Asociatia Familiilor Catolice Asociatia Familiilor Catolice
"Păcatul este singurul rău care se vindecă prin lacrimi."
Monseniorul Ghica


Sinodul pentru familie din 2015Intervenţii

Relatio synodi

A XIV-A ADUNARE GENERALA ORDINARĂ
VOCAŢIA ŞI MISIUNEA FAMILIEI
ÎN BISERICĂ ŞI ÎN LUMEA DE AZI


PREFAŢĂ

La sfârşitul celei de-a III-a Adunări Generale Extraordinare a Sinodului Episcopilor despre Provocărilor pastorale ale Familiei în contextul evanghelizării , celebrată în 2014, Papa Francisc a hotărât să publice Relatio Synodi, document cu care s-au închis lucrările sinodale. În același timp, Sfântul Părinte a indicat că acest document va constitui Lineamenta pentru a XIV-a Adunare Generală Ordinară pe tema Vocaţia şi misiunea familiei în Biserică şi în lumea contemporană, ce se va desfăşura între 4 şi 35 octombrie 2015.
Relatio Synodi ţine loc de Lineamenta. Documentul se încheie cu aceste cuvinte: „Reflecţiile propuse, rod al lucrărilor sinodale desfăşurate cu multă libertate şi într-un stil de reciprocă ascultare, au intenția de a sta la baza întrebărilor şi de a indica perspective ce urmează să se maturizeze şi să fie clarificate în sânul Bisericilor locale în anul care ne separă de Adunarea Generală Ordinară a Sinodului Episcopilor" (Relatio Synodi, n. 62).
La Lineamenta s-a adăugat un şir de întrebări cu scopul de a cunoaşte modul în care a fost recepţionat documentul şi pentru a continua aprofundarea lucrărilor începute de Adunarea Extraordinară. E vorba de „a regândi cu reînnoită prospeţime şi cu entuziasm ceea ce ne dezvăluie revelația transmisă în credinţa Bisericii despre frumuseţea, rolul şi demnitatea familiei" (Relatio Synodi, n. 4). În această perspectivă suntem chemaţi să trăim „un an pentru a maturiza cu adevărat discernământ spiritual, ideile propuse şi să găsim soluţii concrete la atâtea dificultăţi şi la numeroasele provocări pe care familiile le au de înfruntat" (Papa Francisc, Discors de încheiere, 18 octombrie 2014). Rezultatul acestei consultări împreună cu Relatio Synodi va constitui materialul pentru Instrumentum laboris al celei de-a XIV-a Adun are generală Ordinară din 2015.
Conferinţele Episcopale sunt invitate să aleagă modalitatea ce mai adecvată pentru a implica toate componentele bisericilor particulare şi instituţiile academice, organizaţii, agregări laicale şi alte instanţe ecleziale.


RELATIO SYNODI a celei de-a III-a Adunări Generale Extraordinare
(5-19 octombrie 2014)

Introducere
1. Sinodul Episcopilor adunat în jurul Papei se îndreaptă cu gândul către toate familiile din lume cu bucuriile, greutăţile şi speranţele lor. Îi mulţumeşte Domnului, în chip deosebit pentru multele familii care trăiesc vocaţia şi misiunea lor cu fidelitate şi cu multă dărnicie. Trăiesc cu bucurie şi credinţă chiar şi atunci când în drumul lor apar obstacole, neînţelegeri, suferinţe. Către aceste familii se îndreaptă aprecierea, mulţumirea şi încurajarea întregii Biserici şi a acestui Sinod. Cu ocazia vegherii de rugăciune din Piaţa Sfântul Petru, de sâmbătă 4 octombrie 2014, Papa Francisc a amintit în cuvinte simple şi concrete rolul central al experienței familiare în viaţa tuturor, exprimându-se astfel: „Coboară de acum seara asupra adunării noastre. Este ora în care cu plăcere ne întoarcem acasă pentru a ne întâlni la aceeaşi masă, în atmosferă afectelor, a binelui făcut şi primit, a întâlnirilor care încălzesc inima şi o fac să crească, vin bun care anticipă în zilele omului sărbătoarea fără apus. Este şi ora mai grea pentru cel care se află faţă în faţă cu propria singurătate, în crepusculul amar de vise şi de proiecte eşuate: câte persoane târăsc zilele în fundătura resemnării, a abandonării, dacă nu a resentimentului; în câte case a dispărut vinul bucuriei, deci gustul - însăşi înţelepciunea - vieţii... Devenim în această seară glas şi al unora şi al altora cu rugăciunea noastră, o rugăciune pentru toţi".
2. Vatră de bucurii şi încercări, de afecte profunde şi de relaţii uneori rănite, familia este „şcoala de omenie" (cf. Gaudium et Spes, 52) de care se resimte o nevoie puternică. În ciuda multelor semnale de criză în care se află instituția familiară, în cele mai diferite împrejurări ale „satului global" rămâne vie „dorinţa de familie" mai ales în rândul tinerilor, ceea ce impulsionează Biserica, expertă în omenie şi fidelă misiunii sale, să vestească fără încetare şi cu profundă convingere „Evanghelia familiei". Misiunea i-a fost încredinţată odată cu revelarea iubirii lui Dumnezeu în Isus Crisots şi a fost învăţată fără întrerupere de Părinţii Bisericii, de Maeştrii de viaţă spirituală, şi de Magisteriul Bisericii. Familia e de o importanţă cu totul aparte pentru Biserică şi, din moment ce toţi credincioșii au primit chemarea de a ieşi din ei înşişi, e necesar ca familia să se redescopere ca subiect de neînlocuit pentru evanghelizare. Gândul nostru se îndreaptă către mărturia misionară a atâtor familii.

3. Episcopul Romei a convocat Sinodul Episcopilor pentru a reflecta asupra realităţii decisive şi preţioase a familiei în Adunarea Generală Extraordinară din octombrie 2014, iar mai apoi pentru a o aprofunda în Adunarea Generală Ordinară din octombrie 2015, pe lângă posibilităţile ce se vor ivi de-a lungul timpului între cele două evenimente sinodale. «Convenire in unum în jurul episcopului Romei este deja un eveniment de har în care colegialitatea episcopală se manifestă într-un drum de discernământ spiritual şi pastoral»: aşa a descris Papa Francisc experiența sinodală căreia îi indica menirea în îndoita ascultare faţă de semnele lui Dumnezeu şi a istoriei oamenilor şi în unica şi îndoita fidelitatea care derivă din această ascultare.

4. La lumina discursului Papei am adunat rezultatele reflecţiilor şi dialogurilor în trei părţi: ascultarea, pentru a privi la realitatea familiei de azi, cu toată complexitatea de lumini şi umbre; privirea fixă către Cristos pentru a regândi cu reînnoită prospeţime şi cu entuziasm ceea ce ne dezvăluie revelația transmisă în credinţa Bisericii despre frumuseţea, rolul şi demnitatea familiei; dezbaterea, în lumina Domnului Isus, pentru a discerne căile de reînnoire a Bisericii şi a societății în angajamentul lor pentru familia fondată pe căsătoria dintre bărbat şi femeie.


Prima parte
Ascultarea: context şi provocări la adresa familiei

Context socio-cultural
5. Fideli învăţăturii lui Cristos privim la realitatea familiei de azi în toată complexitatea sa, cu luminile şi umbrele sale. Ne gândim la părinţi, bunici, fraţi şi surori, la rudele apropiate şi îndepărtate, la puntea dintre două familii pe care o construieşte orice căsătorie. Schimbarea antropologico-culturală influenţează toate aspectele vieţii şi are nevoie de o abordare analitică şi diversificată. Amintim mai întâi aspectele pozitive: mai marea libertate de expresie şi mai buna recunoaştere a drepturilor femeii şi copiilor, cel puţin în unele regiuni. În egală măsură se impune să luăm în consideraţie pericolul tot mai mare generat de individualismul exasperat care duce la denaturarea legăturilor de familie şi a la considerarea familiei ca un ansamblu de componente izolate, făcând să predomine, în anumite cazuri, idea că subiectul se construiește conform dorinţelor proprii devenite absolut. Pe lângă aceasta amintim criza de credinţă care îi atinge pe mulţi dintre catolici şi care adeseori este la baza crizei în căsătorie şi în familie.

6. O mare sărăcie a culturii actuale este singurătatea. Ea este rodul absenţei lui Dumnezeu din viaţa oamenilor şi al slăbiciunii din relaţiile lor. Există şi o senzaţie generalizată de neputinţă faţă de domeniul socio-economic care adeseori merge până la stâlcirea familiei. Simţământul e direct proporţional cu mărirea sărăciei şi a precarităţii muncii care, în anumite situaţii, pare a fi un adevărat coșmar, cum ar fi fiscalitatea prea apăsătoare care nu-i încurajează pe tineri să se căsătorească. Deseori familiile se simt abandonate ca urmare a dezinteresului sau a atenţiei scăzute din partea instituţiilor. Consecinţele negative derivate din dezorganizarea socială sunt evidente: de la criza demografică la dificultăţile educative, de la dificultatea de a zămisli şi de a primi viaţa la cea de a considera prezenţa bătrânilor în familie ca pe o greutate, de la răspândirea unei stări de disconfort afectiv la a merge până la acte de violenţă. Este responsabilitatea statului de a crea condiţii legislative şi de muncă şi de a garanta un viitor tinerilor pentru a-i ajuta să-şi întemeieze propria familie.

7. Există contexte culturale şi religioase care ridică probleme aparte. În unele societăţi domneşte practica poligamiei şi în anumite contexte tradiţionale obiceiul „căsătoriei în etape". În altele se perpetuează căsătoriile combinate. În ţările în care Biserica Catolică este minoritară sunt numeroase căsătoriile mixte sau cu disparitate de cult cu toate dificultăţile pe care acestea le comportă în raport cu configuraţia juridică, cu botezul, cu educaţia copiilor, cu respectul reciproc ca urmare a diversităţii de credinţă. În aceste căsătorii există pericolul relativismului şi indiferenţei. Totuşi, ele oferă şi şansa de a încuraja spiritul ecumenic şi dialogul interreligios într-o convieţuire armonioasă de comunităţi care locuiesc în acelaşi loc. În multe contexte, nu numai occidentale, se răspândeşte pe scară largă obiceiul convieţuirii înainte de căsătorie, ba chiar al convieţuirilor lipsite de gândul asumării unei legături instituţionale. La asta se adaugă adeseori o legislaţie civilă care compromite căsătoria şi familia. Din cauza secularizării în multe locuri din lume referinţa la Dumnezeu e deosebit de scăzută, iar credinţa nu mai este împărtăşită la nivel social.

8. Mulţi copii sunt născuţi în afara căsătoriei, mai ales în unele ţări, mulţi cresc cu un singur părinte sau în contexte familiare lărgite sau reconstituite. Numărul divorţurilor este în creştere şi nu de puţine ori factorii de natură economică au dus la o astfel de alegere. De multe ori copii sunt obiectul disputelor dintre părinţi, ei fiind adevăratele victime ale certurilor din familie. De multe ori taţii lipsesc nu doar din motive de ordin economic; lipsesc chiar şi atunci când s-ar impune asumarea cu mai mare limpezime a responsabilităţilor faţă de copii şi faţă de familie. E nevoie ca demnitatea femeii să fie apărată şi promovată în continuare. Şi astăzi în unele contexte a fi femeie este obiect de discriminare iar darul maternităţii în loc să fie prezentat ca o valoare este penalizat. Nu ne scapă din vedere nici fenomenele de violenţă în creştere a căror victime sunt femeile, de-atâtea ori, din păcate, chiar în sânul familiei dar şi grava şi răspândita practică a mutilării genitale a acestora în anumite culturi. Una dintre realităţile cele mai scandaloase şi perverse ale societăţii actuale este exploatarea sexuală din fragedă copilărie. Societăţile măcinate de violenţele războaielor, de terorism şi de prezenţa criminalităţii organizate sunt într-o accelerată deteriorare a situaţiei familiare, iar în marile metropole şi în periferiile lor creşte aşa-zisul fenomen al copiilor străzii. Un alt semn al timpurilor este migraţia care trebuie privită şi înţeleasă cu toate consecinţele sale asupra vieţii de familie.

Importanţa vieţii afective
9. Spre deosebire de cadrului social conturat mai sus, în tot mai multe părţi ale lumii se verifică prezenţa a tot mai multe de persoane dornice de a se îngriji de propriul destin, de a se cunoaşte lăuntric, de a trăi mai bine în sintonie cu emoţiile şi sentimentele proprii, de a căuta relaţii afective de calitate; o astfel de aspiraţie justă poate da naștere dorinţei de a se implica în construirea de relaţii de dăruire şi de reciprocitate creative, cum ar fi cele familiare care responsabilizează şi consolidează persoana umană. Totuşi, pericolul individualist şi riscul de a trăi viaţa în cheie egoistă rămân. Pentru Biserică provocarea constă în a da o mână de ajutor cuplurilor pentru a se maturiza din punct de vedere emoţional şi de a se dezvolta din punct de vedere afectiv prin promovarea dialogului, a virtuţilor şi a încrederii în iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Angajarea deplină cerută de căsătoria creştină poate fi un puternic antidot la ispita individualismului egoist.

10. Lumea noastră nu este lipsită de acele tendinţe culturale care par a impune o afectivitate fără limite şi care ar vrea să-i exploreze toţi versanţii, chiar şi cei mai complecşi. Astfel chestiunea fragilităţii afective este de mare actualitate: o afectivitate narcisistă, instabilă, schimbătoare care nu ajută subiecţii să ajungă la o maturitate mai mare întotdeauna. Îngrijorătoare este răspândirea pornografiei şi a comercializării trupului, stimulată şi de strâmba folosire a internetului, motiv pentru care se impune denunțarea acelor situaţii în care persoanele sunt obligare să practice prostituţia. Într-un asemenea context care generează incertitudini, ezitări, cuplurile găsesc cu greu modalităţi de a creşte. Tot mai multe din ele tind să rămână la stadiile primare ale vieţii emoţionale şi sexuale. Criza de cuplu destabilizează şi când se ajunge la separări şi la divorţuri produce urmări asupra adulţilor, copiilor şi a societăţii, slăbind individul şi legăturile sociale. Scăderea demografică datorată mentalităţii anti-natalitate, promovată de politicile mondiale în materie de sănătate reproductivă, nu numai că determină o situaţie în care succesiunea generaţiilor nu mai este asigurată dar riscă să ducă în timp la o sărăcire economică şi la pierderea speranţei pe viitor. Dezvoltarea biotehnologiilor a avut un impact puternic asupra natalităţii.

Provocarea pastorală.
11. În acest context Biserica e nevoită să spună cuvântul său de adevăr şi speranţă. O face convinsă că omul vine de la Dumnezeu şi că în terenul fertil al aşteptărilor umane se află baza acelei reflecţii care să re-propună marile întrebări despre semnificaţia vieţii umane. Marile valori ale căsătoriei şi familiei creştine corespund acelei căutări care străbate întreaga existenţă umană, în ciuda individualismului şi hedonismului. Va trebui să ieşim în întâmpinarea persoanelor plecând de la existenţa lor concretă, apoi să le susţinem căutarea, să le încurajăm dorinţa după Dumnezeu şi voinţa de a se simţi în mod deplin părtaşe la viaţa Bisericii, chiar şi atunci când au suferit falimentul sau când trec prin situaţii şi mai complexe. Mesajul creştin conţine în sine realitatea şi dinamica milostivirii şi a adevărului care converg în Cristos.


A-II-a Parte
Privind la Cristos: Evanghelia familiei

Privind la Cristos şi pedagogia divină în istoria mântuirii
12. «Dacă într-adevăr intenţionăm să verificăm mersul nostru prin meandrele provocărilor contemporane, condiţia decisivă este de a menţine privirea îndreptată spre Isus Cristos, de a sta în contemplarea şi în adorarea feţei sale. (...) De fapt, de fiecare dată când ne întoarcem la izvorul experienţei creştine se deschid drumuri noi şi posibilităţi negândite» (Papa Francisc, Discurs 4 octombrie, 2014). Isus a privit cu dragoste şi tandreţe la bărbaţii şi la femeile întâlniţi pe cale, însoţindu-le paşii cu adevăr, răbdare, milostivire în vestirea exigenţelor Împărăţiei lui Dumnezeu.

13. Întrucât ordinea creaţiei e determinată de orientarea spre Cristos, trebuie să distingem între diferitele grade, fără însă a le separa, în care Dumnezeu comunică omenirii harul legământului. Ordinea creaţiei e orientată în etape succesive către ordinea răscumpărării, conform pedagogiei divine. Nu putem înţelege noutatea adusă de sacramentul nupţial creştin decât în continuitate cu căsătoria naturală de la origini. Numai aşa vom înţelege lucrarea lui Dumnezeu în opera de creaţie şi în opera de răscumpărare. În creaţie: deoarece toate au fost făcute prin Cristos şi în Cristos (cf. Col 1,16), creştinii «au bucuria de a descoperi şi sunt gata să respecte acel sâmbure de Cuvânt ascuns în ea» (Ad Gentes, 11). În viaţa creştină: deoarece odată cu botezul credincioşii intră în Biserică prin Biserica domestică, adică familia, şi se înscriu în acel «proces dinamic ce se dezvoltă în mod gradual pe măsură asimilării darurilor lui Dumnezeu» (Familiaris Consortio, 9), convertindu-se în permanenţă la iubirea care mântuieşte de păcat şi dăruieşte plinătatea vieţii.

14. Când face trimitere la cuplul primordial în planul lui Dumnezeu , Isus nu pregetă să reafirme unirea indisolubilă dintre bărbat şi femeie, chiar dacă aminteşte că «din cauza împietruirii inimii voastre v-a îngăduit Moise să vă lăsaţi soţiile, dar la început nu a fost aşa» (Mt 19,8). Indisolubilitatea căsătoriei („Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă" Mt 19,6) nu trebuie să fie văzută ca un „jug" impus oamenilor ci ca un „dar" oferit persoanelor unite în căsătorie. Astfel, Isus arată cum condescendenţa dumnezeiască însoţeşte mereu paşii omului, arată cum harul vindecă şi transformă inima împietrită, cum orientează către principiu trecând prin cruce. Exemplul oferit de Isus în Evanghelii este paradigmatic pentru viaţa Bisericii. Şi El a avut o familie, a dat început semnelor la nunta din Cana, a vestit învăţătura despre semnificaţia căsătoriei ca împlinire a revelaţiei care recuperează planul originar al lui Dumnezeu (cf. Mt 19,3). În același timp a pus în practică învăţătura predicată, arătându-ne adevărata semnificație a milostivirii. O vedem cu limpezime din întâlnirile sale cu femeia samariteană (cf. Gv 4,1-30) şi cu femeia prinsă în adulter (cf. In 8,1-11). Prin atitudinea iubitoare faţă de persoana păcătoasă, Isus cheamă la pocăinţă şi la convertire („mergi şi nu mai păcătui"), condiţia necesară pentru iertare.

Familia în planul mântuitor al lui Dumnezeu
15. În cuvintele de viaţă veşnică lăsate de Isus ucenicilor săi, este cuprinsă şi învăţătura despre căsătorie şi familie. Putem identifica trei etape. La început se află familia de la origini, când Dumnezeu Creatorul a instituit căsătoria primordială între Adam şi Eva ca temelie solidă a familiei. Dumnezeu nu numai că „l-a creat pe om, bărbat şi femeie i-a creat" (Gen 1,27), dar i-a şi binecuvântat pentru a creşte şi a se înmulţi (cf. Gen 1,28). De aceea, «bărbatul va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi nu vor mai fi doi ci un singur trup» (Gen 2,24). Această uniune a fost rănită de păcat şi a devenit forma istorică a căsătoriei în Poporul lui Dumnezeu pentru care Moise a îngăduit posibilitatea de a recurge la un divorţ atestat (cf. Dt 24, 1ss). Era forma de căsătorie prevalentă în timpul lui Isus. Odată cu venirea sa şi cu reconcilierea lumii decăzute prin opera sa de răscumpărare, era inaugurată de Moise s-a încheiat.
16. Isus care a împăcat toate cu sine a readus căsătoria şi familia la forma lor de la început (cf. Mc 10,1-12). Căsătoria şi familia au fost răscumpărate de Cristos (cf. Ef 5,21-32), restaurate după imaginea Preasfintei Treimi, taină din care izvorăşte orice iubire adevărată. Alianța sponsală inaugurată la creaţie şi revelată de-a lungul istoriei mântuirii dobândeşte semnificație deplină în Cristos şi în Biserica sa. De la Cristos, prin Biserică, căsătoria şi familia primesc harul necesar de a mărturisi iubirea lui Dumnezeu şi de a trăi viaţa de comuniune. Evanghelia familiei traversează istoria lumii încă de la crearea omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1, 26-27) până când taina Alianţei se va împlini în Cristos la sfârşitul veacurilor odată cu nunta Mielului (cf. Ap19,9; Ioan Paul al II-lea, Catehezele despre iubirea umană).


Familia în documentele Bisericii
17. «Nu a lipsit învăţătura Bisericii despre căsătorie şi familie de-a lungul secolelor. Expresia sa cea mai înaltă ne-o propune Conciliul Ecumenic Vatican al II-lea în constituţia pastorală Gaudium et Spes, unde un întreg capitol e dedicat promovării demnităţii căsătorie şi familiei (cf. Gaudium et Spes, 47-52). Conciliul defineşte căsătoria comunitate de viaţă şi iubire (cf. Gaudium et Spes,48), şi aşează iubirea în centrul familiei arătând, în acelaşi timp, adevărul iubirii în faţa diferitelor forme de reducţionism întâlnite în cultura contemporană. „Adevărata iubire dintre bărbat şi femeie" (Gaudium et Spes, 49) implică dăruirea reciprocă de sine, include şi integrează dimensiunea sexuală şi afectivă în acord cu planul divin (cf. Gaudium et Spes, 48-49). În plus Gaudium et Spes 48 pune în evidenţă înrădăcinarea soţilor în Cristos: Domnul Cristos „ iese în întâmpinarea soţilor creştini prin sacramentul căsătoriei" şi rămâne cu ei. Cu întruparea, Isus asumă iubirea umană, o purifică, o duce la împlinire, şi le dăruieşte soţilor, odată cu darul Duhului Sfânt capacitatea de a trăi din ea îmbibând pur şi simplu întreaga lor viaţă cu iubire, speranţă şi caritate. Astfel soţii sunt ca şi consacraţi şi, prin harul specific stării lor de viaţă, edifică Trupul lui Cristos şi alcătuiesc o Biserică domestică (cf. Lumen Gentium, 11), aşa încât ca însăşi Biserica să-şi poată înţelege în mod plenar taina, priveşte la familia creştină în care acesta se oglindeşte în modul cel mai concret» (Instrumentum Laboris, 4).

18. «În linie cu Conciliul Vatican al II-lea, Magisteriul pontifical a aprofundat doctrina despre căsătorie şi familie. Mai ales Paul al VI-lea în Enciclica Humanae Vitae a scos în lumină intima legătură dintre iubirea conjugală şi transmiterea vieţii. Ioan Paul al II-lea a acordat o deosebită atenţie familiei prin catehezele despre iubirea umană, Scrisoarea către familii (Gratissimam Sane) şi în mod special prin Exortaţia Apostolică Familiaris Consortio. În aceste documente pontiful a definit familia drept „cale a Bisericii"; a oferit o viziune de ansamblu asupra vocaţiei la iubire a bărbatului şi a femelii; a propus liniile fundamentale pentru o pastoraţie a familiei şi pentru ca familia să fie prezentă în societate. Atunci când a vorbit despre caritatea conjugală (cf. Familiaris Consortio, 13), a descris modul în care soţii în iubirea lor reciprocă primesc darul Duhului lui Cristos şi trăiesc chemarea la sfinţenie» (Instrumentum Laboris, 5).

19. «Benedict al XVI-lea, în Enciclica Deus Caritas Est, a reluat tema adevărului iubirii dintre bărbat şi femeie care primeşte lumină deplină de la iubirea lui Isus răstignit (cf. Deus Caritas Est, 2). Apoi papa reafirmă: „Căsătoria întemeiată pe o iubire exclusivă şi definitivă devine icoană a legăturii lui Dumnezeu cu poporul său şi viceversa: modul de a iubi a lui Dumnezeu devine măsura iubirii umane." (Deus Caritas Est, 11). Mai mult, în Enciclica Caritas in Veritate arată importanța iubirii ca principiu de viaţă în societate (cf. Caritas in Veritate, 44), loc în care se trăieşte experienţa binelui comun» (Instrumentum Laboris, 6).

20. «Papa Francisc, în Enciclica Lumen Fidei abordează legătura dintre familie şi credinţă: „Întâlnirea cu Cristos, faptul de a se lăsa cuprinşi şi conduşi de iubirea sa lărgeşte orizontul existenţei, le dăruieşte o speranţă solidă care nu dezamăgeşte. Credinţa nu este un refugiu pentru oameni fără curaj, ci o dilatare a vieţii. Ea face să se descopere o mare chemare, vocaţia la iubire, şi asigură că această iubire este credibilă, că merită să ne încredinţăm ei, pentru că fundamentul ei se află în fidelitatea lui Dumnezeu, mai puternică decât orice fragilitate a noastră." (Lumen Fidei, 53)» (Instrumentum Laboris, 7).

Indisolubilitatea căsătoriei şi bucuria de a trăi împreună
21. Dăruirea reciprocă este constitutivă căsătoriei sacramentale. Rădăcina dăruirii se află în harul baptismal prin care creştinul intră în alianța fundamentală cu Cristos, în Biserică. Prin primirea reciprocă şi cu harul lui Cristos mirii îşi făgăduiesc dăruire totală, fidelitate şi deschidere către viaţă şi le recunosc ca elemente constitutive ale căsătoriei, ca daruri oferite de Dumnezeu, luând ca angajament de viaţă sprijinul reciproc în numele lui Cristos şi în faţa Bisericii. Aşadar, binele căsătoriei este mai bine asumat în credinţă ca angajament susținut din interior de harul lui Dumnezeu. Dumnezeu consacră iubirea soţilor şi confirmă indisolubilitatea acesteia, dându-le ajutor pentru a trăi în fidelitate, integrare reciprocă şi deschidere către viaţă. Biserica priveşte la cuplul conjugal ca la inima familiei, care la rândul său familia întreagă îşi îndreaptă privirea către Cristos.

22. În aceeaşi perspectivă însutindu-ne învăţătura Apostolului după care toate au fost create prin Cristos şi pentru Cristos (cf. Col 1,16), Conciliul Vatican al II-lea a voit să-şi arate preţuirea faţă de căsătoria naturală şi pentru elementele valide prezente în alte religii (cf. Nostra Aetate, 2) şi culturi în ciuda limitelor şi neajunsurilor (cf. Redemptoris Missio, 55). Prezenţa acelor semina Verbi în diferitele culturi (cf. Ad Gentes, 11) ar putea fi aplicată, într-un fel anume, şi realităţii căsătoriei şi familiei din atâtea culturi şi atâtor persoane necreştine. Există elemente valide în anumite forme de căsătorie din afara spectrului creştin- fondate în orice caz pe relaţia stabilă dintre un bărbat şi o femeie -, ori, oricum îndreptate către aceasta. Privind către înţelepciunea umană a popoarelor şi a culturilor, Biserica recunoaşte şi această familie drept celula de bază necesară şi rodnică pentru conviețuirea umană.

Adevăr şi frumuseţe a familiei şi milostivire faţă de familiile rănite şi fragile
23. Cu o lăuntrică bucurie şi o profundă alinare Biserica priveşte la familiile care rămân fidele învățăturii evangheliei, mulţumindu-le şi încurajându-le pentru mărturia lor. Datorită lor frumuseţea căsătoriei indisolubile şi fidele pentru totdeauna devine credibilă. În familie «pe care o chemăm Biserică domestică» (Lumen Gentium, 11), ne însușim prima experienţă eclezială de comuniune între persoane, în care se reflectă, prin har, misterul Preasfintei Treimi. «Aici se învaţă răbdarea şi bucuria muncii, iubirea frăţească, iertarea generoasă, mereu repetată, şi mai ales cultul divin prin rugăciune şi dăruirea vieţii» (Catehismul Bisericii Catolice, 1657). Sfânta Familie din Nazaret e modelul admirabil, la şcoala sa «înţelegem necesitatea disciplinei spirituale, dacă vrem să urmăm învăţătura Evangheliei şi să devenim ucenici ai lui Cristos» (Paul VI, Discurs la Nazaret, 5 ianuarie 1964). De asemenea, Evanghelia dă hrană acelor seminţe care aşteaptă să răsară şi se îngrijeşte de acei arbori care chiar dacă s-au ofilit şi nu pot fi neglijaţi.

24. Ca învăţătoare şi mamă grijulie Biserica, deşi recunoaşte că pentru cei botezaţi nu există o altă legătură nupţială decât cea sacramentală şi că orice ruptură a acesteia merge împotriva voinţei lui Dumnezeu, totuși e conştientă de fragilitatea multora dintre fii săi care se zbat cu greu pe drumul credinţei. «Fără a diminua valoarea idealului evanghelic, aceştia trebuie însoţiţi cu milostivire şi iertare de-a lungul posibilelor etape de creştere, etape care se construiesc zi de zi (...). Un mic pas, în mijlocul marilor limite umane, poate să fie mai plăcut lui Dumnezeu decât viaţa corectă în exterior a celui care îşi petrece zilele fără a ţine piept unor greutăţi semnificative. La toţi trebuie să ajungă mângâierea şi atracţia iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu, care acţionează în mod misterios în fiecare persoană, dincolo de defectele şi de căderile sale » (Evangelii Gaudium, 44).

25. Privitor la grija pastorală faţă de persoanele care au contractat căsătoria civilă, deci e vorba de divorţaţii recăsătoriţi, sau care pur şi simplu convieţuiesc, este de competenţa Bisericii să le facă cunoscută pedagogia divină a harului şi să le sprijine în a atinge plinătatea planului lui Dumnezeu în viaţa lor. Sub privirea lui Isus care luminează tot omul (cf. In 1,9; Gaudium et Spes, 22) Biserica se adresează cu iubire celor care iau parte la viaţa sa în mod nedesăvârşit, cu conştiinţa că harul lui Dumnezeu lucrează şi în viața lor. Îi încurajează să săvârşească binele, să se îngrijească cu iubire unul pe altul şi să fie în slujba comunităţii în care trăiesc şi lucrează.

26. Biserica priveşte cu îngrijorare la neîncrederea multora dintre tineri faţă de angajamentul conjugal, suferă pentru precipitarea cu care mulţi credincioşi hotărăsc să pună capăt legământului asumat şi recurg la o nouă relație. Aceşti credincioşi care rămân parte a Bisericii au nevoie de o atenţie pastorală milostivă şi încurajatoare, tratând cu atenţie fiecare situaţie în parte. Tinerii botezaţi să fie încurajaţi în a nu ezita în faţa bogăţiei de haruri pe care o conferă sacramentul căsătoriei pentru proiectul lor de iubire, ca fortificaţi de prezenţa lui Cristos în viaţa lor să se bucure de posibilitatea deplinei participări la viaţa Bisericii.

27. În acest sens, o dimensiune nouă a pastoraţiei familiei din zilele noastre constă în îndreptarea atenţiei către căsătoriile civile dintre un bărbat şi o femeie, către căsătoriile tradiţionale şi cu, diferenţele de rigoare, şi către cei care convieţuiesc. Atunci când unirea acestora atinge o stabilitate vizibilă prin intermediul unei legături recunoscute public şi e marcată de afecţiune profundă, de responsabilitate faţă de copii, poate fi văzută ca oportunitate de însoţire pe drumul primirii sacramentului căsătoriei. De multe ori conviețuirea nu se încheagă în vederea unei viitoare căsătorii şi fără minima intenţie de a stabili o relaţie instituţională.

28. Asemenea lui Isus care priveşte cu milostivire, Biserica trebuie să-şi însoţească copii săi mai fragili cu atenţie şi grijă. Celor însemnaţi de o iubire rătăcită şi rănită să le redea încredere şi speranţă, după cum lumina farului din port sau a torţei purtate prin lume iluminează calea celor care au greşit ruta şi se află în mijlocul furtunilor. Conştienţi că cea mai mare milostivire constă în a spune adevărul cu iubire se trece dincolo de compasiune. Iubirea milostivă atrage şi uneşte, transformă şi ridică. Cheamă la convertire. Aşa înţelegem comportamentul Domnului care nu condamnă femeia adulteră ci îi cere să nu mai păcătuiască (cf. In 8,1-11).

III Parte
Faţă în faţă: perspective pastorale

Vestirea Evangheliei familiei azi, în diferite contexte culturale
29. Dialogul sinodal s-a oprit asupra celor mai urgente nevoi pastorale la care Bisericile locale trebuie să dea răspuns în comuniune „cum Petro et sub Petro". Vestirea Evangheliei familiei este o urgenţă pentru noua evanghelizare. Biserica este chemată să o pună în act cu gingăşie de mamă şi claritate de învăţătoare (cf. Ef 4,15), în fidelitate faţă de kenoza milostivă a lui Cristos. Adevărul se întrupează în fragilitatea umană nu cu scopul de a o condamna ci de a o salva (cf. In 3,16 -17).

30. A evanghelizarea este responsabilitatea a întregului popor a lui Dumnezeu, după slujirea şi carisma fiecărui membru al său. Fără mărturia bucuroasă a cuplurilor şi a familiilor, biserici domestice, vestirea, oricât de dreaptă ar fi, riscă să rămână neînţeleasă sau să se înece în marea de cuvinte care caracterizează societatea noastră (cf. Novo Millennio Ineunte, 50). De mai multe ori, au subliniat Părinţii sinodali, în virtutea harului sacramentului nupţial, familiile catolice sunt chemate să fie subiecţi activi ai pastoraţiei familei.

31. Hotărâtoare va fi punerea în evidenţă a primatului harului, deci a darurilor pe care Duhul le oferă în sacramente. E vorba de a experimenta că Evanghelia familiei este bucurie care «umple inima şi viaţa întreagă», căci în Cristos suntem «eliberaţi de păcat, de tristeţe, de golul interior, de izolare» (Evangelii Gaudium, 1). La lumina parabolei semănătorului (cf. Mt 13, 3-9), avem misiunea de a ne da concursul la semănat: restul e lucrarea lui Dumnezeu. Să nu uităm totuși că predica Bisericii despre familie rămâne o piatră de poticnire.

32. Iată de ce întreaga Biserică are nevoie de o convertire misionară. Biserica nu se poate opri la o vestire pur teoretică, desprinsă de problemele reale ale persoanelor. Nu putem uita că la baza crizei căsătoriei şi a familie stă criza de credinţă şi, prin urmare, a frângerii lanţului transmiterii credinţei de la părinţi la copii. Unde există o credinţă puternică impunerea unor perspective culturale menite să slăbească familia nu are incidenţă.

33. Şi limbajul are nevoie de convertire pentru a deveni într-adevăr semnificativ. Vestirea trebuie să reflecte că Evanghelia familiei este un răspuns la cele mai profunde aşteptări ale persoanei umane: demnităţii sale şi împlinirii sale plenare prin reciprocitate, comuniune şi rodnicie. Nu-i vorba de a prezenta normative ci de a propune valori şi de a da un răspuns la nevoia de valori care se constată în ţările cele mai secularizate.

34. Cuvântul lui Dumnezeu este izvor de viaţă şi spiritualitate pentru familie. Întreaga pastoraţie a familiei va trebui să fie plăsmuită lăuntric şi să ducă la formarea de membre ale Bisericii domestice prin lectura orantă şi eclezială a Sfintei Scripturi. Cuvântul lui Dumnezeu nu este numai vestea cea bună pentru viaţa privată a persoanelor, dar şi un criteriu de judecată şi o lumină pentru a discerne diferitele provocări cu care se confruntă soţii şi familiile.

35. În acelaşi fel mulţi dintre Părinţi sinodali au insistat pentru o abordare mai pozitivă a bogăţiilor din diferitele câmpuri religioase fără a trece sub tăcere dificultăţile. În aceste diferite experienţe religioase şi în marea diversitate ce caracterizează naţiunile se cuvine ca să fie apreciate mai întâi posibilităţile pozitive şi mai apoi să fie evaluate limitele şi lipsurile.

36. Căsătoria creştină este vocaţia care se primeşte printr-o pregătire adecvată de-a lungul unui itinerar de credinţă, cu un discernământ matur. Căsătoria nu este doar tradiţie culturală sau exigenţă socială şi juridică. De aceea se impune un drum de formare în care persoana sau cuplul să fie însoţiţi în aşa fel încât comunicarea conţinutului credinţei să fie unită cu experiența de viaţă oferită de întreaga comunitate eclezială.

37. S-a amintit în repetate rânduri necesitatea radicalei reînnoiri a practicii pastorale la lumina Evangheliei familiei, depăşind opticele individualiste care o mai caracterizează încă. Iată de ce de mai multe ori s-a insistat pe reînnoirea formării preoţilor, diaconilor, catiheților şi a altor operatori pastorali, printr-o mai mare implicare a familiilor ca atare.

38. S-a subliniat, de asemenea, necesitatea unei evanghelizări care să denunţe cu francheţe condiţionările culturale, sociale, politice, economice, ca şi spaţiul excesiv acordat logicii de piaţă, care împiedică o autentică viaţă de familie determinând discriminări, sărăcie, excluziuni, violenţă. Iată de se impune dialogul şi cooperarea cu structurile sociale şi să fie încurajaţi şi susţinuţi laicii care-şi angajează calitatea de creştini în sfera culturală şi socio-politică.

A însoţi tinerii în drumul de pregătire la căsătorie
39. Realitatea socială complexă şi provocările pe care le înfruntă familia de astăzi cer o şi mai mare angajare a întregii comunităţi creştine pentru pregătirea tinerilor la căsătorie. Trebuie să se amintească importanţa virtuţilor. Dintre el castitatea este condiţia preţioasă a unei creşteri sănătoase în iubirea interpersonală. Având în vedere această necesitate, Părinţii sinodali au concordat asupra nevoii de a implica întreaga comunitate şi de a privilegia mărturia dată de familiile ca atare, cu o şi mai profundă înrădăcinare a pregătirii la căsătorie în drumul de iniţiere creştină, subliniind legătura căsătoriei cu botezul şi cu celelalte sacramente. S-a pus în valoare de asemenea necesitatea programelor specifice pentru pregătirea imediată la căsătorie care să cuprindă o adevărată participare la viaţa bisericii şi în care să se aprofundeze diferitele aspecte de viaţă familiară.

Însoţirea în primii ani căsătorie
40. Primii ani de căsătorie sunt o perioada vitală şi delicată în drumul de conştientizare a provocărilor şi de cunoaştere a semnificaţiei căsătoriei. De aici necesitatea de a sta alături de cuplurile tinere şi după celebrarea sacramentului căsătoriei (cf. Familiaris Consortio, partea a III-a). În drumul de acompaniere, cuplurile cu experiență de viaţă sunt de real folos. Parohia este locul în care ele se pun la dispoziţia celor tinere, eventual cu concursul asociațiilor, mişcărilor ecleziale şi noilor comunităţi. Este deosebit de important ca tinerele familii să primească curajul de a fi deschise faţă de mare dar al copiilor. Apoi, e necesară cultivarea vieţii spirituale în viaţa de familie, a rugăciunii, a participării duminicale la Sfânta Liturghie. O altă încurajare priveşte adunarea lor regulată pentru a creşte spiritual şi în solidaritate plecând de la situaţiile concrete ale vieţii. Sfânta Liturghie, practicile de pietate, Euharistia celebrată pentru familie sunt considerate a fi vitale pentru a favoriza evanghelizarea prin familie.

Grija pastorală faţă de căsătoriţii civil şi faţă de cei care convieţuiesc
41. Odată cu vestirea şi promovarea căsătoriei creştine, Sinodul îndeamnă la discernământ pastoral faţă de situaţiile în care sacramentul căsătoriei lipseşte. A intra în dialog cu persoanele căsătorite civil sau care conviețuiesc are în vedere descoperirea elementelor care ar contribui la o mai mare deschidere faţă de plinătatea Evangheliei căsătoriei. Păstorii au datoria de a făuri punţi de legătură pentru a favoriza evanghelizarea lor şi creşterea lor umană şi spirituală. Pastoraţia de azi este tot mai sensibilă la aspectele pozitive prezente în căsătoriile civile şi, cu diferenţele de rigoare, în convieţuiri. Fără a face rabat de la mesajul creştin se impune ca munca pastorală să indice elementele constructive prezente într-o situaţie care în că nu corespunde, ori nu va putea corespunde niciodată, sacramentului căsătoriei.

42. În tot mai multe ţări se observă «numărul în creştere al cuplurilor care convieţuiesc ad experimentum, fără căsătorie canonică sau civilă» (Instrumentum Laboris, 81). Asta se întâmplă mai ales în ţările unde persistă căsătoria tradiţională, aranjată de familie şi desfăşurată în etape. În alte ţări creşte numărul celor care după ce au trăit împreună pentru mai mult timp cer celebrarea căsătoriei în Biserică. Alegerea de a convieţui îşi are cauza într-o mentalitate generală contrară instituţiilor şi angajamentului definitiv, ori în așteptarea siguranţei pentru ziua de mâine (muncă şi salariu fix). În alte ţări uniunile de fapt sunt foarte numeroase nu doar din cauza refuzului valorilor căsătoriei şi ale familiei ci mai ales că, urmare a condiţiilor materiale precare, a se căsători e perceput a fi un lux, mizeria materială împingând înspre uniuni de fapt.

43. Toate aceste situaţii trebuie abordate în manieră constructivă, încercând să le transformăm într-o oportunitate de a le îndrepta către plinătatea căsătoriei şi a familiei la lumina Evangheliei. E o însoţire răbdătoare şi delicată. Din acest motiv e necesară mărturia atrăgătoare a familiilor creştine autentice, ca subiecţi de evangelizare a familiei.

A îngriji familiile rănite (separate, divorţate, divorţate recăsătorie, familii monoparentale)
44. Când soţii întâmpină probleme trebuie să se poată bizui pe ajutorul Bisericii. Pastoraţia carităţii şi a milostivirii tinde spre recuperarea persoanelor şi a relaţiilor. Din experiență ştim că ajutorul adecvat şi însoţirea pe drumul reconcilierii cu ajutorul harului lui Dumnezeu, duce la depăşirea satisfăcătoare a crizelor ivite în căsătorie. A şti să ierţi şi a te şti iertat este o experiență fundamentală în viaţa de familie. Iertarea dintre soţi e calea de a experimenta acea iubire pentru totdeauna, care nu trece niciodată (cf. 1 Cor 13,8). În anumite cazuri pare a fi dificil, dar cine a primit iertarea de la Dumnezeu poate avea puterea de a da o iertare autentică care să ducă la reînnoirea persoanei.

45. Confirmând cu tărie fidelitatea faţă de Evanghelia familiei şi recunoscând că separarea şi divorţul sunt răni şi dureri adânci în viaţa soţilor şi a copiilor, Părinţii sinodali întrevăd urgenţa unor noi drumuri pastorale care să plece de la realitatea de slăbiciuni concrete ale familiei, ştiind că cel mai adesea acestea sunt mai degrabă „suportate" cu suferinţă decât să fie alegeri în deplină liberate. Sunt situaţii diverse în funcţie de factori personali, culturali şi socio-economici. Deja Ioan Paul al II-lea sugera să le acordăm o privire diferenţiată (cf. Familiaris Consortio, 84).

46. Înainte de toate ascultarea fiecărei familii cu respect şi iubire este modul de ne face tovarăşi de drum aşa cum Isus a făcut-o cu ucenicii în drum spre Emaus. În astfel de situaţii sunt potrivite cuvintele papei Francisc: «Biserica va trebui să-i iniţieze pe membrii săi - preoţi, călugări şi laici - la această „artă a însoţirii", pentru ca toţi să înveţe mereu să-şi scoată sandalele când păşesc pe pământul sacru al altuia (cf. Ex 3,5). Ritmul aceste însoţiri trebuie să fie ferm şi încurajator, reflectând respectul şi compasiunea care în acelaşi timp să vindece, să elibereze şi să încurajeze la maturizarea în viaţa creştină.» (Evangelii Gaudium, 169).

47. Pentru a-i acompania pastoral pe separaţi, divorţaţi, abandonaţi este nevoie de un discernământ special. O atenţie aparte trebuie să li se acorde celor care au suferit pe nedrept separaţia, divorţul, abandonul, sau au fost obligaţi să rupă convieţuirea ca urmare a maltratărilor din partea celuilalt soţ. Nu e uşor să ierţi nedreptatea suferită, dar e un drum pe care harul îl face posibil. De aici necesitatea unei pastoraţii de reconciliere şi de mediere prin centre de ascult specializate, puse la dispoziţie de fiecare dieceză. De asemenea ar fi de punctat, că e indispensabilă asumarea leală şi constructivă a consecinţelor care derivă de aici şi care recad asupra copiilor, întotdeauna victime nevinovate a acestor situaţii. Ei nu sunt „un obiect" de împărţit. De aceea trebuie căutate cele mai bune forme pentru a depăşi trauma rupturii familiare şi de a creşte într-o atmosferă cât mai senină. E de datoria Bisericii să scoată în evidenţă nedreptatea care se săvârșește în cazul divorţului. O atenţie specială trebuie să se acorde familiilor monoparentale, în chip special femeilor care duc singure pe umerii lor grija faţă de casă şi faţă de educaţia copiilor.

48. Un număr mare de Părinţi au subliniat necesitatea de a face mai accesibile şi mai rapide, dacă e posibil în mod total gratuit procedurile de recunoaştere a cazurilor de nulitate. Printre propuneri s-a amintit: renunţarea la nevoia de a avea două sentinţe conforme; posibilitatea de a găsi o cale administrativă sub îndrumarea episcopului diecezan; procesul sumar de rezolvare a cazurilor de notorietate publică. Alţi Părinţi sunt împotriva acestor propuneri deoarece nu ar garanta o judecată credibilă. Reamintim că întotdeauna în acest gen de cazuri este în joc adevărul despre validitatea legăturii conjugale. Alte propuneri susţin că ar trebui luată în consideraţie greutatea specifică pe care o dă credinţa mirilor în raport cu validitatea sacramentului căsătoriei, rămânând fermi în învăţătura că în rândul botezaţilor căsătoria validă este sacrament.

49. Accelerarea procedurilor matrimoniale cerută de mai mulţi presupune pe lângă pregătirea unui număr suficient de operatori, clerici şi laici care să aibă această sarcină ca prioritară, accentuarea responsabilității episcopului diecezan care ar putea numi consilieri special pregătiţi care să de-a consultații gratuite pe marginea validităţii căsătoriei în acele cazuri problematice. Funcția poate reveni unui birou sau persoanelor calificate (cf. Dignitas Connubii, art. 113, 1).

50. Sunt de încurajat persoanele divorţate şi nerecăsătorite, care cel mai adesea sunt martore ale fidelităţii faţă de căsătorie, ca să găsească mereu în Euharistie forţa care să le susţină în trăirea stării lor. Comunitatea şi păstorii trebuie să însoţească aceste persoane cu grijă, mai ales când la mijloc sunt copii, sau când se află într-o situaţie gravă de sărăcie.

51. De asemenea, situaţiile în care se află divorţaţii recăsătoriţi necesită un discernământ atent şi o însoţire plină de respect, evitând vorbe şi atitudini care i-ar face să se simtă discriminaţi şi promovând participarea lor la viaţa comunităţii. A-i îngriji nu duce la slăbirea credinţei şi a mărturisirii indisolubilităţii căsătoriei în comunitatea creştină, dimpotrivă în grija faţă de aceste situaţii Biserica artă caritatea lui Cristos.

52. S-a reflectat asupra posibilităţi ca divorţaţii recăsătoriţi să aibă acces la sacramentele Spovezii şi Împărtăşaniei. Mulţi Părinţi sinodali au insistat pe menţinerea actualei discipline, în virtutea raportului constitutiv dintre participarea la Euharistie şi la comuniunea cu Biserica şi învăţătura despre căsătoria indisolubilă. Aţii au vorbit de o primire ne-generalizată la masa euharistică, în anumite situaţii speciale şi în condiţii bine precizate, mai ales când e vorba de cazuri ireversibile legate de obligaţii morale faţă de copii care ar trebui să suporte suferinţe nedrepte. O eventuală primire a sacramentelor ar trebui să fie precedată de un drum penitenţial sub supravegherea episcopului diecezan. Chestiunea urmează să fie aprofundată având în vedere distincția dintre situaţia obiectivă de păcat şi circumstanţele atenuante, căci «imputabilitatea unei fapte şi răspunderea pentru ea pot fi micşorate ori suprimate» de diverşi «factori psihici şi sociali» (Catehismul Bisericii Catolice, 1735).

53. Unii Părinţi au susţinut că persoanele divorţate şi recăsătorite sau cele care convieţuiesc ar putea recurge în mod rodnic la împărtăşania spirituală. Alţii s-au întrebat atunci de ce n-ar putea să o primească şi pe cea sacramentală. Din acest motiv se solicită aprofundarea tematicii pentru a scoate la lumină specificul celor două forme de împărtășire şi conexiunea lor cu teologia căsătoriei.

54. O altă problematică des întâlnită în intervenţiile Părinţilor sinodali e cea a căsătoriilor mixte. Diversitatea disciplinei matrimoniale în Bisericile ortodoxe ridică probleme pe seama cărora e nevoie să se reflecteze într-un cadru ecumenic. În mod analog în câmp interreligios va fi binevenit rodul dialogului cu alte religii.

Grija pastorală faţă de persoanele cu orientare homosexuală
55. Sunt familii care în interiorul lor au de-a face cu persoane cu orientare homosexuală. Faţă de aceste situaţii a părut interogaţia privitoare la atenţia care este oportun să li se acorde acestor persoane ţinând cont însă de ceea ce învaţă Biserica: «Nu există nici un fundament pentru a asemăna sau a stabilii analogii, nici chiar îndepărtate, între uniunile homosexuale şi planul lui Dumnezeu asupra căsătoriei şi a familiei». Totuşi, conform învăţăturii Bisericii, bărbaţii şi femeile cu tendinţe homosexuale «trebuie să fie priviţi cu respect, compasiune şi delicateţe. Se va evita orice semn de discriminare nedreaptă faţă de ei» (Congregaţia pentru Doctrina Credinței, Consideraţii referitoare la proiectele de recunoaştere legală a uniunilor dintre persoane homosexuale, 4).

56. E absolut inacceptabil ca Păstorii Bisericii să fie supuşi presiunilor în această materie şi ca organismele internaţionale să condiţioneze ajutoarele financiare către ţările sărace cu scopul introducerii de legi care să instituie „căsătoria" între persoanele de același sex.

Transmiterea vieţii şi provocarea denatalităţii
57. Nu-i greu de constat cât de mult s-a răspândit mentalitatea care reduce transmiterea vieţii la variabilele unui proiect de natură individuală sau de cuplu. Factorii de ordin economic exercită o presiune de cele mai multe ori determinantă, cu o contribuţie puternica la scăderea natalităţii, ceea ce duce la slăbirea ţesutului social, compromite raportul dintre generaţii şi face mai nesigură privirea către viitor. Deschiderea faţă de viaţă este o exigenţă intrinsecă iubirii conjugale. În această lumină Biserica susţine familiile care primesc, educă şi îngrijesc cu mult afect copii cu nevoi speciale.

58. Şi în acest domeniu trebuie să se plece de la ascultarea persoanelor şi de la frumuseţea şi adevărul deschiderii necondiţionate faţă de viaţă ca de la ceea ce are nevoie iubirea umană pentru a fi trăită în plinătate. Pe această bază se sprijină învăţătura adecvată despre metodele naturale de procreare responsabilă. Aceasta îi ajută pe soţi să trăiască în manieră armonioasă şi conştientă comuniunea lor în toate dimensiunile, împreună cu responsabilitatea transmiterii vieţii. Mesajul Enciclicii Humanae Vitae a Papei Paul al VI-lea e de redescoperit şi odată cu el şi nevoia de a respecta demnitatea persoanei în evaluarea morală a metodelor de reglare a natalităţii. Adopţia copiilor orfani şi abandonaţi, primiţi ca pe proprii copii, e o formă specifică de apostolat familiar (cf. Apostolicam Actuositatem, 11), de mai multe ori amintită şi încurajată de Biserică (cf. Familiaris Consortio, 41; Evangelium Vitae, 93). Alegerea adopţiei şi a plasamentului familiar sunt expresia unei fecundităţi aparte a relaţiei conjugale, nu doar în cazul în care cuplul e marcat de sterilitate. O astfel de alegere este un semn elocvent al iubirii din familie, ocazie de a mărturisi propria credinţă şi de a reda demnitatea de fii celor care au fost lipsiţi de aceasta.

59. Se impune un drum de formare care să-i susțină pe soţi în trăirea afectivităţii în interiorul legăturii conjugale. E vorba de un drum de maturizare către o tot mai profundă primire a celuilalt şi către o dăruire tot mai deplină. În acest sens, drumul are scopul de a alimenta viaţa conjugală. În acest drum laicii au rolul de a oferi însoţire şi mărturie vie. De mare ajutor este exemplul iubirii fidele şi profunde, plină de gingăşie şi respect, în stare să crească odată cu trecerea anilor şi care prin deschiderea faţă de darul vieţii face vizibil misterul care o transcende.

Provocarea educativă şi rolul familiei în educaţie
60. Un din marile provocări în faţa căreia se află familia de astăzi este educaţia. Aceasta a devenit tot mai anevoioasă şi mai complexă datorită actualei realităţi culturale şi a influenţei media. Trebuie luate în seamă exigenţele şi aşteptările familiilor care în viaţa cotidiană reuşesc să fie locuri de creştere, de transmitere simplă şi concretă a virtuţilor care dau temei existenţei. De aici decurge că părinţii pot alege în mod liber tipul de educaţie pe care să-l dea copiilor conform cu convingerile pe care le au.

61. Biserica are un rol preţios în susţinerea familiilor, plecând de la iniţierea creştină şi trecând prin comunităţile de primire. Acestora din urmă li se cere azi mai mult decât ieri în situaţiile complexe cât şi în cele obişnuite de a susţine părinţii în munca de educaţie, însoţind copii, adolescenţii şi tinerii în drumul de creştere cu ajutorul itinerariilor personalizate în măsură să poarte la sensul deplin al vieţii şi să inspire alegeri şi responsabilităţi trăite la lumina Evangheliei. În gingăşia, milostivirea şi sensibilitatea sa maternă, Fecioara Maria poate hrăni foamea de omenie şi de viaţă de care au nevoie familiile şi poporul creştin. Pastoraţia şi devoţiunea mariană sunt punctul cel mai bun plecare pentru a vesti Evanghelia familiei.

Concluzie
62. Reflecţiile de mai sus, rod al lucrărilor sinodale desfășurate cu mare libertate şi în maniera ascultării reciproce, au menirea de a indica acele perspective care se vor preciza în aprofundările ulteriore din cadrul Bisericilor locale în anul care ne mai desparte de Adunarea Generală Ordinară a Sinodului Episcopilor prevăzută în octombrie 2015, dedicată vocaţiei și misiunii familiei în Biserică şi în lumea întreagă. Nu e vorba de hotărâri luate, nici de perspective facile. Totuşi drumul colegial al episcopilor şi implicarea întregului Popor al lui Dumnezeu sub acţiunea Duhului Sfânt, având în faţă modelul Sfintei Familii, ne vor conduce la căi de adevăr şi milostivire pentru toţi. Este urarea pe care Papa Francisc a făcut-o încă de la începutul lucrărilor îndemnându-ne la curaj în credinţă şi la primirea onestă şi umilă a adevărului în caritate.

Str. Gral. Henri M. Berthelot 19
sector 1, 010164 Bucureşti
Tel: 021 405 6262
Copyright © 2015 Asociatia Familiilor Catolice - Web design and programming
Română English