe câţiva, cunoscuţi pretutindeni, dar există mulţi alţii mai puţini celebri! Răscumpărătorul omenirii pare că împărtăşeşte cu ei grija sa faţă de ceilalţi, faţă părinţii şi colegii lor, băieţi şi fete. El aşteaptă atât de mult rugăciunile lor! Ce putere imensă are rugăciunea copiilor! Ea devine un model chiar pentru adulţi: a ne ruga cu o încredere simplă şi totală înseamnă a ne ruga aşa cum ştiu să se roage copiii.

Ajung acum la un punct important al scrisorii mele: la încheierea Anului Familiei, doresc să încredinţez rugăciunii voastre, iubiţi prieteni mici, problemele familiei voastre şi a celor din lumea întreagă. şi asta nu e totul: mai am şi alte intenţii să vă recomand. Papa se bazează mult pe rugăciunea voastră. Trebuie să ne rugăm împreună, să ne rugăm mult, pentru ca omenirea, formată din mai multe miliarde de fiinţe umane, să devină tot mai mult familia lui Dumnezeu şi să poată trăi în pace. Am amintit la început nespusele suferinţe pe care atâţia copii le-au cunoscut în acest secol şi cele pe care mulţi dintre ei continuă să le îndure astăzi. Câţi copii nu cad în aceste zile, victime ale urii care face ravagii în diverse regiuni ale pământului, în Balcani, de exemplu, şi în unele ţări din Africa! Tocmai meditând la aceste evenimente, care ne umplu inimile de durere, am hotărât să vă cer, dragi copii, dragi tineri, să vă însărcinez să vă rugaţi pentru pace. ştiţi prea bine: iubirea şi buna înţelegere zidesc pacea, ura şi violenţa o distrug. În mod instinctiv, fugiţi de ură şi sunteţi atraşi de iubire; de aceea, Papa este sigur că nu-i veţi respinge cererea, ci că vă veţi uni cu rugăciunea sa pentru pacea în lume cu entuziasmul cu care vă rugaţi pentru pace şi înţelegere în familiile voastre.

Lăudaţi numele Domnului!

Îngăduiţi-mi, dragi copii, ca în încheierea acestei Scrisori să vă amintesc cuvintele unui psalm care m-au emoţionat totdeauna: Laudate pueri Dominum! Lăudaţi, copii ai Domnului pe Domnul, lăudaţi numele Domnului! Fie numele Domnului binecuvântat, de acum şi până-n veac! De la răsăritul soarelui până la apus lăudat fie numele Domnului!» (cf. Ps 112-113, 1-3). În timp ce meditez cuvintele acestui psalm, se perindă în faţa ochilor mei chipurile copiilor din lumea întreagă, din Orient până în Occident, de la Nord la Sud. şi vouă, micuţilor mei prieteni, fără deosebire de limbă, de rasă sau de naţionalitate, vă spun: Lăudaţi numele Domnului!

şi pentru că omul trebuie să-l laude pe Dumnezeu înainte de toate prin viaţa sa, nu uitaţi ceea ce Isus, la vârsta de doisprezece ani, a spus Mamei sale şi lui Iosif, în Templul din Ierusalim: «Nu ştiaţi că în cele ce sunt ale Tatălui meu se cade să fiu?» (Lc 2, 49). Omul îl laudă pe Dumnezeu atunci când urmează glasul care îl cheamă. Dumnezeu cheamă pe tot omul, şi glasul său se face auzit deja în sufletul copilului: îl cheamă să trăiască în căsătorie sau să fie preot; îl cheamă la viaţa consacrată sau poate în activitatea din misiuni. Cine ştie? Rugaţi-vă, dragi băieţi, dragi fete, pentru a vă descoperi vocaţia şi pentru a o urma cu generozitate.

Lăudaţi numele Domnului! Copiii din toate continentele, în noaptea din Betleem, privesc cu credinţă Pruncul nou-născut şi trăiesc marea bucurie a Crăciunului. Cântând în limbile lor, ei laudă numele Domnului. Astfel, pe întregul pământ se răspândesc colindele înduioşătoare de Crăciun. Sunt cuvinte tandre, emoţionante, ce răsună în toate limbile; este ca un cântec de sărbătoare ce se înalţă de pe tot pământul, care se uneşte cu cel al îngerilor, vestitori ai slavei lui Dumnezeu, deasupra staulului din Betleem. «Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pace pe pământ oamenilor bunăvoinţei sale!» (Lc 2, 14). Fiul preaiubit al lui Dumnezeu vine între noi ca un nou-născut; în jurul lui, copiii din toate neamurile pământului simt îndreptată asupra lor privirea plină de iubire a Tatălui nostru din ceruri şi se bucură pentru că Dumnezeu îi iubeşte. Omul nu poate trăi fără iubire. Este chemat să-l iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele său, însă, pentru a iubi cu adevărat, trebuie să aibă certitudinea că Dumnezeu îl iubeşte.

Dumnezeu vă iubeşte, dragii mei copii! Iată ceea ce vreau să vă spun la încheierea Anului Familiei şi cu ocazia acestor sărbători ale Crăciunului care sînt în chip special sărbătorile voastre.

Doresc ca ele să fie pentru voi vesele şi senine; doresc ca ele să vă îngăduie să simţiţi mai intens iubirea părinţilor voştri, a fraţilor şi a surorilor voastre şi a celorlalţi membri ai familiei voastre. Fie ca această iubire să se extindă la întreaga voastră comunitate, şi la lumea întreagă, datorită vouă, dragi tineri şi dragi copii. Atunci iubirea îi va atinge pe cei care au în mod deosebit nevoie de ea, mai ales pe cei care suferă şi pe cei părăsiţi. Există oare o bucurie mai mare decât aceea pe care o dă iubirea? Există oare o bucurie mai mare decît aceea pe care Tu, Isuse, o reverşi de Crăciun în spiritul oamenilor, în special în acela al copiilor?

Ridică-ţi mânuţa, Prunc dumnezeiesc,
şi binecuvântează-i pe micii tăi prieteni,
binecuvîntează-i pe copiii din toată lumea!

Ioan Paul al II-lea
Vatican, 13 decembrie 1994